Vatican: Audienţa generală de miercuri, 29 august 2012. Despre tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul

Iubiţi fraţi şi surori,

În această ultimă miercuri din luna august avem comemorarea liturgică a martiriului sfântului Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus. În Calendarul Roman, este unicul sfânt căruia i se celebrează fie naşterea, la 24 iunie, fie moartea care a avut loc prin martiriu. Comemorarea de astăzi este una care dăinuie de la dedicarea unei cripte din Sebaste, în Samaria, unde, deja la jumătatea secolului al IV-lea, se venera capul său. Cultul s-a extins apoi la Ierusalim, în Bisericile din Orient şi la Roma, cu titlul de Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. În Martirologiul Roman se face referinţă la o a doua găsire a relicvei preţioase, transportată, cu acea ocazie, în biserica "Sfântul Silvestru de la Campo Marzio" din Roma.

Aceste mici referinţe istorice ne ajută să înţelegem cât de veche şi profundă este venerarea sfântului Ioan Botezătorul. În Evanghelii iese foarte bine în evidenţă rolul său cu referinţă la Isus. Îndeosebi sfântul Luca ne relatează naşterea, viaţa în pustiu, predica, iar sfântul Marcu ne vorbeşte despre moartea sa dramatică în Evanghelia de astăzi. Ioan Botezătorul începe predica sa sub împăratul Tiberiu, în 27-28 î.C., şi invitaţia clară pe care o adresează mulţimii adunate pentru a-l asculta este aceea de a pregăti calea pentru a-l primi pe Domnul, de a îndrepta căile strâmbe din propria viaţă printr-o radicală convertire a inimii (cf. Lc 3,4). Însă Ioan Botezătorul nu se limitează să predice pocăinţa, convertirea, ci, recunoscându-l pe Isus ca "Mielul lui Dumnezeu" venit pentru a lua asupra sa păcatul lumii (In 1,29), are umilinţa profundă de a arăta în Isus pe adevăratul trimis al lui Dumnezeu, dându-se la o parte pentru ca Cristos să poată creşte, să poată fi ascultat şi urmat. Ca ultim act, Ioan Botezătorul mărturiseşte cu sângele fidelitatea sa faţă de poruncile lui Dumnezeu, fără a ceda sau a da înapoi, împlinind până la capăt misiunea sa. Sfântul Beda, călugăr din secolul al IX-lea, în omiliile sale spune aşa: Sfântul Ioan, pentru [Cristos] şi-a dat viaţa, chiar dacă nu i s-a impus să-l tăgăduiască pe Isus Cristos, i s-a impus numai să nu spună adevărul (cf. Om. 23: CCL 122, 354). Şi nu reducea adevărul la tăcere, şi astfel a murit pentru Cristos care este Adevărul. Tocmai din iubire faţă de adevăr nu a făcut compromisuri şi nu i-a fost teamă să adreseze cuvinte puternice celui care pierduse calea lui Dumnezeu.

Noi vedem această mare figură, această forţă în pătimire, în rezistenţă împotriva celor puternici. Ne întrebăm: de unde se naşte această viaţă, această interioritate aşa de puternică, aşa de dreaptă, aşa de coerentă, dăruită în mod aşa de total pentru Dumnezeu şi pentru a pregăti calea pentru Isus? Răspunsul este simplu: din raportul cu Dumnezeu, din rugăciune, care este firul conducător al întregii sale existenţe. Ioan este darul divin îndelung invocat de părinţii săi, Zaharia şi Elisabeta (cf. Lc 1,13); un dar mare, omeneşte de nesperat, pentru că amândoi erau înaintaţi în vârstă, şi Elisabeta era sterilă (cf. Lc 1,7); însă pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil (cf. Lc 1,36). Vestirea acestei naşteri are loc chiar în locul rugăciunii, la templul din Ierusalim, ba chiar are loc atunci când lui Zaharia îi revine marele privilegiu de a intra în locul cel mai sacru din templu pentru a aduce ofranda de tămâie pentru Domnul (cf. Lc 1,8-20). Şi naşterea lui Ioan Botezătorul este marcată de rugăciune: cântarea de bucurie, de laudă şi de mulţumire pe care Zaharia o înalţă către Domnul şi pe care o recităm în fiecare dimineaţă la Laude, Benedictus, preamăreşte acţiunea lui Dumnezeu în istorie şi indică în mod profetic misiunea fiului Ioan: să-l preceadă pe Fiul lui Dumnezeu făcut trup pentru a-i pregăti căile (cf. Lc 1,67-79). Întreaga existenţă a Înainte-mergătorului lui Isus este alimentată de raportul cu Dumnezeu, îndeosebi perioada petrecută în regiuni pustii (cf. Lc 1,80); regiunile pustii sunt loc al ispitei, dar şi loc în care omul simte propria sărăcie pentru că este lipsit de susţineri şi siguranţe materiale şi înţelege că singurul punct de referinţă solid rămâne însuşi Dumnezeu. Însă Ioan nu este numai om al rugăciunii, al contactului permanent cu Dumnezeu, ci şi o călăuză la acest raport. Evanghelistul Luca, prezentând rugăciunea pe care Isus îi învaţă pe discipoli, Tatăl Nostru, notează că cererea este formulată de discipoli cu aceste cuvinte: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum şi Ioan i-a învăţat pe discipolii săi" (cf. Lc 11,1).

Iubiţi fraţi şi surori, a celebra martiriul sfântului Ioan Botezătorul ne aminteşte şi nouă, creştini din acest timp al nostru, că nu se pot face compromisuri cu iubirea faţă de Cristos, faţă de Cuvântul său, faţă de Adevăr. Adevărul este Adevăr, nu există compromisuri. Viaţa creştină cere, ca să spunem aşa, "martiriul" fidelităţii zilnice faţă de Evanghelie, adică să avem curajul de a lăsa ca Cristos să crească în noi şi Cristos să fie cel care orientează gândirea noastră şi acţiunile noastre. Dar acest lucru poate avea loc în viaţa noastră numai dacă este solid raportul cu Dumnezeu. Rugăciunea nu este timp pierdut, nu este un furt de spaţiu de la activităţi, chiar şi de la cele apostolice, ci este exact contrariul: numai dacă suntem capabili să avem o viaţă de rugăciune fidelă, constantă, încrezătoare, însuşi Dumnezeu ne va da capacitate şi forţă pentru ca să trăim în mod fericit şi senin, să depăşim dificultăţile şi să-l mărturisim cu mult curaj. Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească pentru noi, ca să ştim să păstrăm mereu primatul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.