Ziua Mondială a Bolnavului

Pentru a ieşi din penumbră

De Carlo Bellieni

Ziua Mondială a Bolnavului foloseşte pentru a readuce în atenţia tuturor o realitate de fapt: boala există. Din păcate în asta societatea occidentală are ideile aşa de încurcate încât mai discută încă despre definiţia reală a cuvântului sănătate.

Recent în "British Medical Journal", un grup de lucru olandez coordonat de Machteld Huber a făcut un pas înainte cu o propunere interesantă: că prin "sănătate" nu se mai înţelege "deplina bunăstare psihofizică şi socială" - aşa cum vrea definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - ci "capacitatea de a se adapta şi de a se autogestiona". Apreciabilă prima parte a aceste definiţii, care subliniază că sănătatea este capacitatea de a rezolva propriile evenimente, de a le controla şi a le gestiona, fără ca asta să implice o perfecţiune utopică; actuala definiţie a sănătăţii exclude de fapt persoanele cu boli cronice de la faptul de a se simţi "sănătoase" chiar şi atunci când reuşesc să convieţuiască împreună cu boala lor.

Mai puţin acceptabilă este a doua parte a definiţiei dată de Huber, pentru că subliniază din nou binomul sănătate-autonomie, în timp ce nu este corect a nega că un bătrân dependent de alţii pentru diferite necesitaţi sau un neputincios nu complet autonom pot să se simtă "sănătoşi".

Confuzia cu privire la ce este boala continuă deci şi mulţi se simt bolnavi (sau oricum nesănătoşi) deşi nu sunt bolnavi, şi copleşiţi de povara publicităţii caută remedii la presupuse defecte pur estetice. În această confuzie se ajunge prin a nu da prioritatea justă bolilor grave, ajungând să fie considerate ca normale condiţiile endemice care chinuiesc popoare întregi cum ar fi malaria sau tuberculoza, şi să se răspundă la drama uitată a bolilor genetice rare cu falsa prevenire constituită de avort sau diagnoză preimplant, care în loc să evite apariţia bolii elimină bolnavul deja zămislit şi viu.

Ziua mondială a bolnavului ne aminteşte însă nu numai că există boala, ci şi că există bolnavii: da, pentru că în societatea competitivă, cine nu este la înălţimea celorlalţi devine invizibil. Mass-media vorbesc foarte puţin despre boală. Şi totuşi bolnavii există, dar rămân în penumbră. Siturile asociaţiile pentru neputincioşi sunt foarte bogate în iniţiative şi inovaţii, dar nimeni nu vorbeşte despre ele. Neputinciosul este invizibil pentru mass-media, exact cum bolnavul mintal este invizibil pentru sistemul sanitar, pentru că de acum medicii sunt tot mai puţin în măsură să trateze cu acela care nu ştie să se exprime şi nu este autonom ("The Lancet", august 2008). Apoi, în aceste zile de criză - aşa cum denunţă asociaţia engleză Mencap care a lansat campania "Nu ne scoateţi afară" - se riscă şi ca acela care are mai puţină vizibilitate şi forţă să îndure repercusiunile principale ale tăierilor pe care diferitele ţări sunt constrânse să le facă la bilanţurile lor. Acest lucru ar fi inacceptabil: o ţară este civilă dacă se gândeşte mai întâi la cei mai slabi.

În sfârşit, această zi ne obligă să reflectăm că în societatea occidentală există o nouă patologie: dorinţa bolnavă. Este un soi de pierdere a gustului lucrurilor, datorată pierderii stăvilarelor dorinţelor şi presiunii mesajelor care invită la satisfacerea capriciilor pentru a putea vinde ceva. Psihiatrii francezi Marc Valleur şi Jean-Claude Matysiak în cartea Le desir malade susţin că în urmă cu o sută de ani satisfacerea anumitor dorinţe părea o cucerire a libertăţii, dar astăzi a devenit o banalitate plictisitoare. "Şi asta este o problemă", scriu ei. "Însăşi dorinţa s-a îmbolnăvit, dat fiind faptul că noi ne-am depins cu orice satisfacere. Probabil că astăzi se suferă mai puţin de înlăturarea dorinţei, dar isteria este înlocuită de alte două boli: depresia, de care suferă cei care nu mai au energia de a apăra, în competiţia pentru plăcere, partea lor de câştig. Şi dependenţa" (de jocul de noroc şi de diferitele substanţe de abuz).

Dorinţa bolnavă, sedusă de necesităţi inexistente, nu le mai arată pe cele adevărate. Nici măcar pe cele proprii. Este o epidemie, care lasă în voia soartei, în plictiseala pură, pe cel care nu mai ştie ce să ceară sau pentru ce să lupte. Şi face să se închidă ochii asupra necesităţilor reale, asupra bolii şi asupra bolnavului: nenorocire a unui secol care în schimb ar avea forţele dacă nu de a vindeca mereu, cu siguranţă de a îngriji mai bine şi mai mult pe toţi.

(După L'Osservatore romano, 10 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 25.