Mesajul Sfântului Părinte pentru a 99-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului (13 ianuarie 2013)

Migraţiile: pelerinaj de credinţă şi de speranţă

Iubiţi fraţi şi surori, Conciliul Ecumenic Vatican II, în constituţia pastorală Gaudium et spes, a amintit că "Biserica merge împreună cu întreaga omenire" (nr. 40), motiv pentru care "bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de astăzi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (Ibid., 1). Acestei declaraţii i-au făcut ecou slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, care a numit Biserica "expertă în umanitate" (Enciclica Populorum progressio, 13), şi fericitul Ioan Paul al II-lea, care a afirmat că persoana umană este "prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă în împlinirea misiunii sale, calea trasată de Cristos însuşi" (Enciclica Centesimus annus, 53). În enciclica mea Caritas in veritate am voit să precizez, urmându-i pe predecesorii mei, că "toată Biserica, în toată fiinţa şi acţiunea sa, atunci când vesteşte, celebrează şi lucrează în caritate, tinde să promoveze dezvoltarea integrală a omului" (nr. 11), referindu-mă şi la milioanele de bărbaţi şi femei care, din diferite motive, trăiesc experienţa migraţiei. De fapt, fluxurile migratoare sunt "un fenomen care impresionează prin cantitatea de persoane implicate, prin problemele sociale, economice, politice, culturale şi religioase pe care le ridică, prin provocările dramatice pe care le pune comunităţilor naţionale şi celei internaţionale" (Ibid., 62), pentru că "fiecare migrant este o persoană umană care, ca atare, are drepturi fundamentale inalienabile care trebuie respectate de toţi şi în orice situaţie" (Ibidem).

În acest context, am voit să dedic Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului 2013 temei "Migraţiile: pelerinaj de credinţă şi de speranţă", concomitent cu celebrările împlinirii a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic Vatican II şi a 60 de ani de la promulgarea constituţiei apostolice Exsul familia, în timp ce toată Biserica este angajată să trăiască Anul Credinţei, acceptând cu entuziasm provocarea noii evanghelizări.

De fapt, credinţa şi speranţa formează un binom indisolubil în inima atâtor migranţi, din moment ce în ei există dorinţa după o viaţă mai bună, unită de multe ori cu căutarea de a lăsa în urma lor "disperarea" unui viitor imposibil de construit. În acelaşi timp, călătoriile multora sunt însufleţite de încrederea profundă că Dumnezeu nu părăseşte creaturile sale şi această întărire face mai tolerabile rănile dezrădăcinării şi dezlipirii, eventual cu speranţa reînnoită a unei viitoare întoarceri în ţara de origine. Aşadar, credinţa şi speranţa umplu adesea bagajul celor care emigrează, conştienţi că cu ele "noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent obositor, poate fi trăit şi acceptat dacă el conduce spre un scop şi dacă noi putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este aşa de mare încât să justifice oboseala drumului" (Enciclica Spe salvi, 1).

În domeniul vast al migraţiilor, grija maternă a Bisericii se arată în diferite direcţii. Pe de o parte, aceea care vede migraţiile sub profilul dominant al sărăciei şi suferinţei, care adesea produce drame şi tragedii. Aici se concretizează intervenţii de ajutor pentru a rezolva numeroasele urgenţe, cu dedicarea generoasă a persoanelor şi a grupurilor, a asociaţiilor de voluntariat şi a mişcărilor, a organismelor parohiale şi diecezane în colaborare cu toate persoanele de bunăvoinţă. Însă, pe de altă parte, Biserica nu neglijează să evidenţieze aspectele pozitive, potenţialităţile bune şi resursele pe care le poartă migraţiile. În această direcţie, iau naştere atunci intervenţiile de primire care favorizează şi însoţesc o inserare integrală a migranţilor, a celor care cer azil şi a refugiaţilor în noul context socio-cultural, fără a neglija dimensiunea religioasă, esenţială pentru viaţa oricărei persoane. Şi tocmai acestei dimensiuni Biserica este chemată, prin însăşi misiunea încredinţată ei de Cristos, să acorde atenţie deosebită şi grijă: aceasta este misiunea sa cea mai importantă şi specifică. Faţă de credincioşii care provin din diferite zone ale lumii atenţia faţă de dimensiunea religioasă cuprinde şi dialogul ecumenic şi îngrijirea noilor comunităţi, în timp ce faţă de credincioşii catolici se exprimă, între altele, prin realizarea de noi structuri pastorale şi prin valorizarea diferitelor rituri, până la participarea deplină la viaţa comunităţii ecleziale locale. Promovarea umană merge în acelaşi pas cu comuniunea spirituală, care deschide căile "spre o autentică şi reînnoită convertire la Domnul, unicul mântuitor al lumii" (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6). Este mereu un dar preţios acela pe care-l oferă Biserica ducând la întâlnirea cu Cristos care deschide la o speranţă stabilă şi vrednică de încredere.

