Vatican: Audienţa generală de miercuri, 11 aprilie 2012. Paştele şi ucenicii lui Cristos

Iubiţi fraţi şi surori,

După celebrările solemne de Paşte, întâlnirea noastră de astăzi este pătrunsă de bucurie spirituală, chiar dacă cerul este înnorat, în inimă purtăm bucuria Paştelui, certitudinea Învierii lui Cristos care a triumfat definitiv asupra morţii. Înainte de toate, reînnoiesc vouă tuturor o cordială urare pascală: în toate casele şi în toate inimile să răsune vestea fericită a Învierii lui Cristos, aşa încât să facă să renască speranţa.

În această cateheză aş vrea să arăt transformarea pe care Paştele lui Isus a provocat-o în discipolii săi. Pornim de la seara zilei Învierii. Discipolii sunt încuiaţi în casă de frica iudeilor (cf. In 20,19). Teama le cuprinde inima şi îi împiedică să meargă în întâmpinarea celorlalţi, în întâmpinarea vieţii. Învăţătorul nu mai este. Amintirea Pătimirii sale alimentează incertitudinea. Însă Isus îi are la inimă pe ai săi şi urmează să împlinească promisiunea pe care o făcuse în timpul Cinei de Taină: "Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi" (In 14,18) şi asta ne spune şi nouă, chiar şi în timpuri înnorate: "nu vă voi lăsa orfani". Această situaţie de angoasă a discipolilor se schimbă radical odată cu venirea lui Isus. El intră, deşi uşile erau încuiate, stă în mijlocul lor şi dăruieşte pacea care dă siguranţă: "Pace vouă" (In 20,19b). Este un salut obişnuit care totuşi acum capătă o nouă semnificaţie, pentru ca realizează o schimbare interioară; este salutul pascal, care îi face pe discipoli să treacă peste orice frică. Pacea pe care o aduce Isus este darul mântuirii pe care El a promis-o în timpul discursurilor sale de rămas-bun: "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27). În această zi de Înviere, El o dăruieşte în plinătate şi ea devine pentru comunitate izvor de bucurie, certitudine de victorie, siguranţă în sprijinirea ei în Dumnezeu. "Să nu se tulbure inima voastră" (In 14,1) ne spune şi nouă.

După acest salut, Isus le arată discipolilor rănile de la mâini şi de la coastă (cf. In 20,20), semne a ceea ce a fost şi ceea ce niciodată nu se va mai şterge: omenitatea sa glorioasă rămâne "rănită". Acest gest are scopul de a întări noua realitate a Învierii: Cristos care acum este printre ai săi este o persoană reală, acelaşi Isus care cu trei zile înainte a fost pironit pe cruce. Şi în felul acesta, în lumina strălucitoare a Paştelui, în întâlnirea cu Cel Înviat, discipolii percep sensul mântuitor al pătimirii şi morţii sale. Atunci, de la tristeţe şi de la frică ei trec la bucuria deplină. Tristeţea şi chiar rănile devin izvor de bucurie. Bucuria care se naşte în inima lor derivă din faptul că "îl văd pe Domnul" (In 20,20). El le spune din nou: "Pace vouă" (v. 21). Este de acum evident că nu este numai un salut. Este un dar, este darul pe care Cel Înviat îl vrea să-l ofere prietenilor săi şi în acelaşi timp un mandat: această pace, dobândită de Cristos cu sângele său, este pentru ei dar şi pentru toţi, şi discipolii vor trebui să o ducă în toată lumea. De fapt, El adaugă: "Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (ibid.). Isus înviat s-a întors printre discipoli ca să-i trimită. El a completat lucrarea sa în lume, acum le revine lor să semene în inimi credinţa pentru ca Tatăl, cunoscut şi iubit, să-i adune pe toţii fiii săi care sunt risipiţi. Însă Isus ştie că în ai săi încă mai este multă teamă, mereu. De aceea, face gestul de a sufla asupra lor şi îi regenerează în Duhul său (cf. In 20,22); acest gest este semnul noii creaţii. Cu darul Duhului Sfânt care provine de la Cristos înviat a început, de fapt, o lume nouă. Cu trimiterea în misiune a discipolilor se inaugurează drumul în lume al poporului noii alianţe, popor care crede în El şi în lucrarea sa de mântuire, popor care mărturiseşte adevărul învierii. Această noutate a unei vieţi care nu moare, adusă de Paşte, trebuie răspândită pretutindeni, pentru ca spinii păcatului care rănesc inima omului, să lase loc vlăstarelor Harului, ale prezenţei lui Dumnezeu şi ale iubirii sale care înving păcatul şi moartea.

