Congregaţia pentru Cler

Scrisoare pentru preoţi

Scrisoarea Congregaţiei pentru Cler
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor
15 iunie 2012

Dragi preoţi,

În solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus (15 iunie 2012) vom celebra, ca de obicei, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor. Fraza din Sfânta Scriptură, "Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: ca voi să fiţi sfinţi!" (1Tes 4,3), chiar dacă este adresată tuturor creştinilor, ne priveşte în mod special pe noi, preoţii, care am primit nu numai invitaţia de a ne "sfinţi", ci şi pe aceea de a deveni "slujitori ai sfinţeniei" pentru fraţii noştri.

Această "voinţă a lui Dumnezeu" putem spune că s-a dublat şi s-a multiplicat la infinit, astfel încât putem şi trebuie să ascultăm de ea în orice acţiune ministerială pe care noi o împlinim.

Acesta este minunatul nostru destin: nu putem să ne sfinţim fără a lucra pentru sfinţirea fraţilor noştri şi nu putem lucra pentru sfinţirea fraţilor noştri fără să fi lucrat mai întâi la sfinţirea noastră.

Introducând Biserica în noul mileniu, fericitul Ioan Paul al II-lea ne amintea normalitatea acestui "ideal de perfecţiune", care trebuie oferit imediat tuturor: "A întreba un catehumen: «Vrei să primeşti Botezul?» înseamnă în acelaşi timp a-l întreba: «Vrei să devii sfânt?»"¹.

Cu siguranţă că, în ziua hirotonirii noastre, aceeaşi întrebare baptismală a răsunat din nou în inima noastră, cerând încă o dată răspunsul nostru personal; dar această întrebare ne-a şi fost încredinţată, pentru a şti să o punem la rândul nostru credincioşilor, păstrându-i frumuseţea şi importanţa.

Această convingere nu este contrazisă de conştiinţa necorespunderilor noastre şi nici de delictele unora care, câteodată, au umilit preoţia în ochii lumii.

La 10 ani de la acel moment - considerând ulterioarele agravări ale situaţiei potrivit ştirilor din mass-media - trebuie să facem să răsune în inima noastră, cu mai multă putere şi cu mai multă urgenţă, cuvintele pe care Ioan Paul al II-lea ni le-a adresat în Joia Sfântă a anului 2002:

"În acest moment, printre altele, ca preoţi, personal suntem tulburaţi în interiorul nostru de păcatele unor fraţi ai noştri care au trădat harul primit prin hirotonire, cedând celor mai rele dintre manifestările acelui mysterium iniquitatis care acţionează în lume. Astfel ies la iveală scandaluri grave, a căror consecinţă gravă este aruncarea unei umbre grele de suspiciune asupra tuturor celorlalţi preoţi merituoşi, care îşi desfăşoară slujirea cu onestitate şi coerenţă, şi câteodată cu o caritate eroică. În timp ce Biserica îşi exprimă propria sa grijă pentru victime şi se străduieşte să răspundă conform adevărului şi dreptăţii la orice situaţie dureroasă, noi toţi - conştienţi de slăbiciunea omenească, dar încrezători în puterea tămăduitoare a harului divin - suntem chemaţi să îmbrăţişăm acel «mysterium crucis» şi să ne angajăm apoi în căutarea sfinţeniei. Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu, în bunătatea sa, să trezească în inimi o relansare generoasă a acelor idealuri de totală dăruire lui Cristos, care stau la baza slujirii preoţeşti"².

Ca miniştri ai milostivirii lui Dumnezeu, noi ştim, aşadar, că acea căutare a sfinţeniei poate reîncepe mereu pornind de la căinţă şi de la iertare. Dar simţim şi nevoia de a cere aceste lucruri, ca preoţi, în numele tuturor preoţilor şi pentru toţi preoţii³.

Încrederea noastră este apoi întărită de invitaţia pe care Biserica însăşi ne-o adresează, de a trece din nou prin Porta fidei, însoţindu-i pe toţi credincioşii noştri. Ştim că acesta este titlul scrisorii apostolice prin care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a dispus Anul Credinţei care va începe la 11 octombrie 2012.

O reflecţie cu privire la circumstanţele unei astfel de invitaţii ne poate ajuta.

Ea se plasează în contextul celei de-a 50 aniversări a deschiderii Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962) şi a celei de-a 20 aniversări a publicării Catehismului Bisericii Catolice (11 octombrie 1992). Între altele, în luna octombrie 2012, a fost convocată Adunarea Generală a Sinodului Episcopilor cu tema Noua evanghelizare pentru a transmite credinţa creştină.

Ni se va cere, aşadar, să lucrăm în profunzime asupra fiecăruia dintre aceste "capitole":

- Cu privire la Conciliul Vatican II, pentru a fi primit din nou ca "marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea": "o busolă sigură pentru a ne orienta pe drumul secolului care se deschide", "o mare putere în vederea acelei reînnoiri permanente şi necesare a Bisericii"⁴;

- Cu privire la Catehismul Bisericii Catolice, pentru ca el să fie primit şi folosit "ca un instrument valid şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţarea credinţei"⁵;

- Cu privire la pregătirea următorului Sinod al Episcopilor, pentru ca el să fie într-adevăr "o ocazie potrivită pentru introducerea întregului sistem eclezial într-un timp special de reflecţie şi de descoperire a credinţei"⁶.

Pentru moment - ca introducere a întregii lucrări - putem să medităm pe scurt la această indicaţie a suveranului pontif, către care se îndreaptă orice lucrare: "Iubirea lui Cristos este cea care ne umple inimile şi ne îndeamnă să evanghelizăm. El, astăzi ca şi atunci, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia sa la toate popoarele pământului (cf. Mt 28,19). Cu iubirea sa, Isus Cristos îi atrage la sine pe toţi oamenii din orice generaţie, din orice timp. El cheamă Biserica încredinţându-i mesajul evangheliei, printr-un mandat care este mereu nou. Pentru aceasta şi în zilele noastre este nevoie de o angajare eclezială mai sigură care să fie în favoarea unei noi evanghelizări, pentru a redescoperi bucuria de a crede şi pentru a regăsi entuziasmul cu care trebuie transmisă credinţa"⁷.

