Primele Vespere din a treia duminică a Postului Mare prezidate de Sfântul Părinte cu participarea Arhiepiscopului de Canterbury în biserica "Sfinţii Andrei şi Grigore de la muntele Celio" din Roma (sâmbătă, 10 martie 2012)

Sâmbătă, 10 martie 2012, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat în biserica "Sfinţii Andrei şi Grigore de la muntele Celio" din Roma celebrarea primelor vespere din a III-a duminică a Postului Mare, cu participarea Excelenţei Sale, Dr. Rowan Williams, Arhiepisco de Canterbury şi Primat al Comuniunii Anglicane.

Ocazia celebrării, cu vizita Arhiepiscopului de Canterbury, a fost un mileniu de la fondarea Casei Mamă a Camaldulenzilor şi comemorarea Trecerii Sfântului Grigore cel Mare, Papă, care chiar din această mănăstire l-a trimis pe Augustin şi pe cei patruzeci de călugări ai săi ca să-i evanghelizeze pe englezi.

Publicăm în continuare textele omiliilor pe care Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea şi E.S. Dr. Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury şi Primat al Bisericii Anglicane, le-au rostit în decursul Vesperelor:

* * *

Omilia Sfântului Părinte

Excelenţa Voastră,

Veneraţi Fraţi,

Dragi călugări şi călugăriţe camaldolenzi,

Iubiţi fraţi şi surori!

Este pentru mine motiv de mare bucurie să fiu aici astăzi în această Bazilică a Sfântului Grigore de la Celio pentru celebrarea solemnă de seară în comemorarea Trecerii Sfântului Grigore cel Mare. Cu voi, iubiţi fraţi şi surori din Familia camaldolenză, aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru cei o mie de ani de la fondarea Sfântului Schit de Camaldoli din partea sfântului Romuald. Mă bucur mult de prezenţa, în această împrejurare deosebită, a Excelenţei Sale Dr. Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury. Dumneavoastră, iubit Frate întru Cristos, şi fiecăruia dintre voi, dragi călugări şi călugăriţe, şi tuturor celor prezenţi le adresez salutul meu cordial.

Am ascultat două texte din sfântul Paul. Primul, luat din A doua Scrisoare către Corinteni, este în mod deosebit în sintonie cu timpul liturgic pe care îl trăim: Postul Mare. De fapt, el conţine îndemnul Apostolului de a profita de momentul favorabil pentru a primi harul lui Dumnezeu. Momentul favorabil este desigur acela în care Isus Cristos a venit să ne reveleze şi să ne dăruiască iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, cu Întruparea, Pătimirea, Moartea şi Învierea sa. "Ziua mântuirii" este acea realitate pe care sfântul Paul o numeşte în alt loc "plinirea timpurilor", momentul în care Dumnezeu întrupându-se intră în mod cu totul singular în timp şi îl umple cu harul său. Aşadar nouă ne revine să primim acest dar, care este Isus însuşi: Persoana sa, Cuvântul său, Duhul său Sfânt. În afară de asta, tot în prima lectură pe care am ascultat-o sfântul Paul ne vorbeşte şi despre el însuşi şi despre apostolatul său: cum el se străduieşte să fie fidel faţă de Dumnezeu în slujirea sa, pentru ca ea să fie într-adevăr eficace şi să nu fie în schimb obstacol pentru credinţă. Aceste cuvinte ne fac să ne gândim la sfântul Grigore cel Mare, la mărturia luminoasă pe care a dat-o poporului din Roma şi întregii Biserici cu o slujire ireproşabilă şi plină de zel pentru Evanghelie. Într-adevăr se poate aplica şi lui Grigore ceea ce Paul a scris despre sine: harul lui Dumnezeu în el nu a fost zadarnic (cf. 1Cor 15,10). În realitate, acesta este secretul pentru viaţa fiecăruia dintre noi: a primi harul lui Dumnezeu şi a colabora cu toată inima şi cu toate puterile la acţiunea sa. Acesta este şi secretul bucuriei adevărate şi al păcii profunde.

