Papa în Cuba (2012):

Sfânta Liturghie de la Plaza de la Revolución din La Habana (28 martie 2012)

Iubiţi fraţi şi surori,

"Binecuvântat eşti tu, Doamne Dumnezeule... Binecuvântat este numele tău glorios şi sfânt" (Dan 3,52). Acest imn de binecuvântare din Cartea lui Daniel răsună astăzi în liturgia noastră invitându-ne în mod repetat să-l binecuvântăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu. Suntem parte din mulţimea acelui cor care îl celebrează pe Domnul neîncetat. Ne unim cu acest ansamblu de aduceri de mulţumire şi oferim glasul nostru bucuros şi încrezător care încearcă să consoleze în iubire şi în adevăr drumul credinţei.

"Binecuvântat să fie Dumnezeu" care ne reuneşte în această piaţă emblematică, pentru ca să ne cufundăm mai profund în viaţa sa. Simt o mare bucurie să fiu astăzi printre voi şi să prezidez această Sfântă Liturghie în inima acestui An jubiliar dedicat Fecioarei Carităţii del Cobre.

Îl salut cordinal pe Cardinalul Jaime Ortega y Alamino, Arhiepiscop de La Havana, şi îi mulţumesc pentru cuvintele cordiale pe care mi le-a adresată în numele tuturor. Extind salutul meu la Domnii Cardinali, la Fraţii mei Episcopi din Cuba şi din alte ţări care au voit să participe la această solemnă celebrare. Îi salut şi pe preoţi, pe seminarişti, persoanele consacrate şi pe toţi credincioşii veniţi aici, precum şi autorităţile care ne însoţesc.

În prima lectură care a fost proclamată, cei trei tineri, persecutaţi de suveranul babilonian, preferă mai degrabă să înfrunte moartea arşi de foc decât să trădeze conştiinţa lor şi credinţa lor. Ei găsesc forţa de "a-l lăuda, a-l preamări şi a-l binecuvânta pe Dumnezeu" având convingerea că Stăpânul cosmosului şi al istoriei nu-i va abandona morţii şi nimicului. De fapt, Dumnezeu nu-i părăseşte niciodată pe fiii săi, nu-i uită niciodată. El se află mai presus de noi şi este capabil să ne salveze cu puterea sa. În acelaşi timp, este aproape de poporul său şi prin intermediul Fiului său Isus Cristos a voit să-şi stabilească locuinţa sa printre noi.

"Dacă veţi rămâne în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera" (In 8,31). În textul din Evanghelia care a fost proclamat, Isus se revelează ca Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul, singurul care poate să arate adevărul şi să dea adevărata libertate. Învăţătura sa provoacă rezistenţă şi nelinişte printre interlocutorii săi şi El îi acuză că ei caută moartea sa, făcând aluzie la jertfa supremă a Crucii, de acum apropiată. Însă îi îndeamnă să creadă, să rămână în Cuvântul său, pentru a cunoaşte adevărul care răscumpără şi onorează.

De fapt, adevărul este o dorinţă a fiinţei umane şi a-l căuta presupune mereu o exercitare a libertăţii autentice. Totuşi mulţi preferă scurtături şi caută să evite această misiune. Unii, ca Ponţiu Pilat, ironizează cu privire la posibilitatea de a putea cunoaşte adevărul (cf. In 18,38), proclamând incapacitatea omului de a ajunge la adevăr sau negând că există un adevăr pentru toţi. Această atitudine, ca în cazul scepticismului şi relativismului, produce o schimbare în inimă, făcându-i reci, şovăielnici, distanţi de ceilalţi şi închişi în ei înşişi. Persoane care îşi spală mâinile asemenea guvernatorului roman şi lasă să curgă fluviul istoriei fără să se compromită.

Pe de altă parte, există alţii care interpretează rău această căutare a adevărului, ducându-i la iraţionalitate şi la fanatism, motiv pentru care se închid în "adevărul lor" şi încearcă să-l impună altora. Sunt ca acei legalişti orbiţi care, văzându-l pe Isus lovit şi sângerând, strigă înfuriaţi: "Răstigneşte-l!" (cf. In 19,6). În realitate, cin acţionează în mod iraţional nu poate ajunge să fie discipol al lui Isus. Credinţa şi raţiunea sunt necesare şi complementare în căutarea adevărului. Dumnezeu l-a creat pe om cu o vocaţie înnăscută la adevăr şi pentru aceasta l-a înzestrat cu raţiune. Desigur nu iraţionalitatea, ci dorinţa de adevăr e ceea ce promovează credinţa creştină. Fiecare fiinţă umană trebuie să scruteze adevărul şi să opteze pentru el atunci când îl găseşte, chiar şi cu riscul de a înfrunta sacrificii.

În afară de asta, adevărul despre om este o premisă de neeludat pentru a ajunge la libertate, pentru că în el descoperim fundamentele unei etici cu care toţi pot să se confrunte şi care conţine formulări clare şi precise despre viaţă şi moarte, obligaţii şi drepturi, căsătorie, familie şi societate, în definitiv, despre demnitatea inviolabilă a fiinţei umane. Acest patrimoniu etic este acela care poate apropia toate culturile, popoarele şi religiile, autorităţile şi cetăţenii şi pe cetăţeni între ei şi pe cei care cred în Cristos cu aceia care nu cred în El.