"Toţi oamenii din fiecare generaţie", "toate popoarele pământului", "noua evanghelizare": în faţa acestui orizont atât de universal, mai ales noi, preoţii, trebuie să ne întrebăm cum şi unde se pot întâlni aceste afirmaţii şi cum pot coexista ele.

Putem atunci să începem amintind că deja Catehismul Bisericii Catolice se deschide cu o îmbrăţişare universală, recunoscând că "Omul este «capabil» de Dumnezeu"⁸; dar Catehismul a făcut acest lucru alegând - ca prim citat - acest text din Conciliul Vatican II:

"Temeiul cel mai profund («eximia ratio») al demnităţii umane constă în chemarea omului la comuniunea cu Dumnezeu. Omul este invitat să vorbească cu Dumnezeu, încă de la începutul său: el, de fapt, nu există, decât dacă, creat de Dumnezeu din iubire («ex amore»), este păstrat în existenţă tot din iubire («ex amore»); şi nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu i se încredinţează Creatorului său. Cu toate acestea, mulţi contemporani ai noştri nu percep deloc sau resping în mod explicit această unire intimă şi vitală cu Dumnezeu («hanc intimam ac vitalem coniunctionem cum Deo»)"⁹.

Cum am putea uita că prin textul citat mai sus - tocmai prin bogăţia formulărilor alese - părinţii conciliari intenţionau să se adreseze în mod direct ateilor, afirmând imensa demnitate a vocaţiei, de care ei s-au îndepărtat? Şi o făceau cu aceleaşi cuvinte care sunt folosite în descrierea experienţei creştine, care trăieşte maximul intensităţii sale mistice!

Chiar şi scrisoarea apostolică Porta fidei începe afirmând că aceasta (credinţa) "ne introduce în viaţa de comuniune cu Dumnezeu", ceea ce înseamnă că ea ne permite să intrăm în mod direct în misterul central al credinţei pe care trebuie să o mărturisim: "A mărturisi credinţa în Sfânta Treime - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - este acelaşi lucru cu a crede într-un singur Dumnezeu care este iubire" (idem, nr. 1).

Toate acestea trebuie să aibă rezonanţă într-un mod special în inimile noastre şi în inteligenţa noastră, pentru a ne face conştienţi de problema cea mai grea a timpurilor noastre.

Naţiunile deja încreştinate nu mai sunt tentate să cedeze acelui ateism generic (ca în trecut), ci riscă să fie victimele acelui ateism particular care provine din uitarea frumuseţii şi căldurii revelaţiei trinitare.

Astăzi, mai ales preoţii, prin adoraţia şi slujirea lor zilnică, trebuie să readucă totul la comuniunea trinitară: numai plecând de la ea şi intrând în ea, credincioşii pot descoperi cu adevărat chipul Fiului lui Dumnezeu şi actualitatea sa, şi pot ajunge într-adevăr la inima oricărui om şi în patria în care toţi sunt chemaţi. Numai aşa noi, preoţii, putem oferi din nou oamenilor de astăzi demnitatea de a fi persoană, sensul relaţiilor umane şi al vieţii sociale, şi scopul întregii creaţii.

"A crede într-un singur Dumnezeu care este iubire": nu va fi posibilă o nouă evanghelizare dacă noi, creştinii, nu vom fi în stare să uimim şi să emoţionăm lumea din nou prin vestirea naturii iubirii Dumnezeului nostru, în cele trei persoane divine care o exprimă şi care ne învăluie în însăşi viaţa lor.

Lumea de astăzi, cu rănile ei din ce în ce mai dureroase şi mai neliniştitoare, are nevoie de Dumnezeu-Treime, iar vestirea lui este datoria Bisericii.

Biserica, pentru a putea împlini această datorie, trebuie să rămână în mod indisolubil unită cu Cristos şi să nu se mai despartă de el niciodată; ea are nevoie de sfinţi care să locuiască "în inima lui Isus" şi care să fie martori fideli ai iubirii trinitare a lui Dumnezeu.

Şi preoţii, pentru a sluji Biserica şi lumea, au nevoie să fie sfinţi!

Vatican, 26 martie 2012
Solemnitatea Bunei-Vestiri

Card. Mauro Piacenza
prefect

Celso Morga Iruzubieta
arhiepiscop titular
de Alba Marittima;
secretar

* * *

Lecturi şi texte pentru eventuale aprofundări sau celebrări

Lecturi biblice

Din Evanghelia după sfântul Ioan (15,14-17)

¹⁴ Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. ¹⁵ Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. ¹⁶ Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice îl veţi ruga pe Tatăl în numele meu să vă dea. ¹⁷ Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul.

Din Evanghelia după sfântul Luca (22,14-27)

¹⁴ Când a venit ceasul, s-a aşezat la masă împreună cu apostolii. ¹⁵ Şi le-a spus: "Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea. ¹⁶ Căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când nu se va împlini în împărăţia lui Dumnezeu". ¹⁷ Şi, luând potirul, a mulţumit şi a spus: "Luaţi acesta şi împărţiţi între voi! ¹⁸ Căci vă spun că nu voi mai bea de acum din rodul viţei până când va veni împărăţia lui Dumnezeu".¹⁹ Şi, luând pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, spunând: "Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea". ²⁰ La fel a făcut cu potirul, după cină, zicând: "Acest potir este noua alianţă în sângele meu, vărsat pentru voi.²¹ Dar iată, mâna celui care mă va vinde este cu mine pe masă, ²² căci Fiul Omului merge după cum a fost hotărât, dar vai acelui om prin care este trădat!" ²³ Atunci ei au început să se întrebe unii pe alţii, care dintre ei ar fi cel ce o va face.²⁴ S-a iscat între ei o neînţelegere: care dintre ei ar putea fi socotit cel mai mare. ²⁵ Dar el le-a zis: "Regii popoarelor domină peste ele, iar cei care-şi exercită autoritatea asupra lor sunt numiţi binefăcători. ²⁶ Însă voi nu faceţi aşa, dar cel mai mare dintre voi să devină ca cel mai tânăr, iar cel care conduce, ca cel care slujeşte. ²⁷ Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care serveşte? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte".