A doua lectură era luată în schimb din Scrisoarea către Coloseni. Sunt cuvintele - mereu aşa de emoţionante datorită suflului lor spiritual şi pastoral - pe care Apostolul le adresează membrilor acelei comunităţi pentru a-i forma conform Evangheliei, pentru ca orice fac, "în cuvinte şi fapte, toate să fie în numele Domnului Isus" (Col 3,17). "Fiţi desăvârşiţi" spusese Învăţătorul discipolilor săi; şi acum Apostolul îndeamnă să se trăiască după această măsură înaltă a vieţii creştine care este sfinţenia. Poate să facă asta pentru că fraţii cărora li se adresează sunt "aleşi de Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi". Şi aici la baza a toate este harul lui Dumnezeu, este darul chemării, misterul întâlnirii cu Isus viu. Însă acest har cere răspunsul celor botezaţi: cere angajarea de a se îmbrăca în sentimentele lui Cristos: duioşia, bunătatea, umilinţa, blândeţea, generozitatea, iertarea reciprocă şi mai presus de toate, ca sinteză şi încoronare, agape, iubirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin Isus şi pe care Duhul Sfânt a revărsat-o în inimile noastre. Şi pentru ne îmbrăca în Cristos este necesar ca să locuiască între noi şi în noi Cuvântul său cu toată bogăţia sa şi din belşug. Într-un climat de constantă aducere de mulţumire, comunitatea creştină se hrăneşte din Cuvânt şi face să se înalţe către Dumnezeu, ca o cântare de laudă, Cuvântul pe care El însuşi ni l-a dăruit. Şi orice acţiune, orice gest, orice slujire, este îndeplinită în cadrul acestei relaţii profunde cu Dumnezeu, în mişcarea interioară a iubirii trinitare care coboară spre noi şi se înalţă din nou spre Dumnezeu, mişcare care în celebrarea Jertfei euharistice îşi are forma sa cea mai înaltă.

Acest Cuvânt luminează şi circumstanţele fericite care ne-au adunat astăzi, în numele sfântului Grigore cel Mare. Graţie fidelităţii şi bunăvoinţei Domnului, Congregaţia Călugărilor Camaldolenzi din Ordinul Sfântului Benedict a putut să parcurgă o mie de ani de istorie, hrănindu-se zilnic din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Euharistie, aşa cum i-a învăţat fondatorul lor sfântul Romuald, conform lui "triplex bonum" al singurătăţii, al vieţii în comun şi al evanghelizării. Figuri exemplare de bărbaţi şi femei ai lui Dumnezeu, ca sfântul Petru Damiani, Graţian - autorul lui Decretum - sfântul Bruno de Querfurt şi cei Cinci Fraţi martiri, Rudolf I şi al II-lea, Fericita Gherardesca, Fericita Ioana de la Bagno şi Fericitul Paul Giustiniani; oameni de ştiinţă şi de artă ca Fratele Mauro Cosmograful, Lorenzo Monaco, Ambrogio Traversari, Pietro Delfino şi Guido Grandi; istorici iluştri ca Autorii de Anale Camaldolenzi Giovanni Benedetto Mittarelli şi Anselmo Constadoni; Păstori zeloşi ai Bisericii, între care se evidenţiază Papa Grigore al XVI-lea, au arătat orizonturile şi marea rodnicie a tradiţiei camaldolenze.

Fiecare fază a istoriei lungi a camaldolenzilor a avut martori fideli ai Evangheliei, nu numai în tăcerea ascunderii şi a singurătăţii şi în viaţa comună împărtăşită cu fraţii, ci şi în slujirea umilă şi generoasă faţă de toţi. Deosebit de rodnică a fost primirea oferită de hanurile camaldolenze. În timpurile umanismului florentin, zidurile de la Camaldoli au primi vestitele disputationes, la care participau mari umanişti cum ar fi Marsilio Ficino şi Cristoforo Landino; în anii dramatici ai celui de-al doilea război mondial, aceleaşi mănăstiri au mijlocit naşterea vestitului "Cod de la Camaldoli", unul din izvoarele cele mai semnificative ale Constituţiei Republicii Italiene. Nu au fost mai puţin rodnici anii Conciliului al II-lea din Vatican, în timpul cărora s-au format printre camaldolenzi personalităţi de mare valoare, care au îmbogăţit Congregaţia şi Biserica şi au promovat noi elanuri şi pătrunderi în Statele Unite ale Americii, în Tanzania, în India şi în Brazilia. În toate acestea, era garanţie de rodnicie sprijinul călugărilor şi călugăriţelor care însoţeau noile fundaţii cu rugăciunea constantă, trăită în adâncul "închisorii" lor, uneori până la eroism.

