Vatican: Audienţă acordată participanţilor la Adunarea plenară a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (27 ianuarie 2012)

Domnilor Cardinali,

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Pentru mine este mereu motiv de bucurie să mă pot întâlni cu voi cu ocazia Sesiunii Plenare şi să vă exprim aprecierea mea pentru slujirea pe care o desfăşuraţi pentru Biserică şi în special pentru Succesorul lui Petru în slujirea sa de a-i întări pe fraţi în credinţă (cf. Lc 22,32). Îi mulţumesc Cardinalului William Levada pentru mesajul său cordial de salut, în care a amintit câteva angajamente importante îndeplinite de Dicaster în aceşti ultimi ani. Şi sunt deosebit de recunoscător Congregaţiei care, în colaborare cu Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, pregăteşte Anul Credinţei, văzând în el un moment propice pentru a repropune tuturor darul credinţei în Cristos înviat, învăţătura luminoasă a Conciliului al II-lea din Vatican şi preţioasa sinteză doctrinală oferită de Catehismul Bisericii Catolice.

Aşa cum ştim, în vaste zone ale pământului credinţa riscă să se stingă ca o flacără care nu mai găseşte aliment. Suntem în faţa unei profunde crize de credinţă, în faţa unei pierderi a simţului religios care constituie cea mai mare provocare pentru Biserica de astăzi. Deci reînnoirea credinţei trebuie să fie prioritatea în angajarea întregii Bisericii în zilele noastre. Doresc ca Anul Credinţei să poată contribui, cu colaborarea cordială a tuturor componenţilor Poporului lui Dumnezeu, să-l facă din nou prezent pe Dumnezeu în această lume şi să deschidă oamenilor accesul la credinţă, să ne încredinţăm acelui Dumnezeu care ne-a iubit până la sfârşit (cf. In 13,1), în Isus Cristos răstignit şi înviat.

Tema unităţii creştinilor este strâns legată cu această misiune. Aş vrea deci să mă opresc asupra câtorva aspecte doctrinale referitoare la drumul ecumenic al Bisericii, care a fost obiect al unei reflecţii aprofundate la această Sesiune Plenară, în coincidenţă cu încheierea anualei Săptămâni de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor. De fapt, elanul operei ecumenice trebuie să pornească de la acel "ecumenism spiritual", de la acel "suflet al întregii mişcări ecumenice" (Unitatis redintegratio, 8), care se află în spiritul rugăciunii pentru ca "toţi să fie una" (In 17,21).

Coerenţa angajării ecumenice cu învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican şi cu întreaga Tradiţie a fost unul din domeniile cărora Congregaţia, în colaborare cu Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, a acordat mereu atenţie. Astăzi putem constata nu puţine roade aduse de dialogurile ecumenice, dar trebuie să recunoaştem şi că riscul unui fals irenism şi al unui indiferentism, complet străin de intenţia Conciliului al II-lea din Vatican, cere vigilenţa noastră. Acest indiferentism este provocat de opinia tot mai răspândită că adevărul nu ar fi accesibil omului; deci ar fi necesar să ne limităm să găsim reguli pentru o practică în măsură să îmbunătăţească lumea. Şi astfel credinţa ar fi înlocuită de un moralism, fără fundament profund. În schimb, centrul adevăratului ecumenism este credinţa în care omul întâlneşte adevărul care se revelează în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credinţă, toată mişcarea ecumenică ar fi redusă la o formă de "contract social" la care trebuie aderat pentru un interes comun, o "praxeologie" pentru a crea o lume mai bună. Logica Conciliului al II-lea din Vatican este complet diferită: căutarea sinceră a unităţii depline a tuturor creştinilor este un dinamism însufleţit de Cuvântul lui Dumnezeu, de Adevărul divin care ne vorbeşte în acest Cuvânt.