Din Evanghelia după sfântul Ioan (20,19-23)

¹⁹ În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pace vouă!" ²⁰ Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. ²¹ Atunci, Isus le-a zis din nou: "Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi". ²² Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi pe Duhul Sfânt. ²³ Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute".

Din Scrisoarea către Evrei (5,1-10)

¹ Într-adevăr, orice mare preot este luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi sacrificii pentru păcate. ² El poate avea compătimire pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune ³ şi din cauza ei trebuie să ofere sacrificii pentru păcate atât pentru popor, cât şi pentru sine. ⁴ Nimeni nu-şi ia singur această cinste, ci numai cel chemat de Dumnezeu, la fel ca Aaron.⁵ Tot la fel şi Cristos: nu şi-a atribuit de la sine gloria de a deveni mare preot, ci i-a dat-o acela care i-a spus: Fiul meu eşti tu; eu, astăzi, te-am născut; ⁶ după cum se mai spune în alt loc: Tu eşti preot în veci, după rânduiala lui Melchisedec. ⁷ În zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui. ⁸ Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, ⁹ iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el, ¹⁰ fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melchisedec.

Lecturi patristice

"Oamenilor care trăiesc pe pământ, care au aici, jos, locuinţa lor, le-a fost încredinţată administrarea bogăţiilor cereşti şi le-a fost dată o putere pe care Dumnezeu nu a îngăduit-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Dar, într-adevăr, le-a spus: Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în cer şi tot ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer (Mt 18,18). (...) Ce altceva le-a dat, dacă nu toată puterea cerului? Într-adevăr: cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (In 20,23). Care putere este mai mare ca aceasta? Tatăl i-a dat Fiului orice hotărâre (cf. In 5,22): dar văd că Fiul a dat-o preoţilor. Ca şi cum ei ar fi fost deja primiţi în ceruri şi ca şi cum ei ar fi depăşit natura omenească şi ca şi cum ei ar fi fost eliberaţi de patimile noastre, la o aşa de mare putere au fost înălţaţi" (Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Preoţia, III, 4-5).

"Naşterea spirituală a sufletelor este privilegiul preoţilor: ei le fac să se nască pentru viaţa harului prin intermediul Botezului; prin intermediul lor noi ne îmbrăcăm din nou cu Cristos, suntem înmormântaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu şi devenim membre ale acelui fericit cap (cf. Rom 6,1; Gal 3,27). Aşadar, trebuie să-i venerăm mai mult decât pe părinţii noştri. Aceştia, de fapt, ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (cf. In 1,13); aceia în schimb ne-au făcut să ne naştem ca fii ai lui Dumnezeu; ei sunt instrumentele fericitei noastre renaşteri, ai libertăţii noastre şi ai adopţiei noastre în ordinea harului" (Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Preoţia, III, 6).

* * *

"Domnul şi Mântuitorul nostru spune: Dacă nu mâncaţi trupul meu şi nu beţi sângele meu, nu veţi avea viaţă în voi. Trupul meu este cu adevărat mâncare şi sângele meu este cu adevărat băutură (In 6,54-55). Isus este curat în toate şi pentru toate: de aceea tot trupul său este mâncare şi tot sângele său este băutură. Orice lucrare a sa este sfântă şi orice cuvânt al său este adevărat: de aceea şi trupul său este adevărată mâncare şi sângele său este adevărată băutură. Cu trupul şi cu sângele cuvântului său el hrăneşte şi satură, ca şi cu o mâncare şi cu o băutură curată, toată specia umană. Astfel, pe al doilea loc, după trupul său, sunt mâncare curată Petru şi Paul şi toţi apostolii; pe locul al treilea ucenicii lor: şi în felul acesta oricine, datorită numărului meritelor sale sau datorită curăţiei simţurilor sale, poate să devină hrană curată pentru aproapele său... Orice om are în sine o oarecare mâncare; dacă el este bun şi din cufărul inimii sale scoate lucrurile bune (cf. Mt 12,35), el oferă aproapelui său, care le primeşte, hrană curată; dacă în schimb el este rău şi scoate la iveală răul, el oferă aproapelui său o hrană necurată" (Origene, Omilii despre Cartea Leviticului 7,5).

Lecturi din magisteriu

"Temeiul cel mai profund («eximiaratio») al demnităţii umane constă în chemarea omului la comuniunea cu Dumnezeu. Omul este invitat să vorbească cu Dumnezeu încă de la începutul său: el, de fapt, nu există decât dacă, creat de Dumnezeu din iubire («ex amore»), este păstrat în existenţă tot din iubire («ex amore»); şi nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său. Cu toate acestea, mulţi contemporani ai noştri nu percep deloc sau resping în mod explicit această unire intimă şi vitală cu Dumnezeu" («hanc intimam ac vitalemconiunctionem cum Deo»). (Gaudium et spes, 19 şi Catehismul Bisericii Catolice, 27).

