Reflecţie la Duminica a IV-a după Paşti, anul B

Duminica Bunului Păstor şi a rugăciunilor pentru vocaţii

Isus înviat ne este prezentat de Liturgia Cuvântului de astăzi ca Bunului Păstor şi ca piatra din capul unghiului Bisericii.

Cred că ne place tuturor imaginea aceea cu Isus Bunul Păstor purtând oiţa rătăcită în spate, sau imaginea lui Isus cu mieluşeii în braţe, ori imaginea cu Isus Bunul Păstor care stă la intrarea în staulul oilor, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieşi fără ştirea lui. Ne plac toate aceste reprezentări inspirate de Scripturi, pentru că toate ne sunt favorabile şi toate ne vorbesc de iubirea lui Isus pentru noi.

Mai sunt şi alte imagini frumoase, de data asta referitoare la "stâncă", care cred că ne plac la fel de mult. Mai întâi este vorba de acea imagine cu o stâncă foarte puternică (Cristos), pe care este clădită Biserica şi de unde veghează urmaşul sfântului Petru; pe această Biserică, nişte răi se sforţează în zadar să o cufunde în mare, adeverind clar că porţile iadului nu o vor putea birui (cf. Mt 16,18).

Mai este o imagine frumoasă care cred că ne place la fel de mult, este vorba de acea imagine cu o femeie naufragiată pe mare, care găseşte printre valuri o stâncă puternică de care să se prindă şi să se salveze. Femeia este imaginea Bisericii, este imaginea unuia fiecăruia dintre noi, care în toate greutăţile şi încercările vieţii, găsim în Cristos o stâncă tare şi sigură, dată nouă de Tatăl. Cristos ne este tuturor "Stâncă tare pe marea zbuciumată a vieţii", căci în nimeni altul din univers nu ne putem, nici încrede şi nici sprijini, "Căci nu există sub cer alt nume dat oamenilor, în care să ne putem mântui" (Fap 4,12). Aşa au predicat toţi apostoli, de la Cristos încoace. Şi culmea, parcă tocmai această "stâncă", această "piatră" a fost lepădată şi este lepădată încă de oameni.

Isus este şi va fi mereu "Bunul nostru Păstor" pentru că a împlinit tot ceea ce i-a încredinţat Tatăl Ceresc, adică să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20,28).

Isus a răspuns Tatălui, asumându-i cuvintele profeţiei făcute despre el ca Păstor: "Eu mă voi îngriji de oile mele, le voi cerceta, le voi aduna din locurile unde au fost risipite, le voi conduce la păşuni bogate. Voi căuta oaia pierdută, o voi aduce înapoi pe cea rătăcită, o voi pansa pe cea rănită" (Ez 34,11-16)

Isus, astăzi la Templu, căci acolo şi-a ţinut el discursul despre Bunul Păstor, le explica celor care îi ascultau cuvintele, că promisiunea Păstorului Bun promis, s-a împlinit în el: "Eu Păstorul cel Bun care îmi dau viaţa pentru oile mele" (In 10,15). Apoi continuă şi spune că el îşi dă viaţa pentru oile sale. (cf. In 10,11), adăugând: "Nimeni nu-mi ia viaţa, ci o dau de la mine însumi" (In 10,18)

Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) povesteşte că într-o zi de iarnă geroasă, o mamă cu un copilaş bolnav se întorcea acasă de la spital, cu o sanie trasă de cai. Şi ca şi cum durea din suflet pentru copilaşul bolnav şi gerul care i-au pătruns până la oase nu erau de ajuns, iată că şi o haită de lupi flămânzi şi-a făcut apariţia. Ca să scape de lupi, mama a aruncat mai întâi proviziile pentru drum. Dar lupii nu s-au săturat cu acestea. Cum satul era departe, iar lupii erau flămânzi, şi pentru că ea îşi iubea mult copilul, a încredinţat birjarului copilul, iar ea a făcut jertfa supremă de dragoste, aruncându-se în gura lupilor.

Această povestire a lui Lev Tolstoi, este o imagine pală a tot ceea ce a făcut Isus pentru noi oamenii. În această relatare era vorba de un om care şi-a dat viaţa pentru un altul, dar pe Golgota a murit un Dumnezeu pentru o lume şi aceasta păcătoasă, lucru nemaiîntâlnit la nici un alt dumnezeu străin, căci Biblia spune: "Dar Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când noi eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,8).