La 17 septembrie 1993, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, întâlnindu-i pe călugări în Sfântul Schit de la Camaldoli, comenta tema iminentului lor Capitlu General, "A alege speranţa, a alege viitorul", cu acest cuvinte: "A alege speranţa şi viitorul înseamnă, în ultimă analiză, a-l alege pe Dumnezeu... Înseamnă a-l alege pe Cristos, speranţă a oricărui om". Şi adăuga: "Asta se întâmplă îndeosebi în acea formă de viaţă pe care însuşi Dumnezeu a trezit-o în Biserică inspirându-l pe sfântul Romuald să întemeieze Familia benedictină de la Camaldoli, cu complementaritatea caracteristică de Schit şi Mănăstire, viaţă solitară şi viaţă cenobitică între ele coordonate". Fericitul meu Predecesor a subliniat de asemenea că "a-l alege pe Dumnezeu înseamnă şi a cultiva cu umilinţă şi cu răbdare - acceptând timpii lui Dumnezeu - dialogul ecumenic şi dialogul interreligios", pornind mereu de la fidelitatea faţă de carisma originară primită de la sfântul Romuald şi transmisă printr-o tradiţie milenară şi pluriformă.

Încurajaţi de vizita şi de cuvintele Succesorului lui Petru, voi călugări şi călugăriţe camaldolenzi aţi continuat drumul vostru căutând mereu din nou echilibrul just între spiritul eremitic şi cel cenobitic, între exigenţa de a vă dedica în întregime lui Dumnezeu în singurătate şi aceea de a vă susţine în rugăciunea comună şi aceea de a-i primi pe fraţi pentru ca să poată lua din izvoarele vieţii spirituale şi să judece evenimentele din lume cu o conştiinţă într-adevăr evanghelică. Astfel voi căutaţi să obţineţi acea perfecta caritas pe care sfântul Grigore cel Mare o considera punctul de sosire al oricărei manifestări a credinţei, angajare care are confirmare în motoul stemei voastre: "Ego Vobis, Vos Mihi", sinteză a formulei de alianţă dintre Dumnezeu şi poporul său şi izvor de vitalitate perenă a carismei voastre.

Mănăstirea "Sfântul Grigore la Celio" este contextul roman în care celebrăm mileniul lui Camaldoli împreună cu Excelenţa Sa Arhiepiscopul de Canterbury care, împreună cu noi, recunoaşte această Mănăstire ca loc nativ al legăturii dintre creştinismul din ţinuturile britanice şi Biserica Romei. Celebrarea de astăzi este aşadar marcată de un profund caracter ecumenic care, aşa cum ştim, face parte de acum din spiritul camaldolenz contemporan. Această Mănăstire camaldolenză romană a dezvoltat cu Canterbury şi Comunitatea Anglicană, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican, legături de acum tradiţionale. Pentru a treia oară astăzi Episcopul de Roma îl întâlneşte pe Arhiepiscopul de Canterbury în casa sfântului Grigore cel Mare. Şi este corect ca să fie aşa, pentru că tocmai din această mănăstire Papa Grigore l-a ales pe Augustin şi pe cei patruzeci de călugări ai săi pentru a-i trimite să ducă Evanghelia printre englezi, cu peste o mie patru sute de ani în urmă. Prezenţa constantă a călugărilor în acest loc, şi pentru timp aşa de îndelungat, este deja în ea însăşi mărturie a fidelităţii lui Dumnezeu faţă de Biserica sa, pe care suntem fericiţi să o proclamăm lumii întregi. Semnul pe care împreună îl vom pune în faţa sfântului altar unde Grigore însuşi celebra Jertfa euharistică, ne dorim ca să rămână nu numai ca amintire a întâlnirii noastre fraterne, ci şi ca stimulent pentru toţi credincioşii, catolici şi anglicani, pentru ca, vizitând la Roma mormintele glorioase ale sfinţilor apostoli şi martiri, să-şi reînnoiască şi angajamentul de a se ruga în mod constant şi de a lucra pentru unitate, pentru a trăi pe deplin după acel "ut unum sint" pe care Isus l-a adresat Tatălui.

Această dorinţă profundă, pe care avem bucuria să o împărtăşim, o încredinţăm mijlocirii cereşti a sfântului Grigore cel Mare şi a sfântului Romuald. Amin.

* * *

Omilia Arhiepiscopului de Canterbury

Sanctitate, Fraţi şi surori în Cristos,

Este pentru mine o mare onoare să mă aflu aici, în locul în care predecesorii mei au stat în 1989 şi 1996 şi să ofer încă o dată, aşa cum am făcut mai recent în Westminster [şi Assisi], jertfa laudei, pe care o datorăm Domnului în al cărui nume suntem botezaţi: unicul Domn care prin intermediul Duhului său face să poată fi recunoscută în fiecare mădular al Trupului său sacramental imaginea şi viaţa îmbelşugată a lui Cristos Fiul său, prin ispitele şi luptele vocaţiei noastre baptismale.