"Noi putem găsi izvorul sfinţeniei în obiectul preoţiei noastre, în caritatea cu care este îmbibată preoţia noastră. Preoţia pastorală este cea care primeşte în mod esenţial mai mult, direct de la caritatea lui Dumnezeu pe care o păzeşte. Este ceea ce produce mai mult revărsarea iubirii lui Dumnezeu către oameni şi pe care o aşezăm într-o linie perpendiculară cu această intenţie dumnezeiască. Domnul vrea să mântuiască lumea şi alege pe cineva. Suntem noi. Această caritate trece direct prin preoţie care este destinată să preia toată această caritate şi să o reverse peste ceilalţi. Nu există o iubire mai mare, decât aceea de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi, potrivit cuvântului lui Cristos. Noi nu suntem pe traiectoria unei sfinţiri sistematice, ci suntem pe linia străbătută de Cristos şi predată nouă de Cristos pentru a fi sfinţi: sfinţenia sa. În viaţa noastră, aşa cum este ea, aşa cum este ea descrisă şi orânduită de Dreptul canonic, putem să găsim şi un izvor nesecat de sfinţenie. Şi chiar că trebuie să-l găsim. (...). Noi suntem nişte ocupaţi, o spune chiar sfântul Toma, învăţătorul care a preamărit şi apărat măreţia şi demnitatea voturilor călugăreşti şi a stării călugăreşti: este mai mare străduinţa către sfinţenie care se cere preotului care este în slujba sufletelor decât cea care se cere călugărului. În această explicaţie, şi anume că una este o sfinţenie care trebuie dobândită, cealaltă este pe cale să fie dobândită, vedem ceva care aproape că ne emoţionează şi ne sperie şi aproape ca parohul de Ars ne vine să fugim, căci ne obligă să practicăm sfinţenia. Ar trebui să o posedăm, ar trebui să facem concrete în preoţia noastră sfinţenia şi caritatea. Noi suntem în exerciţiul sfinţeniei, in exercenda perfectione, nu in acquirenda perfectione, aşa cum se întâmplă cu starea călugărească. Şi dacă suntem mai puţin susţinuţi de mijloace care îndepărtează pericolele şi fac posibile virtuţile, de exemplu, organizarea comodităţilor etc., cu atât mai mult trebuie să stimulăm în noi acest simţământ al apropierii de Cristos, al imitării sale, al primirii de la el a oricărui har şi a trăirii asemenea lui şi a unei jertfiri asemănătoare cu a lui, dacă vrem să fim conformi chemării noastre. Acest lucru înseamnă că noi chiar trebuie să avem o adeziune interioară la chemarea noastră de preoţi care îngrijesc suflete. Să ştiţi că se întâlneşte des între noi, preoţii, acea stare sufletească de evadare, de lamentare, de bănuială, că dacă am fi în alt loc ar merge mult mai bine (...). Aceasta este o minciună, copilaşii şi fraţii mei, aceasta nu este psihologia parohului de Ars. Parohul de Ars ne învaţă că trebuie să ne concentrăm asupra misiunii noastre, oricare ar fi ea, şi să fim, aş spune, mulţumiţi de ea, străduindu-ne în profunzime şi nedorind nici o evadare" (Card. G.B. Montini, Discursul din 18 noiembrie 1959, în Discursuri şi scrieri milaneze (1954-1963), Brescia, Institutul Paul al VI-lea, 1997, 3153-3169 (citatul este la paginile 3162-3163)).

"Doar el poate spune: «Acesta este trupul meu - acesta este sângele meu». Misterul preoţiei Bisericii constă în faptul că noi, biete fiinţe umane, în virtutea sacramentului putem să vorbim cu al său eu: in persona Christi. El doreşte să îşi exercite preoţia prin intermediul nostru. Acest impresionant mister, care ne atinge din nou în fiecare celebrare a sacramentului, noi îl amintim într-un mod special în Joia Mare. Pentru ca ceea ce trăim zilnic să nu slăbească ceea ce este mare şi misterios, avem nevoie de o asemenea amintire specifică, avem nevoie de întoarcerea la acea oră în care el şi-a pus mâinile asupra noastră şi ne-a făcut părtaşi ai acestui mister.

De aceea, să reflectăm din nou la semnele prin care ne-a fost conferit sacramentul Preoţiei. În centru se află străvechiul gest al impunerii mâinilor, prin care el m-a luat în posesia sa spunându-mi: "Tu îmi aparţii". Dar prin aceste cuvinte mi-a spus şi altceva: "Tu eşti sub protecţia mâinilor mele. Eşti sub protecţia inimii mele. Eşti păstrat în căuşul palmelor mele şi tocmai în felul acesta te găseşti în vastitatea iubirii mele. Rămâi în spaţiul mâinilor mele şi dă-mi-le pe ale tale" ...Domnul ne face prietenii săi: ne încredinţează totul; ni se încredinţează pe el însuşi, pentru ca noi să putem vorbi cu al său eu - in persona Christi capitis. Câtă încredere! El s-a dat cu adevărat în mâinile noastre...

Esenţa preoţiei stă în prietenia cu Isus Cristos. Doar astfel putem să vorbim cu adevărat in persona Christi, chiar dacă îndepărtarea noastră interioară de Cristos nu poate să compromită validitatea sacramentului. A fi prietenul lui Isus, a fi preot, înseamnă a fi om al rugăciunii. Astfel îl recunoaştem şi ieşim din nepriceperea simplilor slujitori. Astfel învăţăm să trăim, să suferim şi să acţionăm cu el şi pentru el. Prietenia cu Isus înseamnă prin antonomasie întotdeauna prietenie cu ai săi. Putem fi prieteni ai lui Cristos fiind doar în comuniune cu Cristos întreg, cu capul şi cu trupul, în via înfloritoare a Bisericii animată de Domnul ei. Numai în ea Sfânta Scriptură este, datorită Domnului, cuvânt viu şi actual. Fără subiectul viu al Bisericii care ajunge la toate vârstele, Biblia se fărâmiţează în scrieri de multe ori eterogene şi devine astfel o carte a trecutului. Ea este elocventă în prezent numai acolo unde există "prezenţa" - acolo unde Cristos rămâne în permanenţă contemporan cu noi: în trupul Bisericii sale.