Biserica şi diferitele realităţi care se inspiră de la ea sunt chemate, faţă de migranţi şi refugiaţi, să evite riscul asistenţialismului simplu, pentru a favoriza integrarea autentică, într-o societate în care toţi să fie membri activi şi responsabili fiecare de binele celuilalt, generoşi în a asigura aporturi originale, cu drept deplin de cetăţenie şi participare la aceleaşi drepturi şi obligaţii. Cei care emigrează poartă cu ei sentimente de încredere şi de speranţă care însufleţesc şi întăresc căutarea de oportunităţi mai bune de viaţă. Totuşi, ei nu caută numai o îmbunătăţire a condiţiei lor economice, sociale sau politice. Este adevărat că drumul migrator începe adesea cu frica, mai ales când persecuţii şi violenţe constrâng la fugă, cu trauma abandonării rudelor şi a bunurilor care, într-o anumită măsură, asigurau supravieţuirea. Totuşi, suferinţa, pierderea enormă şi, uneori, un sentiment de înstrăinare în faţa viitorul nesigur nu distrug visul de a reconstrui, cu speranţă şi curaj, existenţa într-o ţară străină. Într-adevăr, cei care migrează nutresc încrederea de a găsi primire, de a obţine un ajutor solidar şi de a fi în contact cu persoane care, înţelegând suferinţa şi tragedia semenilor proprii şi recunoscând şi valorile şi resursele pe care le poartă, să fie dispuse să împărtăşească umanitate şi resurse materiale cu acela care este nevoiaş şi dezavantajat. De fapt, trebuie reafirmat că "solidaritatea universală, care este un fapt şi pentru noi un beneficiu, este de asemenea o obligaţie" (Enciclica Caritas in veritate, 43). Migranţii şi refugiaţii, împreună cu dificultăţi, pot să experimenteze şi relaţii noi şi ospitaliere, care să-i încurajeze să contribuie la bunăstarea ţărilor în care sosesc cu competenţele lor profesionale, patrimoniul lor socio-cultural şi, adesea, şi cu mărturia lor de credinţă, care dăruieşte impuls comunităţilor cu tradiţie creştină veche, încurajează la întâlnirea lui Cristos şi invită la cunoaşterea Bisericii.

Desigur, fiecare stat are dreptul de a reglementa fluxurile migratoare şi de a realiza politici dictate de exigenţele generale ale binelui comun, dar asigurând mereu respectarea demnităţii oricărei persoane umane. Dreptul persoanei de a emigra - aşa cum aminteşte constituţia conciliară Gaudium et spes la nr. 65 - este înscrisă printre drepturile umane fundamentale, cu facultatea pentru fiecare de a se stabili acolo unde crede mai potrivit pentru o realizare mai bună a capacităţilor şi aspiraţiilor şi a proiectelor sale. Însă, în contextul socio-politic actual, mai înainte de a reafirma dreptul de a emigra, trebuie reafirmat dreptul de a nu emigra, adică de a fi în stare să se rămână în propria ţară, repetând cu fericitul Ioan Paul al II-lea că "dreptul primar al omului este de a trăi în propria patrie: drept care devine însă efectiv numai dacă se ţin în mod constant sub control factorii care împing la emigraţie" (Discurs la cel de-al IV-lea Congres Mondial al Migraţiilor, 1998). De fapt, vedem astăzi că multe migraţii sunt consecinţă a lipsurilor economice, a lipsurilor de bunuri esenţiale, a calamităţilor naturale, a războaielor şi dezordinilor sociale. În loc să fie un pelerinaj însufleţit de încredere, de credinţă şi de speranţă, migraţia devine atunci un "calvar" pentru supravieţuire, în care bărbaţi şi femei apar mai mult victime decât autori şi responsabili ai acţiunii lor migratoare. Astfel, în timp ce există migranţi care ajung la o bună poziţie şi trăiesc în mod demn, cu integrare justă în locul de primire, există mulţi care trăiesc în condiţii de marginalizare şi uneori de exploatare şi de privare de drepturile umane fundamentale, sau care adoptă comportamente dăunătoare pentru societatea în care trăiesc. Drumul de integrare cuprinde drepturi şi obligaţii, atenţie şi grijă faţă de migranţi ca să aibă o viaţă demnă, dar şi atenţie din partea migranţilor faţă de valorile pe care le oferă societatea în care se inserează.

