Vatican: Audienţa generală de miercuri, 7 martie 2012. Despre tăcerea lui Isus

Rugăciune şi tăcere: Isus maestru de rugăciune

Iubiţi fraţi şi surori,

Într-o serie de cateheze precedente am vorbit despre rugăciunea lui Isus şi nu aş vrea să închei această reflecţie fără să mă opresc pe scurt asupra temei tăcerii lui Isus, aşa de importantă în raportul cu Dumnezeu.

În Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini am făcut referinţă la rolul pe care îl asumă tăcerea în viaţa lui Isus, mai ales pe Golgota: "aici suntem puşi în faţa «Cuvântului crucii» (1Cor 1,18). Cuvântul amuţeşte, devine tăcere mortală, deoarece s-a «spus» până la tăcere, nereţinând nimic din ceea ce trebuia să ne comunice" (nr. 12). În faţa acestei tăceri a crucii, sfântul Maxim Mărturisitorul pune pe bunele Născătoarei de Dumnezeu următoarea expresie: "Este fără cuvânt Cuvântul Tatălui, care a făcut orice creatură care vorbeşte; fără viaţă sunt ochii stinşi ai celui la al cărui cuvânt şi la al cărui semn se mişcă tot ceea ce are viaţă" (Viaţa Mariei, nr. 89: Testi mariani del primo millennio, 2, Roma 1989, pag. 253).

Crucea lui Cristos nu arată numai tăcerea lui Isus ca ultimul său cuvânt adresat Tatălui, ci revelează şi că Dumnezeu vorbeşte prin intermediul tăcerii: "Tăcerea lui Dumnezeu, experienţa depărtării Atotputernicului şi Tatălui este etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt întrupat. Atârnat pe lemnul crucii, a deplâns durerea provocată Lui de această tăcere: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Mc 15,34; Mt 27,46). Continuând în ascultarea până la ultima suflare de viaţă, în întunericul morţii, Isus l-a invocat pe Tatăl. Lui s-a încredinţat în momentul trecerii, prin moarte, la viaţa veşnică: «Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu» (Lc 23,46)" (Exort. ap. postsin. Verbum Domini, 21). Experienţa lui Isus pe cruce este profund revelatoare a situaţiei omului care se roagă şi a apogeului rugăciunii: după ce am ascultat şi am recunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne măsurăm şi cu tăcerea lui Dumnezeu, expresie importantă a Cuvântului divin însuşi.

Dinamica de cuvânt şi tăcere, care marchează rugăciunea lui Isus în toată existenţa sa pământească, mai ales pe cruce atinge şi viaţa noastră de rugăciune în două direcţii.

Prima este aceea care se referă la primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este necesară tăcerea interioară şi exterioară pentru ca acest cuvânt să poată fi auzit. Şi acesta este un punct deosebit de dificil pentru noi în timpul nostru. De fapt, epoca noastră este una în care nu se favorizează reculegerea; mai mult, uneori avem impresia că există fiică de a ne dezlipi, chiar şi pentru o clipă, de fluviul de cuvinte şi de imagini care marchează şi umplu zilele. Pentru aceasta, în Exortaţia Verbum Domini menţionată deja am amintit necesitatea de a ne educa la valoarea tăcerii: "A redescoperi centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii înseamnă şi a redescoperi sensul reculegerii şi al liniştii interioare. Marea tradiţie patristică ne învaţă că misterele lui Cristos sunt legate de tăcere şi numai în ea Cuvântul poate găsi locuinţă în noi, aşa cum s-a întâmplat în Maria, în mod inseparabil femeie a Cuvântului şi a tăcerii" (nr. 21). Acest principiu - că fără tăcere nu se simte, nu se ascultă, nu se primeşte un cuvânt - este valabil pentru rugăciunea personală mai ales, dar şi pentru liturgiile noastre: pentru a facilita o ascultare autentică, ele trebuie să fie şi bogate în momente de tăcere şi de primire non-verbală. Este valabilă mereu observaţia sfântului Augustin: Verbo crescente, verba deficiunt - "Când Cuvântul lui Dumnezeu creşte, cuvintele omului dispar" (cf. Sermo 288,5: PL 38,1307; Sermo 120,2: PL 38,677). Evangheliile îl prezintă adesea, mai ales în alegerile decisive, pe Isus care se retrage singur într-un loc separat de mulţimi şi chiar de discipoli pentru a se ruga în tăcere şi a trăi raportul său filial cu Dumnezeu. Tăcerea este capabilă să sape un spaţiu interior în adâncul nostru, pentru a face să locuiască acolo Dumnezeu, pentru ca să rămână în noi Cuvântul său, pentru ca iubirea faţă de El să se înrădăcineze în mintea noastră şi în inima noastră şi să însufleţească viaţa noastră. Deci prima direcţie: a învăţa din nou tăcerea, deschiderea pentru ascultare, care ne deschide spre celălalt, spre Cuvântul lui Dumnezeu.