A fi preot înseamnă a deveni prieten al lui Isus Cristos, tot mai mult, prin întreaga noastră existenţă. Lumea are nevoie de Dumnezeu - nu de orice dumnezeu, ci de Dumnezeul lui Isus Cristos, de Dumnezeu care s-a făcut trup, care ne-a iubit până acolo încât a murit pentru noi, care a înviat şi a creat în el însuşi un spaţiu pentru om. Acest Dumnezeu trebuie să trăiască în noi şi noi în el. Aceasta este chemarea noastră preoţească: numai aşa acţiunea noastră ca preoţi poate să aducă roade" (Benedict al XVI-lea, Omilia din Joia Sfântă, Liturghia crismei, Roma, 13 aprilie 2006).

Lecturi din scrierile sfinţilor

Sfântul Grigore cel Mare

"Noi care celebrăm misterele pătimirii Domnului trebuie să imităm ceea ce facem. Atunci ostia va ocupa locul nostru înaintea lui Dumnezeu, pentru că noi înşine ne facem ostie" (Dialoguri, 4,59).

Sfânta Ecaterina din Siena

"Eu nu voiam ca respectul pentru ei să se micşoreze... pentru că orice gest de respect care li se face, nu li se face lor, ci mie, în virtutea sângelui pe care eu l-am dat spre slujire. Aşa încât, dacă nu ar fi aceasta, lor li s-ar datora atâta respect cât li se datorează şi celorlalţi oameni din lume, nu mai mult... Şi astfel ei nu trebuie să fie ofensaţi, căci, ofensându-i pe ei, mă ofensează pe mine, nu pe ei. Am interzis aceasta şi am spus că nu vreau ca «unşii» mei să fie atinşi de mâinile lor" (Dialogul divinei providenţe, cap. 116; cf. Ps 104,15).

Sfânta Tereza din Lisieux

"Rugăciunea pentru păcătoşi mă atrăgea, dar rugăciunea pentru sufletele preoţilor, pe care le credeam mai curate decât cristalul, mi se părea ciudată!... Ah! În Italia mi-am înţeles chemarea: nu trebuia să merg atât de departe pentru a avea o cunoaştere atât de utilă... Timp de o lună am trăit împreună cu mulţi preoţi sfinţi şi am înţeles că, dacă demnitatea lor sublimă îi ridică deasupra îngerilor, acest lucru nu ignoră faptul că sunt totuşi oameni slabi şi fragili... Dacă preoţii sfinţi, pe care Isus îi numeşte în Evanghelia sa "sarea pământului", arată prin comportamentul lor că au o foarte mare nevoie de rugăciuni, ce trebuie să mai spunem de cei care sunt căldicei? Nu a spus Isus că: «Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va mai putea săra?». O, Mamă! Ce frumoasă chemarea care are ca scop păstrarea sării destinate sufletelor! Aceasta este vocaţia Carmelului, căci unicul scop al rugăciunilor şi al jertfelor noastre este acela de a fi ucenică a ucenicilor, de a ne ruga pentru ei în timp ce ei evanghelizează sufletele cu cuvântul şi mai ales cu exemplele..." (Ms A 56r).

Iată ce s-a întâmplat când pe 17 iulie 1890 a primit această scrisoare tristă de la sora ei, Celina: "Ieri am intrat din întâmplare într-o biserică mică şi sărăcăcioasă (...). Nu reuşeam să-mi ţin lacrimile. Gândeşte-te: un tabernacol fără perdeluţe, o adevărată gaură neagră, posibil cuib de păianjeni, şi un ciboriu atât de sărac încât părea să fie din cupru, acoperit de o bucată de stofă murdară care nu mai avea forma unui văl pentru Euharistie. Şi, în ciboriu, o singură ostie. Vai de mine, nu trebuie mai multe ostii în acea parohie. Nici măcar o împărtăşanie pe an în afara timpului Paştelui. În aceste sate, există preoţi nepricepuţi care ţin biserica închisă toată ziua. În rest, ei sunt bătrâni şi lipsiţi de resurse...".

Ziua următoare - în timp ce sora ei se îngrijea să cumpere o pixidă nouă şi în Carmel pregăteau un văl brodat - Tereza răspunse: "Dacă ai şti ce i-a spus scrisoarea ta sufletului meu!... Iubită Celina, să facem din inima noastră un mic tabernacol, în care Isus să se poată ascunde. Atunci el va fi mângâiat şi va uita ceea ce noi nu putem uita: nerecunoştinţa sufletelor care îl abandonează într-un tabernacol pustiu!... «Deschide-mi, sora mea, mireasa mea, căci chipul meu este plin de rouă şi părul meu de picăturile nopţii» (Cântarea Cântărilor): iată ce spune Isus sufletului nostru atunci când este abandonat şi umilit! Celina, uitarea, mi se pare că aceasta este ceea ce îl face să sufere cel mai mult!..." (LT 108).

"Iubită Celina, am să-ţi spun mereu acelaşi lucru. Să ne rugăm pentru preoţi! Fiecare zi arată cât de rari sunt prietenii lui Isus... Mi se pare că ceea ce îl costă mai mult este nerecunoştinţa, mai ales văzând că sufletele care îi sunt consacrate le dau altora acea inimă care îi aparţine lui în mod atât de absolut..." (LT 122).

Este nevoie de preoţi "care să ştie să-l iubească pe Isus, care să-l atingă cu aceeaşi delicateţe cu care Maria îl atingea în iesle!..." (LT 101).