Însă, Tatăl ceresc a voit ca prin Isus, nu doar să ne ofere un staul, nu numai să ne dea o stâncă puternică de susţinere, nu numai să ne scape de păcat şi osândă veşnică, prin moartea şi învierea sa, dar a voit mai ales ca prin Isus să ne facă şi fii ai săi. Iată ce ne spune sfântul Ioan în prima lectură de astăzi: "Vedeţi cât de mare este iubirea pe care ne-a dovedit-o nouă Tatăl. El a voit să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem" (1In 3,1).

Se spune că un misionar traducea Noul Testament în limba poporului, ajutat fiind de un indigen. Când au ajuns la versetul: "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat nouă Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1In 3,1), indigenul n-a voit să traducă cuvânt cu cuvânt, ci a zis: "Nu, asta e prea mult ca, Dumnezeu să ne numească copiii săi! Vreau mai bine să traduceţi aşa: «Vedeţi ce dragoste ne-a arătat nouă Tatăl, că avem voie să stăm la picioarele sale şi să-i sărutăm haina»".

Dacă privim la meritele noastre îi dăm dreptate păgânului; dacă însă privim la bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, în Cristos, vedem că totul este numai har, totul este numai dar gratuit şi nemeritat.

Un suflet ales, care la bătrâneţe devenise orb, îşi petrecea acum timpul mai mult în rugăciune. Într-o zi a venit la el un prieten din copilărie, dar orbul nu a băgat de seamă. Crezând că este singur, orbul se ruga cu glas tare: "Doamne Dumnezeul meu şi Tatăl meu, nu pot să înţeleg cum tu nu ai luat îngeri ca să-i faci copii tăi, ci ai luat oameni... făpturi care te-au nesocotit, care te-au părăsit, te-au tăgăduit, şi au lovit faţa Fiului tău... Doamne tu n-ai ales îngeri, ci oameni, şi vocea îi tremura de emoţie şi recunoştinţă".

Nu este stare mai nobilă şi mai slăvită, nici aici, nici în veşnicie, ca starea de copil al lui Dumnezeu, pe care o dobândesc toţi cei care-l primesc pe Isus Cristos ca Mântuitor.

Astăzi ni se spune încă odată că jertfa lui Isus de pe Calvar, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, are un adică un final fericit, pentru că "Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus din morţi... şi încă ceva foarte important: Duhul, trimis de Isus de la Tatăl, ne va învia şi pe noi, va învia şi trupurile noastre muritoare" (Rom 8,11). Se poate oare ceva mai bun pentru noi?

Astăzi, ca şi odinioară când Isus umbla pe pământ, el repetă încă: "Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta glasul meu: va fi o singură turmă şi un singur păstor" (In 10,16). Aceste oi pe de o parte sunt păgânii care trebuie să se convertească, iar pe de altă parte sunt şi creştinii căzuţi, creştinii care s-au întors iarăşi la mocirla păcatelor din care au fost salvaţi de Cristos (cf. 2Pt 2,22). Într-adevăr, astăzi sunt foarte multe oi care se află departe de staul, şi totuşi Isus a spus despre ele că şi acestea vor asculta glasul său.

Dar cum vor asculta aceste oiţe, depărtate şi căzute, mesajul său mântuitor? Răspunsul este următorul: fiecare creştin a fost implicat de Isus în această sfântă şi urgentă datorie: "Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile!" (Mt 28,19). Fiecare să facă ucenici cu rugăciunea, prin jertfă, prin cuvânt, prin exemplul propriei viaţa, cu dragoste, cu iertare, cu milostenie, cu orice faptă şi cu orice lucru bun.

Tot ceea ce a voit Isus să ne spună prin aceste cuvinte, un pictor a transpus magistral pe o pânză a sa. Vorbeam la începutul Reflecţiei mele, despre un tablou cu o femeie naufragiată pe mare, şi care găseşte în mijlocul valurilor învolburate, o stâncă pentru a se salva. Pictorul acesta despre care vă vorbesc acum, reia scena naufragiului din acest punct şi o continuă cu aceeaşi femeie, care salvată fiind de "stânca" ivită din mare, de "Stânca veacurilor", Isus, îşi întinde la rândul ei mâna pentru a salva alte persoane naufragiate.