Creştinismul, scoţând în evidenţă valorile care susţin etica, nu impune, ci propune invitaţia lui Cristos de a cunoaşte adevărul care eliberează. Credinciosul este chemat să o adreseze contemporanilor săi, aşa cum a făcut-o Domnul, chiar şi în faţa prevestirii întunecate a refuzului şi a Crucii. Întâlnirea personală cu Acela care este adevărul în persoană ne face să împărtăşim această comoară cu ceilalţi, în special prin mărturie.

Dragi prieteni, nu ezitaţi să-l urmaţi pe Isus Cristos. În El găsim adevărul despre Dumnezeu şi despre om. El ne ajută să înfrângem egoismele noastre, să ieşim din ambiţiile noastre şi să învingem ceea ce ne oprime. Cel care face răul, cel care comite păcat, este sclav al păcatului şi nu va ajunge niciodată la libertate (cf. In 8,34). Numai renunţând la ură şi la inima noastră împietrită şi oarbă vom fi liberi şi o viaţă nouă va încolţi în noi.

Cu ferma convingere că Cristos este adevărata măsură a omului şi ştiind că în El se află forţa necesară pentru a înfrunta orice încercare, doresc să vi-l vestesc deschis pe Domnul Isus drept Cale, Adevăr şi Viaţă. În El toţi vor găsi libertatea deplină, lumina pentru a înţelege în profunzime realitatea şi a o transforma cu puterea reînnoitoare a iubirii.

Biserica trăieşte pentru a-i face părtaşi pe alţii de singurul lucru pe care îl posedă şi care nu este altul decât Cristos însuşi, speranţă a gloriei (cf. Col 1,27). Pentru a putea desfăşura această misiune, ea trebuie să se bazeze pe libertatea religioasă esenţială, care consistă în a putea proclama şi celebra şi public credinţa, ducând mesajul de iubire, de reconciliere şi de pace, pe care Isus l-a adus lumii. Trebuie recunoscut cu bucurie că au fost făcuţi paşi în Cuba pentru ca Biserica să-şi îndeplinească misiunea sa de neeludat de a vesti public şi deschis credinţa sa. Totuşi, este necesar să se continue şi doresc să încurajez autorităţile de conducere ale naţiunii să întărească ceea ce s-a obţinut deja şi să continue pe acest drum de slujire genuină a binelui comun al întregii societăţi cubaneze.

Dreptul la libertatea religioasă, fie în dimensiunea sa individuală fie în cea comunitară, manifestă unitatea persoanei umane care este, în acelaşi timp, cetăţean şi credincios. Legitimează şi ca aceia care cred să ofere o contribuţie la edificarea societăţii. Întărirea sa consolidează convieţuirea, alimentează speranţa într-o lume mai bună, creează condiţii propice pentru pacea şi pentru dezvoltarea armonioasă şi, în acelaşi timp, stabileşte baze solide pe care să se asigure drepturile generaţiilor viitoare.

Atunci când Biserica scoate în evidenţă acest drept nu reclamă nici un privilegiu. Pretinde numai să fie fidelă faţă de mandatul divinului său Întemeietor, conştientă că acolo unde Cristos se face prezent, omul creşte în umanitate şi găseşte consistenţa sa. Pentru aceasta, ea încearcă să ofere această mărturie în predica sa şi în învăţătura sa, atât în cateheză cât şi în locurile formative şi universitare. Trebuie sperat ca în curând să vină şi aici momentul în care Biserica să poată duce în diferitele domenii ale ştiinţei binefacerile misiune pe care Domnul său i-a încredinţat-o şi pe care nu o poate neglija niciodată.

Exemplu ilustru al acestei munci a fost renumitul preot Félix Varela, educator şi învăţător, fiu ilustru ale acestui oraş La Havana care a trecut în istoria Cubei ca primul care a învăţat poporul său să gândească. Părintele Varela ne prezintă drumul pentru o adevărată transformare socială: a forma oameni virtuoşi pentru a crea o naţiune demnă şi liberă, pentru că această transformare va depinde de viaţa spirituală a omului; de fapt, "nu există patrie fără virtute" (Scrisori către Elpidio, scrisoarea a şasea, Madrid 1836, 220). Cuba şi lumea au nevoie de schimbări, dar acestea vor exista numai dacă fiecare este în măsură să se interogheze cu privire la adevăr şi se decide să întreprindă drumul iubirii, semănând reconciliere şi fraternitate.

Invocând ocrotirea maternă a Preasfintei Maria, să cerem ca de fiecare dată când participăm la Euharistie să devenim şi martori ai carităţii care răspunde la rău cu binele (cf. Rom 12,21), oferindu-ne ca ostie vie celui care cu iubire s-a oferit pe sine însuşi pentru noi. Să umblăm în lumina lui Cristos, care poate să risipească întunericul greşelii. Să-l implorăm ca, prin valoarea şi vigoarea sfinţilor, să ajungem să dăm un răspuns liber, generos şi coerent lui Dumnezeu, fără temeri şi fără resentimente. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.