Rugăciunea sfintei Tereza pentru un misionar care i-a fost încredinţat: "O Isuse al meu, îţi mulţumesc că îmi împlineşti una dintre cele mai mari dorinţe ale mele: aceea de a avea un frate preot şi apostol! Mă simt foarte nevrednică să primesc acest favor, dar deoarece te învredniceşti să dai miresei tale mici şi sărace harul de a lucra în mod special la sfinţirea unui suflet destinat preoţiei, cu bucurie îţi ofer prin el toate rugăciunile şi jertfele de care pot dispune. Îţi cer, o Dumnezeul meu, să nu priveşti la ceea ce sunt, ci la ceea ce ar trebui şi aş voi să fiu, adică o călugăriţă înflăcărată în întregime de iubirea ta. Tu o ştii, Doamne: singura mea ambiţie este să te fac cunoscut şi iubit: şi acum dorinţa mea se va realiza. Eu nu pot decât să mă rog şi să sufăr; dar sufletul cu care te învredniceşti să mă uneşti prin legăturile dulci ale carităţii, va merge pe câmpul de luptă pentru a-ţi cuceri inimi, şi eu, pe muntele Carmel, te voi implora să-i dai biruinţă. Dumnezeiescule Isus, ascultă rugăciunea pe care ţi-o adresez pentru acela care vrea să fie misionarul tău: păzeşte-l în mijlocul primejdiilor lumii; fă-l să simtă din ce în ce mai mult nimicul deşertăciunii lucrurilor trecătoare şi fericirea de a le fi dispreţuit pentru iubirea faţă de tine. Apostolatul său sublim să se desfăşoare deja pentru cei care îl înconjoară: el să fie un apostol, demn de inima ta cea sfântă. O, Marie, dulce regină a Carmelului, ţie îţi încredinţez sufletul viitorului preot, a cărui surioară nedemnă sunt. Învredniceşte-te să-l înveţi încă de pe acum cu care iubire îl atingeai pe dumnezeiescul prunc Isus şi îl înfăşurai în scutece, astfel încât într-o zi el să poată urca la sfântul altar şi să-l poarte în mâinile sale pe regele cerului. Îţi mai cer să-l păstrezi mereu la umbra mantiei tale feciorelnice, până în momentul fericit în care, lăsând această vale de lacrimi, va putea să contemple strălucirea ta şi să se bucure pentru toată veşnicia de roadele apostolatului său glorios!" (Pr. nr. 8).

Pr. Gnocchi

Printre camarazii săi soldaţi, în iarna geroasă din Rusia, medita: "Atunci când, în nopţile petrecute sub cerul liber, interminabile şi fragmentate de coşmaruri, ai norocul să-l porţi pe Cristos, el adoarme uşor peste inima ta şi - fără ofensă - îţi vine să te gândeşti la privilegiul incomparabil al Fecioarei Maria... Şi este el, nu un foc de armă solitar şi aproape sacrileg, cel care te trezeşte la auroră... Şi nu ai "simţit" adesea că, la sfârşitul unei zile interminabile, chiar şi tovarăşul tău invizibil şi prezent acuza aceeaşi oboseală care era a ta şi a soldaţilor tăi...? Nu ţi s-a întâmplat ca, în halucinaţia produsă de oboseală şi în lumina spectrală a asfinţitului, să ai fericita şi scurta iluzie de a surprinde, într-o cădere dulce şi acută a sângelui, figura lui, aplecată sub povara rucsacului bine ordonat, şi la fel de încolonată în cortegiul lent al vânătorilor de munte. Şi povesteşte despre ofiţerul care, trecând în grabă, îl întreabă:

- Îl ai pe Domnul?

- Da.

- Dă-mi-l să-l sărut".

Charles de Foucauld

"«Tu eşti aici, o Domnul meu Isus, în sfânta Euharistie! Tu eşti la un metru de mine, în acest tabernacol! Trupul tău, sufletul tău, dumnezeirea ta, toată fiinţa ta este aici în dubla sa natură. Cât de aproape îmi eşti, Dumnezeul meu! Tu nu ai fost aşa aproape de Fecioară, în lunile când te purta în sânul ei, aşa cum eşti acum pentru mine, când te aşezi pe limba mea în timpul împărtăşaniei. Tu nu ai fost aşa de aproape de sfânta Fecioară şi de sfântul Iosif în peştera din Betleem, în casa din Nazaret, în timpul fugii în Egipt şi în timpul momentelor acelei vieţi dumnezeieşti de familie, aşa cum eşti acum pentru mine în această clipă şi, la fel de mult, la fel de mult, în acest tabernacol! Sfânta Maria Magdalena nu era aşa de aproape de tine, atunci când stătea aşezată la picioarele tale în Betania, aşa cum sunt eu la picioarele acestui altar. Tu nu ai fost aşa de aproape de apostolii tăi, când şedeai în mijlocul lor, aşa cum eşti acum aproape de mine, o Dumnezeul meu...». Atunci când datoria noastră şi voinţa lui Dumnezeu ne permit să dispunem după placul nostru de puţin timp, a nu-l petrece în faţa tabernacolului înseamnă a gândi că în lume există ceva mai bun decât a sta la picioarele lui Isus. Şi este o nebunie să crezi să poate fi ceva mai bun, pentru mărirea sa, decât a te aşeza la picioarele sale" (Écrits spirituels, p. 69-70).

Edith Stein

"A trăi în mod euharistic înseamnă a ieşi din noi înşine, din îngustimea vieţii, şi înseamnă a creşte în întinderea vieţii lui Cristos. Cine îl caută pe Domnul în casa lui, nu îi va cere numai să se îngrijească de el şi de întâmplările sale, ci va începe el însuşi să se intereseze de întâmplările Domnului. Participarea zilnică la jertfă ne implică în mod automat în viaţa liturgică. Rugăciunile şi riturile sfintei Liturghii fac să rămână prezentă în sufletul nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii şi ne permit să pătrundem mereu mai mult semnificaţia sa. Actul de jertfă imprimă în noi de fiecare dată într-un mod nou misterul central al credinţei noastre, fundamentul istoriei universale: misterul întrupării şi al mântuirii. Cine are spirit şi inimă sensibile nu ar putea sta aproape de victima sfântă fără să devină disponibil pentru jertfă, fără să se lase pătruns de dorinţa ca mica sa viaţă personală să se încadreze şi să se împlinească în marea lucrare a Mântuitorului. Misterele creştinismului constituie un tot vizibil. Atunci când l-ai pătruns pe unul, le înţelegi pe toate celelalte" (WS, 23).