Are dreptate autorul "anonim" din secolul al XV-lea, atunci când spune: "Cristos nu mai are astăzi mâini în această lume, dar are mâinile noastre pentru a împlini operele sale. Cristos nu mai are picioare, dar are picioarele noastre pentru a-i căuta pe oamenii naufragiaţi sufleteşte. Cristos nu mai are glas, dar are gura noastră pentru a le vorbi astăzi despre mântuirea sa. Pe Cristos nu-l mai pot citi astăzi ca pe o Evanghelie vie, dar ne are pe noi, de multe ori, singura Evanghelie pe care o mai citeşte astăzi lumea grăbită".

Pentru că noi toţi cei botezaţi am fost implicaţi de Cristos, ca să adunăm împreună cu el, şi "acele alte oi pe care le mai are". Biserica a făcut din Duminica Bunului Păstor, o duminică şi o zi de rugăciune pentru vocaţii, pentru vocaţii comune şi pentru vocaţii speciale; vocaţii comune, adică fiecare în comunitatea lui să adune oiţe împreună cu Cristos şi vocaţii speciale, adică pentru cei dispuşi să-şi părăsească localităţile, ţările şi chiar continentele, ca acolo, tot împreună cu Cristos, să caute şi să adune ceea ce Isus declară: "mai am şi alte oi".

Este foarte mişcător dialogul dintre sfântul Daniel Comboni (1831-1881), care mergea misionar în Africa, şi tatăl său bătrân care rămânea acasă fără ajutor: "Ştii tată, chiar dacă aş avea o sută de taţi bătrâni şi bolnavi, eu tot i-aş lăsa pentru a merge misionar în Africa. La care tatăl i-a răspuns: Ştii Daniel, chiar dacă eu aş avea o sută de copii tineri şi puternici ca tine, pe toţi i-aş trimite misionari în Africa!".

Îmi place şi dialogul dintre un copil de 11 ani, pe nume Henric, şi surioara lui puţin mai mare, Francisca: "Ce vei face când vei fi mare? îl întrebă într-o zi Francisca pe Henric? Misionar! Dar ca să fii misionar trebuie să fii instruit! Bine, voi studia! Apoi... vei suferi de frig, de cald, de foame, de sete, şi poate că vei întâlni oameni sălbatici care se mănâncă între ei; ei te vor ucide... Nu mă tem de ei! Nu îţi vei mai revedea mama... Da, este adevărat, dar tot misionar voi fi, chiar dacă va trebui să mor !". Este vorba de Henric Verius din Oleggio (Novara) (1860-1892) care a devenit mai târziu misionar şi episcop printre canibalii din Noua Guinee. A lucrat foarte mult în mijlocul unor dificultăţi nemaiauzite şi a murit la doar 32 de ani. I s-a introdus cauza de beatificare.

Un preot spunea odată că o familie este împlinită şi desăvârşită din punct de vedere creştin, numai atunci când rodeşte o vocaţie pentru viaţa de apostolat. Dar ca o familie să rodească o astfel de vocaţie trebuie ca mai întâi ca acea familie să-şi trăiască propria vocaţie botezială comună tuturor. Tot acest preot l-a întrebat odată pe un tânăr dintr-o familie creştină bună: "Pentru ce nu mergi la seminar? Pentru că nu am vocaţie, a răspuns acesta! Dar de ce nu ai vocaţie? Aici n-a mai ştiut să răspundă. Atunci preotul i-a recomandat să se roage pentru vocaţii. Din acea zi acel tânăr a început să se roage pentru vocaţii. El nu este altul decât Părintele Michel Quoist (1921-1997).

Isus ne mai spune astăzi: "Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, precum mă cunoaşte Tatăl şi eu cunosc pe Tatăl" (In 10,14-15). Da, Isus ne cunoaşte şi ştie că a pus în fiecare dintre noi cei botezaţi, un germen al credinţei şi un dor aprins după viaţa cea veşnică. Da, Isus ne cunoaşte şi ştie că a pus în fiecare dintre noi cei botezaţi, şi un germen misionar, prin profeţia şi preoţia comună. De aceea ne chemă mai întâi la credinţa în el, la a activitatea misionară împreună cu el, pentru ca mai apoi să ne cheme să domnim împreună cu el în împărăţia cerurilor.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 10.