Problema crucială care marchează în mod transversal dialogurile ecumenice este de aceea problema structurii revelaţiei - relaţia dintre Sfânta Scriptură, Tradiţia vie a Sfintei Biserici şi Ministerul succesorilor Apostolilor ca martor al adevăratei credinţe. Şi aici este implicită problematica ecleziologiei care face parte din această problemă: cum ajunge adevărul lui Dumnezeu la noi. Fundamental, între altele, este aici discernământul dintre Tradiţia cu majusculă şi tradiţiile. Nu aş vrea să intru în detalii, numai o observaţie. Un pas important al acestui discernământ a fost făcut prin pregătirea şi prin aplicarea de măsuri pentru grupuri de credincioşi care provin din Anglicanism, care doresc să intre în comuniunea deplină a Bisericii, în unitatea Tradiţiei divine comune şi esenţiale, păstrând propriile tradiţii spirituale, liturgice şi pastorale, care sunt conforme cu credinţa catolică (cf. Anglicanorum coetibus, art. III). De fapt, există o bogăţie spirituală în diferitele Confesiuni creştine, care este expresie a unicei credinţe şi dar care trebuie împărtăşit şi găsit împreună în Tradiţia Bisericii.

Apoi, astăzi una din problemele fundamentale este constituită de problematica metodelor adoptate în diferitele dialoguri ecumenice. Şi ele trebuie să reflecte prioritatea credinţei. A cunoaşte adevărul este dreptul interlocutorului în orice dialog adevărat. Este aceeaşi exigenţă a carităţii faţă de fratele. În acest sens, trebuie înfruntate cu curaj şi problemele controversate, mereu în spiritul de fraternitate şi de respect reciproc. În afară de asta este important să se ofere o interpretare corectă a acelei "ordini sau «ierarhii» a adevărurilor învăţăturii catolice", prezentată în Decretul Unitatis redintegratio (nr. 11), care nu înseamnă în nici un mod a reduce depozitul credinţei, ci a face să-i apară structura internă, organicitatea acestei unice structuri. Au mare relevanţă şi documentele de studiu produse de diferitele dialoguri ecumenice. Aceste texte nu pot să fie ignorate deoarece constituie un rod important, deşi provizoriu, al reflecţiei comune formate de-a lungul anilor. Cu toate acestea, ele trebuie recunoscute în semnificaţia lor justă drept contribuţii oferite Autorităţii competente a Bisericii, care singură este chemată să le evalueze în mod definitiv. A acorda acestor texte o greutate obligatorie sau aproape conclusivă a problemelor spinoase ale dialogurilor, fără cuvenita evaluare din partea Autorităţii ecleziale, în ultimă analiză, nu ar ajuta drumul spre o unitate deplină în credinţă.

O ultimă problemă pe care în sfârşit aş vrea să o menţionez este problematica morală, care constituie o nouă provocare pentru drumul ecumenic. În dialoguri nu putem ignora marile probleme morale cu privire la viaţa umană, la familie, la sexualitate, la bioetică, la libertate, la dreptate şi la pace. Va fi important să se vorbească despre aceste teme cu un singur glas, inspirând fundamentul în Scriptură şi în tradiţia vie a Bisericii. Această tradiţie ne ajută să descifrăm limbajul Creatorului în creaţia sa. Apărând valorile fundamentale ale marii tradiţii a Bisericii, apărăm omul, apărăm creaţia.

La încheierea acestor reflecţii, doresc o colaborare strânsă şi fraternă a Congregaţiei cu respectivul Consiliu Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cu scopul de a promova în mod eficient restabilirea unităţii depline între toţi creştinii. De fapt, diviziunea dintre creştini "contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura" (Decr. Unitatis redintegratio, 1). Deci unitatea nu este numai rodul credinţei, ci şi un mijloc şi aproape un fundament pentru a vesti în mod tot mai credibil credinţa celor care încă nu-l cunosc pe Mântuitorul. Isus s-a rugat: "După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21).

Reînnoind recunoştinţa mea faţă de slujirea voastră, vă asigur apropierea mea spirituală constantă şi vă împart din inimă vouă tuturor Binecuvântarea Apostolică. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.