Dragi prieteni, şi astăzi Cel Înviat intră în casele noastre şi în inimile noastre, în pofida faptului că uneori uşile sunt încuiate. Intră dăruind bucurie şi pace, viaţă şi speranţă, daruri de care avem nevoie pentru renaşterea noastră umană şi spirituală. Numai El poate să dea la o parte acel pietre de mormânt pe care omul adesea le pune peste propriile sentimente, peste propriile relaţii, peste propriile comportamente; pietre care decid moartea: dezbinări, duşmănii, resentimente, invidii, neîncrederi, indiferenţe. Numai El, Cel Viu, poate să dea sens existenţei şi să-l facă să reia drumul pe cel care este obosit şi trist, descurajat şi lipsit de speranţă. Este ceea ce au experimentat cei doi discipoli care în ziua de Paşte erau în drum de la Ierusalim spre Emaus (cf. Lc 24,13-35). Ei vorbesc despre Isus, însă "faţa lor tristă" (cf. v. 17) exprimă speranţele dezamăgite, incertitudinea şi melancolia. Părăsiseră localitatea lor pentru a-l urma pe Isus împreună cu prietenii săi şi descoperiseră o nouă realitate, în care iertarea şi iubirea nu erau numai cuvinte, ci atingeau în mod concret existenţa. Isus din Nazaret făcuse toate noi, transformase viaţa lor. Dar acum El era mort şi totul părea terminat.

Dintr-o dată, însă, nu mai sunt doi, ci trei persoane care merg. Isus se apropie de cei doi discipoli şi merge cu ei, dar ei sunt incapabili să-l recunoască. Desigur, au auzit zvonurile despre învierea sa, de fapt îi şi spun: "Unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu" (v. 22-23). Şi totuşi toate acestea n-au fost suficiente pentru a-i convinge, pentru că "pe el nu l-au văzut" (v. 24). Atunci Isus, cu răbdare, "începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el" (v. 27). Cel Înviat le explică discipolilor Sfânta Scriptură, oferind cheia fundamentală de citire a ei (cf. In 5,39-47). Sensul pentru toate, al Legii, al Profeţilor şi al Psalmilor, dintr-o dată se deschide şi devine clar în faţa ochilor lor. Isus le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile (cf. Lc 24,45).

Între timp, au ajuns în sat, probabil la casa unuia dintre cei doi. Străinul călător se preface "că merge mai departe" (v. 28), dar apoi se opreşte pentru că ei îi cer cu insistenţă: "Rămâi cu noi" (v. 29). Şi noi, mereu din nou, trebuie să-i spunem Domnului cu insistenţă: "Rămâi cu noi". "Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor" (v. 30). Referinţa la gesturile făcute de Isus la Cina de Taină este evidentă. "Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut" (v. 31). Prezenţa lui Isus, mai întâi prin cuvinte, apoi cu gestul frângerii pâinii, le dă discipolilor posibilitatea de a-L recunoaşte şi ei pot să simtă în mod nou ceea ce deja simţiseră mergând cu El: "Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" (v. 32). Acest episod ne indică două "locuri" privilegiate unde îl putem întâlni pe Cel Înviat care transformă viaţa noastră: ascultarea Cuvântului, în comuniune cu Cristos, şi frângerea Pâinii; două "locuri" profund unite între ele deoarece "Cuvântul şi Euharistia îşi aparţin aşa de intim încât nu pot să fie înţelese unul fără cealaltă: Cuvântul lui Dumnezeu se face trup în mod sacramental în evenimentul euharistic" (Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, 54-55).

După această întâlnire, cei doi discipoli "în acelaşi ceas, s-au ridicat şi s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au spus: "Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon"" (v. 33-34). La Ierusalim ei ascultă vestea despre învierea lui Isus şi, la rândul lor, povestesc propria experienţă, înflăcărată de iubire faţă de Cel Înviat, care le-a deschis inima la o bucurie nestăvilită. Au fost - aşa cum spune sfântul Petru - "renăscuţi la o speranţă vie de învierea din morţi a lui Cristos" (cf. 1Pt 1,3). De fapt, se renaşte în ei entuziasmul credinţei, iubirea faţă de comunitate, necesitatea de a comunica vestea cea bună. Învăţătorul a înviat şi cu El învie toată viaţa; mărturisirea acestui eveniment devine pentru ei o necesitate de nesuprimat.

Dragi prieteni, Timpul pascal să fie pentru noi toţi ocazie propice pentru a redescoperi cu bucurie şi entuziasm izvoarele credinţei, prezenţa Celui Înviat printre noi. E vorba de a parcurge acelaşi itinerar pe care Isus l-a determinat să-l facă cei doi discipoli din Emaus, prin redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Euharistiei, adică a merge împreună cu Domnul şi a ne lăsa deschişi ochii spre adevăratul sens al Scripturii şi spre prezenţa sa în frângerea pâinii. Culmea acestui drum, atunci ca şi astăzi, este Împărtăşania euharistică: în Împărtăşanie, Isus ne hrăneşte cu Trupul său şi Sângele său, pentru a fi prezent în viaţa noastră, pentru a ne face noi, însufleţiţi de puterea Duhului Sfânt.

În concluzie, experienţa discipolilor ne invită să reflectăm asupra sensului Paştelui pentru noi. Să ne lăsăm întâlniţi de Isus înviat! El, viu şi adevărat, este mereu prezent în mijlocul nostru; merge cu noi pentru a conduce viaţa noastră, pentru a deschide ochii noştri. Să avem încredere în Cel Înviat care are puterea de a da viaţa, de a ne face să ne renaştem ca fii ai lui Dumnezeu, capabili să credem şi să iubim. Credinţa în El transformă viaţa noastră: o eliberează de frică, îi dă speranţă fermă, o face însufleţită de ceea ce dăruieşte sens deplin existenţei, iubirea lui Dumnezeu. Mulţumesc.

Benedictus PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.