Sfântul Grigore cel Mare a vorbit mult despre luptele şi despre ispitele proprii celor care sunt chemaţi să ocupe o slujire în Biserica lui Dumnezeu. A fi chemaţi la această slujire înseamnă a fi chemaţi la diferite tipuri de suferinţe - chinul compasiunii, aşa cum îl numeşte el (Moralia 30.25.74), conştiinţa zilnică a necesităţilor urgente, trupeşti şi spirituale, a umanităţii, şi chinul laudelor primite, al adulaţiei, al poziţiei care se ocupă (ib. 26.34.62). Aceasta din urmă este un chin pentru că aceia care sunt chemaţi la această slujire sunt foarte conştienţi de propria slăbiciune şi instabilitate interioară. Însă această conştiinţă este o conştiinţă salutară, care, printre alte lucruri, ne ajută să-i slujim efectiv pe cei care sunt în dificultate şi ne aminteşte că noi putem găsi stabilitate, soliditas, numai în viaţa Trupului lui Cristos, nu în rezultatul nostru (Homilies on Ezekiel).

Acestea sunt intuiţii profund înrădăcinate în formarea monastică a sfântului Grigore. Umilinţa este cheia oricărei slujiri fidele, o umilinţă care caută în mod constant să fie cufundată, introdusă în viaţa Trupului lui Cristos, fără să năzuiască la un eroism sau la o sfinţenie individuale. Şi această umilinţă autorul primei vieţi a sfântului Grigore, scrisă în Anglia la începutul secolului al optulea, o pune în fruntea listei virtuţilor sale de sfânt, asociind-o cu darul profeţiei, care îi permitea să vadă ce avea nevoie poporul englez şi să răspundă prin trimiterea, din acest loc, a misiunii sfântului Augustin. Acelaşi sfânt Grigore, cu adevărat, realizează această asociere între umilinţă şi profeţie în Dialoguri. Adevăratul păstor şi conducător în Biserică este acela care, fiind răpit în actul veşnic de auto-oferire al lui Isus Cristos prin tainele sacramentale ale Bisericii, este liber pentru a putea vedea necesităţile celorlalţi aşa cum sunt cu adevărat. Acest lucru poate cauza chin, pentru că aceste necesităţi pot să fie atât de profunde şi tragice; dar acest lucru ne stimulează şi la acţiune, pentru a răspunde acestor necesităţi în numele şi cu forţa lui Cristos.

Şi aici se află inima viziunii monastice a lui Grigore, acea viziune pe care până în zilele noastre încearcă să o trăiască fraţii şi surorile din Camaldoli, al cărui mileniu îl celebrăm astăzi aici cu profundă bucurie. A fi cufundaţi în viaţa sacramentală a Trupului lui Cristos cere cufundarea zilnică a contemplaţiei: fără ea, nu putem să ne vedem unii pe alţii cu claritate; fără ea nu vom reuşi să ne recunoaştem cu adevărat şi să ne iubim cu adevărat unii pe alţii şi să creştem împreună în Trupul său unul, sfânt, catolic şi apostolic. În viaţa monastică echilibrul dintre singurătate pe de o parte şi muncă şi rugăciune în comun pe de altă parte - un echilibru deosebit de dezvoltat în viaţa din Camaldoli - este ceva ce încearcă să facă posibilă o clară, aş spune chiar profetică viziune despre ceilalţi. A-i vedea, aşa cum sugerează tradiţia creştină orientală reprezentată de Evagriu, în lumina esenţei lor spirituale autentice, nu pentru că sunt relaţionaţi la pasiunile noastre sau la preferinţele noastre. Activitatea inseparabilă de acţiune şi contemplaţie, singurătate şi comunitate, are de-a face cu purificarea constantă a conştiinţei pe care o avem unii despre alţii în lumina lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim în tăcere şi în uitarea de noi înşine.