Însă există şi o a doua relaţie importantă a tăcerii cu rugăciunea. De fapt, nu există numai tăcerea noastră pentru a ne dispune la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; adesea, în rugăciunea noastră, ne aflăm în faţa tăcerii lui Dumnezeu, simţim aproape un sentiment de abandonare, ni se pare că Dumnezeu nu ascultă şi nu răspunde. Însă această tăcere a lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat şi pentru Isus, nu marchează absenţa sa. Creştinul ştie bine că Domnul este prezent şi ascultă, chiar şi în întunericul durerii, al refuzului şi al singurătăţii. Isus îi asigură pe discipoli şi pe fiecare dintre noi că Dumnezeu cunoaşte bine necesităţile noastre în orice moment al vieţii noastre. El îi învaţă pe discipoli: "Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi" (Mt 6,7-8): o inimă atentă, tăcută, deschisă este mai importantă de atâtea cuvinte. Dumnezeu ne cunoaşte în interior, mai mult decât noi înşine, şi ne iubeşte: şi a şti acest lucru trebuie să fie suficient. În Biblie, experienţa lui Iob este deosebit de semnificativă în această privinţă. Acest om în puţin timp pierde totul: rudele, bunurile, prietenii, sănătatea; chiar pare că atitudinea lui Dumnezeu faţă de el este aceea a abandonării, a tăcerii totale. Şi totuşi Iob, în raportul său cu Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu, strigă la Dumnezeu; în rugăciunea sa, în pofida a toate, păstrează intactă credinţa sa şi, la sfârşit, descoperă valoarea experienţei sale şi a tăcerii lui Dumnezeu. Şi astfel la sfârşit, adresându-se Creatorului, conclude: "Eu te cunoşteam numai din auzite, dar acum ochii mei te-au văzut" (Iob 42,5): noi toţi aproape îl cunoaştem pe Dumnezeu numai din auzite şi cu cât suntem mai deschişi la tăcerea sa şi la tăcerea noastră, cu atât mai mult începem să-l cunoaştem realmente. Această încredere extremă care se deschide la întâlnirea profundă cu Dumnezeu este formată în tăcere. Sfântul Francisc Xaveriu se ruga spunându-i Domnului: eu te iubesc nu pentru că poţi să-mi dai paradisul sau să mă condamni la iad, ci pentru că eşti Dumnezeul meu. Te iubesc pentru că Tu eşti Tu.

Îndreptându-ne spre încheierea reflecţiilor despre rugăciunea lui Isus, revin în minte câteva învăţături din Catehismul Bisericii Catolice: "Evenimentul rugăciunii ne este dezvăluit pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat şi care locuieşte printre noi. Atunci când încercăm să înţelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem de fapt de Domnul Isus, ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-l contempla pe El însuşi în rugăciune, apoi spre a-l asculta cum ne învaţă să ne rugăm, în sfârşit, spre a cunoaşte cum ne împlineşte El rugăciunea" (nr. 2598). Şi cu ne învaţă Isus să ne rugăm? În Compendiul Catehismului Bisericii Catolice găsim un răspuns clar: "Isus ne învaţă să ne rugăm nu numai cu rugăciunea Tatăl nostru" - desigur actul central al învăţăturii modului în care să ne rugăm - "ci şi atunci când se roagă. În felul acesta, în afară de conţinut, ne arată dispoziţiile cerute pentru o rugăciune adevărată: curăţia inimii, care caută împărăţia şi iartă duşmanii; încrederea plină de curaj şi filială, care merge dincolo de ceea ce simţim sau înţelegem; vigilenţa, care îl ocroteşte pe discipol de ispită" (nr. 544).

Parcurgând Evangheliile am văzut cu Domnul este, pentru rugăciunea noastră, interlocutor, prieten, martor şi maestru. În Isus se revelează noutatea dialogului nostru cu Dumnezeu: rugăciunea filială, pe care Tatăl o aşteaptă de la fiii săi. Şi de la Isus învăţăm cum rugăciunea constantă ne ajută să interpretăm viaţa noastră, să facem alegerile noastre, să recunoaştem şi să primim vocaţia noastră, să descoperim talanţii pe care Dumnezeu ni i-a dat, să împlinim zilnic voinţa sa, singura cale pentru a realiza existenţa noastră.

Nouă, adesea preocupaţi de eficacitatea operativă şi de rezultatele concrete pe care le obţinem, rugăciunea lui Isus ne arată că avem nevoie să ne oprim, să trăim momente de intimitate cu Dumnezeu, "dezlipindu-ne" de zgomotul de fiecare zi, pentru a asculta, pentru a merge la "rădăcina" care susţine şi alimentează viaţa noastră. Unul din momentele cele mai frumoase ale rugăciunii lui Isus este tocmai atunci când El, pentru a înfrunta bolile, suferinţele şi limitele interlocutorilor săi, se adresează Tatălui său în rugăciune şi-l învaţă astfel pe cel care se află în jurul său unde trebuie căutat izvorul pentru a avea speranţă şi mântuire. Am amintit deja, ca exemplu emoţionant, rugăciunea lui Isus la mormântul lui Lazăr. Evanghelistul Ioan relatează: "Au ridicat, deci, piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: «Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis». Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: «Lazăr, vino afară!»" (In 11,41-43). Însă Isus ajunge la punctul cel mai înalt de profunzime în rugăciunea către Tatăl în momentul Pătimirii şi Morţii, în care rosteşte extremul "da" la proiectul lui Dumnezeu şi arată că voinţa umană îşi găseşte împlinirea sa chiar în adeziunea deplină la voinţa divină şi nu în contrapoziţie. În rugăciunea lui Isus, în strigătul său către Tatăl pe cruce, se unesc "toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului şi a morţii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii... Iată că Tatăl le primeşte la sine şi că, dincolo de orice speranţă, le îndeplineşte înviindu-l pe Fiul său. Astfel se împlineşte şi se consumă drama rugăciunii în economia creaţiei şi a mântuirii" (Catehismul Bisericii Catolice, 2606).

Iubiţi fraţi şi surori, să cerem cu încredere Domnului să trăim drumul rugăciunii noastre filiale învăţând zilnic de la Fiul Unicul Născut făcut om pentru noi cum trebuie să fie modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu. Cuvintele sfântului Paul despre viaţa creştină în general sunt valabile şi pentru rugăciunea noastră: "Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,38-39).

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.