Reflecţie: Urme pe mare

...nici eu nu ştiu cum am reuşit să-l zăresc aşa, prin întunericul de dinaintea zorilor.

Stătea ghemuit, în pragul casei. Nu părea să doarmă, deşi ţinea ochii închişi. M-am aşezat uşor lângă el, să nu-l tulbur. Hainele lui şi el cu totul mirosea a mare, a arşiţă, a pulbere de drum - a drum îndepărtat şi pustiu şi pietre sticloase din pustiu - ai mei râdeau de mine: tu cunoşti omul după miros şi încă fără să adulmeci - mai abitir ca un câine. Ei, asta nu-mi plăcea când ziceau - dar ce să fac: chiar aşa era. Tot iscodeam eu, după miros, să văd de unde venise omul şi cam ce-ar fi putut căuta pe la noi... când deodată se întoarse şi-mi şopti:

- Dar tu ce cauţi aici în faptul dimineţii?

M-aş fi aşteptat să-mi dea bineţe, să spună orice, dar nu să mă întrebe pe mine, în pragul casei mele, ce caut. Aşa că i-am răspuns într-o doară:

- Ia, mă uit şi eu, aşa...

- Şi tu aştepţi Răsăritul cel de Sus? - zise într-un târziu. Eu de asta am venit, să-L găsesc. Şi să mă odihnesc.

N-am priceput ce vroia să zică, dar l-am lăsat în pace. Bătrân şi obosit, s-o mai fi încurcând şi el în vorbe, deh!

- Dar de atâta cale, de unde vii, cum de n-ai găsit vreun loc mai acătării unde să te odihneşti? Stăpânul meu zice că iubirea celorlalţi pentru noi şi a noastră pentru toţi e tot avutul nostru. Alţii ar spune că suntem săraci - uită-te şi tu la casă... mie nu-mi pasă, dar tu, ca să te odihneşti...

- Măi copile, zise bătrânul cu dojană - stăpânul tău are dreptate - şi după un timp adăugă: se spune că marea nu păstrează urmele, aşa cum nici pe cer nu vezi urma păsărilor în zbor... Şi totuşi, uite, văd ca acum- eram doar ceva mai răsărit ca tine. Stăteam cu taică-meu pe malul mării - pe pietrele fierbinţi de arşiţă. Aşteptam. Nu eram singuri. O mulţime de oameni se aşezase pe acolo, care cum putea. Pe unii îi ştiam, pe alţii - nu. Lumea pe la noi vorbeşte şi vorbeşte - vrute şi nevrute, mereu. Dacă ar fi fost aşa, ca întotdeauna, nici lătratul mării, dară-mi-te harfa ei, nu s-ar mai fi auzit. Acum însă, tăceau - tăceau cu toţii iar marea îşi înălţa cântul, aşa cum spuneau bătrânii, ca din harfa regelui David. Era un cânt duios şi dulce, plin de mâhnire - nu ştiai de unde vine, unde se duce şi de unde tot suspinul lui... parcă plângea lucruri demult ştiute şi uitate de când lumea şi toata jalea lumii dintotdeauna urca în el. Aşa cum e întotdeauna cântul aşteptării. Atunci L-am văzut. Barca înainta încet, pe marea străvezie, în licărirea soarelui - El stătea în picioare, iar ceilalţi, ghemuiţi acolo, ascultau. Pe măsura ce se apropiau, soarele cobora spre asfinţit şi totul părea de aur - totul - chiar şi feţele noastre şi hainele noastre şi pietrele de pe mal. Barca, ea însăşi de aur, înainta prin aurul mării - mai târziu tata mi-a spus că au coborât pe mal. Erau cu toţii obosiţi şi înfometaţi, strânşi în jurul Lui ca puii sub aripile mamei, căutând hrană şi odihnă - dar Isus, întorcându-Se spre noi, a început să ne înveţe îndelung.

- Ce anume, ce v-a spus? - sării cu gura.

- Ehei, băiete, mi-era şi mie foame, mi se făcuse somn şi am adormit. Iar când m-am trezit, taică-meu atâta mi-a spus: odihna adevărată şi pacea şi împăcarea o găseşti numai în El. Când ai să vrei să ştii mai multe, ai să-L cauţi şi ai să-L găseşti.

Şi uite, L-am căutat. Aşa am ajuns aici, la discipolul pe care Isus îl iubea cel mai mult ...fiindcă, ştii, L-am mai văzut o singură dată pe El: încoronat cu spini...

- Taci, te rog - chiar dacă a înviat, suferinţa Lui în trup omenesc e mai mult decât poate suporta un om ... fiindcă El a fost un om asemenea nouă, căruia I-a fost frig şi foame şi a plâns şi s-a înfiorat în suflet şi a fost obosit şi trist - era om asemenea mie şi ţie, întru totul asemenea, dar fără de păcat - fiindcă era Fiul Lui Dumnezeu ...

- Vezi, zise bătrânul, de asta stau şi aştept Răsăritul ce de Sus, ca să mă odihnesc în El.

N-am mai rostit nimic. O geană de lumină părea să strălucească în întuneric.

- Şi întunericul n-avea s-o biruie !

Stăpânul apăruse şi el, privind răsăritul.

- Eram flămânzi şi obosiţi când ne strânseserăm atunci, lângă Isus - continuă el. Ne împlinisem misiunea, aşa cum ne spusese El - dar o scânteie cât poate oare să ardă departe de cel care i-a dat naştere?

- Pentru totdeauna, Ioan, pentru totdeauna - dacă cel care a născut-o e Fiul lui Dumnezeu - grăi bătrânul. Şi în ochii lui am văzut deodată marea de aur în forma lirei lui David şi barca şi pe El împreună cu noi toţi, cei de atunci şi cei de acum, care-I împlinim cuvântul. Fiindcă suntem mlădiţe vii şi scântei de foc din focul harului veşnic. De aceea marea ne păstrează urmele şi cerul, trecerea în zbor.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 28.