În această privinţă, nu putem uita problema imigraţiei neregulamentare, temă cu atât mai fierbinte în cazurile în care ea se configurează ca trafic şi exploatare de persoane, cu risc mai mare pentru femei şi copii. Aceste mişelii trebuie condamnate şi pedepsite cu hotărâre, în timp ce o gestionare reglementată a fluxurilor migratoare, care să nu se reducă la închiderea ermetică a graniţelor, la înăsprirea sancţiunilor împotriva celor care nu sunt în regulă şi la adoptarea de măsuri care ar trebui să descurajeze noi intrări, ar putea măcar să limiteze pentru mulţi migranţi pericolele de a cădea victime ale traficurilor citate. De fapt, sunt deosebit de oportune intervenţiile organice şi multilaterale pentru dezvoltarea ţărilor din care se pleacă, măsuri eficace pentru a elimina traficul de persoane, programe organice ale fluxurilor de intrare legală, disponibilitate mai mare de a studia fiecare caz care cere intervenţii de protecţie umanitară, în afară de cele de azil politic. La normativele corespunzătoare trebuie să fie asociată o răbdătoare şi constantă operă de formare a mentalităţii şi a conştiinţelor. În toate acestea este important de a întări şi a dezvolta raporturile de înţelegere şi de cooperare între realităţi ecleziale şi instituţionale care sunt în slujba dezvoltării integrale a persoanei umane. În viziunea creştină, angajarea socială şi umanitară îşi scoate forţă din fidelitatea faţă de evanghelie, având conştiinţa că "oricine îl urmează pe Cristos, omul desăvârşit, devine şi el mai om" (Gaudium et spes, 41).

Iubiţi fraţi şi surori migranţi, această zi mondială să vă ajute să reînnoiţi încrederea şi speranţa în Domnul care stă mereu alături de noi! Nu pierdeţi ocazia de a-l întâlni şi de a recunoaşte faţa sa în gesturile de bunătate pe care le primiţi în pelerinajul vostru migrator. Bucuraţi-vă pentru că Domnul este aproape de voi şi, împreună cu el, veţi putea depăşi obstacole şi dificultăţi, preţuind mărturiile de deschidere şi de primire pe care mulţi vi le oferă. De fapt, "viaţa este ca o călătorie pe marea istoriei, adesea întunecată şi agitată de furtună, o călătorie în care cercetăm stelele care ne indică ruta. Adevăratele stele ale vieţii noastre sunt persoanele care au ştiut să trăiască în mod corect. Ele sunt lumini de speranţă. Desigur, Isus Cristos este lumina prin excelenţă, soarele apărut deasupra întregului întuneric al istoriei. Dar pentru a ajunge până la el avem nevoie şi de lumini apropiate - de persoane care dăruiesc lumină scoţând-o din lumina lui şi astfel oferă orientare pentru traversarea noastră" (Enciclica Spe salvi, 49).

Încredinţez pe fiecare dintre voi sfintei Fecioare Maria, semn de speranţă sigură şi de mângâiere, "stea a drumului", care cu prezenţa sa maternă este aproape de noi în orice moment al vieţii, şi împart tuturor cu iubire binecuvântarea apostolică.

Vatican, 12 octombrie 2012

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.