Rugăciune pentru sfânta Biserică şi pentru preoţi

O Isuse al meu, te rog pentru toată Biserica,
dăruieşte-i iubirea şi lumina Duhului tău,
dă tărie cuvintelor preoţilor,
aşa încât inimile împietrite
să se înduioşeze şi să se întoarcă la tine, Doamne.
O Doamne, dă-ne preoţi sfinţi;
păstrează-i tu însuţi în sfinţenie.
O dumnezeiesc şi mare preot,
puterea milostivirii tale
să-i însoţească pretutindeni şi să-i apere
de capcanele şi de legăturile diavolului,
pe care le întinde continuu sufletelor preoţilor.
Puterea îndurării tale,
o Doamne, să rupă şi să zădărnicească
tot ceea ce poate să întunece sfinţenia preoţilor,
pentru că tu poţi toate.
Isuse al meu cel preaiubit,
te rog pentru victoria Bisericii,
să-l binecuvântezi pe Sfântul Părinte şi tot clerul;
pentru a obţine harul convertirii
pentru păcătoşii împietriţi în păcat;
dă o binecuvântare specială şi lumină,
te rog, Isuse, acelor preoţi
la care mă voi spovedi în timpul vieţii mele.
(Sfânta Faustina Kowalska)

Examen de conştiinţă pentru preoţi

1. "Pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr" (In 17,19).

Îmi propun în mod serios sfinţenia în preoţia mea? Sunt convins că rodnicia slujirii mele preoţeşti vine de la Dumnezeu şi că, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, trebuie să mă identific cu Cristos şi să-mi dau viaţa pentru mântuirea lumii?

2. "Acesta este trupul meu" (Mt 26,26)

Sfânta jertfă a Liturghiei este centrul vieţii mele interioare? Mă pregătesc bine, celebrez cu evlavie şi, după, mă reculeg pentru a mulţumi? Liturghia este punctul de referinţă obişnuit în viaţa mea pentru a-i aduce laudă lui Dumnezeu, pentru a-i mulţumi pentru binefacerile sale, pentru a alerga la bunăvoinţa sa şi pentru a ispăşi păcatele mele şi pe cele ale tuturor oamenilor?

3. "Râvna casei tale mă consumă" (In 2,17)

Celebrez Liturghia după riturile şi normele stabilite, cu o motivaţie autentică, din cărţile liturgice aprobate? Sunt atent la sfintele specii păstrate în tabernacol, le reînnoiesc în mod periodic? Păstrez cu grijă vasele sfinte? Îmbrac cu demnitate toate veşmintele sfinte prescrise de Biserică, având în vedere că acţionez in persona Christi capitis?

4. "Rămâneţi în iubirea mea" (In 15,9)

Îmi provoacă bucurie faptul de a rămâne în faţa lui Isus Cristos prezent în preasfântul sacrament, în meditaţie şi în adoraţie tăcută? Sunt fidel faţă de vizita zilnică la preasfântul sacrament? Comoara mea este în tabernacol?

5. "Explică-ne parabola" (Mt 13,36)

Îmi fac în fiecare zi meditaţia cu atenţie, încercând să depăşesc orice fel de distragere care să mă separe de Dumnezeu, căutând lumina Domnului pe care îl slujesc? Meditez în mod asiduu Sfânta Scriptură? Recit cu atenţie rugăciunile mele obişnuite?

6. Este necesar "să ne rugăm mereu, fără să ne descurajăm" (Lc 18,1)

Celebrez în fiecare zi Liturgia orelor integral, cu demnitate, cu atenţie şi cu evlavie? Sunt fidel responsabilităţii mele faţă de Cristos în această dimensiune importantă a slujirii mele? Mă rog în numele întregii Biserici?

7. "Vino şi urmează-mă" (Mt 19,21)

Domnul nostru Isus Cristos este adevărata iubire a vieţii mele? Observ cu bucurie angajamentul iubirii mele pentru Dumnezeu în viaţa celibatară? M-am oprit în mod conştient asupra unor gânduri, dorinţe sau fapte necurate; am întreţinut conversaţii nepotrivite? M-am lăsat purtat de vreun prilej pentru a păcătui împotriva castităţii? Mi-am păzit privirea? Am fost prudent în relaţiile cu diferite categorii de persoane? Viaţa mea reprezintă, pentru credincioşi, o mărturie a faptului că puritatea este ceva posibil, rodnic şi bun?

8. "Cine eşti tu"? (In 1,20)

În comportamentul meu obişnuit, găsesc elemente de slăbiciune, de lene, de oboseală? Conversaţiile mele sunt potrivite simţământului uman şi supranatural pe care un preot trebuie să-l aibă? Sunt atent să fac în aşa fel încât în viaţa mea să nu se strecoare detalii superficiale sale frivole? În toate acţiunile mele sunt coerent faţă de condiţia mea de preot?

9. "Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul" (Mt 8,20)

Iubesc sărăcia creştină? Îmi încredinţez inima lui Dumnezeu şi mă distanţez, din punct de vedere interior, de toate celelalte? Sunt dispus să renunţ, pentru a-l sluji mai bine pe Dumnezeu, la comodităţile mele actuale, la proiectele mele personale, la preferinţele mele legitime? Am lucruri nefolositoare, am făcut cumpărături inutile sau mă las antrenat de agitaţia consumismului? Fac tot posibilul pentru a trăi momentele de odihnă şi de vacanţă în prezenţa lui Dumnezeu, amintindu-mi că sunt preot mereu şi în orice loc, chiar şi în astfel de momente?