Sanctitate, iubiţi fraţi şi surori, ar fi greşit să sugerăm că noi intrăm în contemplaţie cu scopul de a ne vedea unii pe alţii mai clar; şi totuşi, dacă cineva ar trebui să spună că această contemplaţie în Biserică este ceva superfluu, ceva imaterial pentru sănătatea Trupului, noi ar trebui să răspundem că fără ea am avea de-a face în mod constant cu umbre şi ficţiuni, nu cu realitatea lumii în care trăim. Biserica este chemată să arate acelaşi spirit profetic care este recunoscut sfântului Grigore, capacitatea de a vedea unde se află necesitatea autentică şi de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu care se manifestă în persoana celui nevoiaş. Pentru a face asta, ni se cere un habitus de discernământ, capacitatea de a pătrunde dincolo de prejudecăţile şi de stereotipurile care îi lovesc şi pe cei care cred, într-o cultură care este aşa de precipitată şi superficială în multe din judecăţile sale. Şi la habitus-ul discernământului aparţine habitus-ul de a ne recunoaşte unii pe alţii ca agenţi ai harului, ai compasiunii şi ai răscumpărării lui Cristos.

Un astfel de habitus se va dezvolta numai dacă noi vom învăţa zilnic disciplina tăcerii şi a răbdării, aşteptând ca adevărul să ni se manifeste nouă, în timp ce noi lent lăsăm deoparte deformările în viziunea noastră, cauzate de egoism şi de lăcomie. În ultimii ani am văzut dezvoltându-se un sistem de irealităţi extrem de sofisticat, creat şi susţinut de aviditate; un ansamblu de comportamente economice în care necesităţile fiinţelor umane reale par să fie aproape în întregime întunecate. Am devenit familiari cu o cultură febrilă a publicităţii, în care suntem induşi să dezvoltăm dorinţe ireale şi disproporţionate. Noi toţi - creştini şi păstori inclusiv - avem nevoie de o disciplină care să purifice viziunea noastră şi să ne redea un oarecare simţ al adevărului despre lumea noastră, chiar dacă asta poate să producă "chinul" de a şti mai clar cât de mult suferă oamenii şi cât de puţin facem pentru ei pornind numai de la eforturile noastre.

Sanctitate, în 1989, aici la Roma, predecesorii noştri de venerată amintire, Papa Ioan Paul al II-lea şi Arhiepiscopul Robert Runcie, au definit "sigură dar imperfectă" comuniunea pe care o împărtăşesc cele două Biserici ale noastre. "Sigură" din cauza viziunii ecleziale comune la care ambele comunităţi ale noastre sunt angajate, împărtăşind convingerea că Biserica este prin caracter în acelaşi timp una şi particulară: perspectiva restaurării comuniunii sacramentale depline, a unei vieţi euharistice care să fie pe deplin vizibile, şi de aceea a unei mărturii care să fie pe deplin credibilă, în aşa fel încât lumea confuză şi chinuită să poată intra în lumina primitoare şi transfiguratoare a lui Cristos. Şi totuşi "imperfectă" din cauza limitei viziunii noastre şi al deficitului în profunzimea speranţei şi răbdării noastre. Recunoaşterea unicului Trup în viaţa corporativă din partea unora şi a altora este instabilă şi incompletă; şi fără o astfel de recunoaştere definitivă noi încă nu suntem pe deplin liberi să împărtăşim puterea transformatoare a Evangheliei în Biserică şi în lume.

"Adevărul vă va face liberi", spune Domnul nostru. În disciplina contemplaţiei şi a liniştii noi suntem conduşi mai aproape de adevăr şi astfel mai aproape şi de crucea Domnului. Învăţăm slăbiciunile noastre şi învăţăm ceva din misterul modului în care Dumnezeu se relaţionează la ele - nu ignorându-le sau respingându-le, ci îmbrăţişându-le consecinţele în întruparea şi în pătimirea lui Cristos. Auto-golirea sa cere renunţarea la noi înşine - o temă potrivită pentru acest timp al Postului Mare. Noi învăţăm să punem deoparte agendele noastre pline şi autoreferenţiale şi să-i permite lui Cristos care se dăruieşte pe sine însuşi să trăiască în noi, să deschidă ochii noştri şi să ne facă capabili să slujim. Astăzi, în timp ce aducem mulţumire pentru un mileniu de mărturie monastică, celebrăm darurile viziunii adevărate şi clare care au fost făcute posibile de această mărturie. Şi ne rugăm pentru toţi cei care sunt chemaţi să exercite o slujire publică în Biserica lui Cristos, pentru ca să le fie dat harul disciplinei contemplative şi al clarităţii profetice în mărturia lor, în aşa fel încât gloria crucii lui Cristos să strălucească în lumea noastră chiar şi în mijlocul slăbiciunilor şi insucceselor noastre.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto:

0xeeeeee&

lecturi: 7.