10. "Ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici" (Mt 11,25)

Există în viaţa mea păcate de mândrie: greutăţi interioare, răutăţi, iritări, rezistenţă în a ierta, tendinţă către descurajare etc.? Îi cer lui Dumnezeu virtutea umilinţei?

11. "Şi îndată a ieşit sânge şi apă" (In 19,34)

Am convingerea că, acţionând "în persoana lui Cristos", sunt în mod direct introdus în acelaşi trup al lui Cristos, care este Biserica? Pot spune cu sinceritate că iubesc Biserica şi că slujesc cu bucurie în vederea creşterii sale, pentru responsabilităţile sale, pentru fiecare dintre membri ei, pentru întreaga omenire?

12. "Tu eşti Petru" (Mt 16,18)

Nihil sine episcopo - nimic fără episcop - spunea sfântul Ignaţiu din Antiohia: aceste cuvinte stau la baza slujirii mele preoţeşti? Am primit în mod docil porunci, sfaturi sau corecţii de la ordinariul meu? Mă rog în mod special pentru Sfântul Părinte, în deplină comuniune cu învăţăturile şi cu intenţiile sale?

13. "Să vă iubiţi unii pe alţii" (In 13,34)

Am trăit cu atenţie caritatea în relaţiile mele cu fraţii mei preoţi sau, dimpotrivă, m-am dezinteresat de ei prin egoism, apatie sau indiferenţă? I-am criticat pe fraţii mei întru preoţie? Am fost alături de cei care suferă din cauza bolilor fizice sau a durerilor morale? Trăiesc fraternitatea în aşa fel încât nici unul să nu fie singur? Îi tratez pe toţi fraţii mei preoţi şi chiar şi pe credincioşii laici cu aceeaşi caritate şi răbdare a lui Cristos?

14. "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6)

Cunosc în profunzime învăţăturile Bisericii? Le asimilez şi le transmit în mod fidel? Sunt conştient de faptul că a preda ceea ce nu corespunde cu magisteriul, fie solemn, fie obişnuit, constituie un abuz grav, care produce daune sufletelor?

15. "Mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti" (In 8,11)

Vestirea cuvântului lui Dumnezeu îi conduce pe credincioşi la sacramente. Mă spovedesc cu regularitate, în mod frecvent, conform cu starea mea şi cu lucrurile sfinte cu care sunt în legătură? Celebrez cu generozitate sacramentul Spovezii? Sunt destul de disponibil la direcţiunea spirituală a credincioşilor, dedicând acesteia un timp specific? Pregătesc cu atenţie predica şi cateheza? Predic cu zel şi cu iubire faţă de Dumnezeu?

16. "I-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el" (Mc 3,13)

Sunt atent să sesizez germenii vocaţiei la preoţie şi la viaţa consacrată? Mă preocup să răspândesc între toţi credincioşii o conştiinţă crescândă a chemării universale la sfinţenie? Le cer credincioşilor să se roage pentru vocaţii şi pentru sfinţirea clerului?

17. "Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească" (Mt 20,28)

Am încercat să mă dăruiesc zilnic altora, slujind în mod evanghelic? Arăt iubirea Domnului prin intermediul faptelor mele? Văd în cruce prezenţa lui Isus Cristos şi triumful iubirii? Imprim spiritul de slujire în trăirea mea de fiecare zi? Consider exerciţiul autorităţii legate de un oficiu ca o formă esenţială de slujire?

18. "Mi-e sete" (In 19,28)

M-am rugat şi m-am sacrificat cu adevărat şi cu generozitate pentru sufletele pe care Dumnezeu mi le-a încredinţat? Îmi îndeplinesc datoriile mele pastorale? Am grijă şi de sufletele credincioşilor răposaţi?

19. "Iată fiul tău! Iată mama ta!" (In 19,26-27)

Alerg plin de speranţă la sfânta Fecioară, mama preoţilor, pentru a-l iubi şi a-l face iubit mai mult pe Fiul său Isus? Cultiv evlavia mariană? Îmi pun deoparte un timp în fiecare zi pentru sfântul Rozariu? Alerg la mijlocirea ei de mamă în lupta împotriva Celui Rău, împotriva concupiscenţei şi a spiritului lumesc?

20. "Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul" (Lc 23,44)

Sunt grijuliu cu privire la asistenţa şi la celebrarea sacramentelor pentru muribunzi? Observ în meditaţia personală, în cateheză şi în predica obişnuită doctrina Bisericii cu privire la lucrurile de pe urmă? Cer harul statorniciei de la sfârşit şi îi invit şi pe credincioşi să facă la fel? Ofer în mod frecvent şi cu evlavie rugăciuni pentru sufletele celor răposaţi?

Note
¹ Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31.
² Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către preoţi în Joia Sfântă a anului 2002.
³ Congregaţia pentru Cler, Preotul, slujitor al milostivirii Dumnezeieşti. Ajutor pentru confesori şi directori spirituali, 9 martie 2011, 14-18; 74-76; 110-116 (preotul ca penitent şi ucenic spiritual).
⁴ Cf. Porta fidei, 5.
⁵ Cf. Idem, 11.
⁶ Idem, 5.
⁷ Idem, 7.
⁸ Prima secţiune. Capitolul I.
⁹ Gaudium et spes, 19 şi Catehismul Bisericii Catolice, 27.

Traducere: pr. Eduard Soare

© Copyright 2012 - Libreria Editrice Vaticana
© Copyright 2012 - Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26
RO-700064-Iaşi
Tel.+ fax: 0232/211527
E-mail: editor@ercis.ro
www.ercis.ro

lecturi: 20.