Vatican: Audienţa generală de miercuri, 18 ianuarie 2012. Despre Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor

Iubiţi fraţi şi surori!

Începe astăzi Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor care, de peste un secol, este celebrată în fiecare an de creştini din toate Bisericile şi Comunităţile ecleziale, pentru a invoca acel dar extraordinar pentru care însuşi Domnul Isus s-a rugat în timpul Ultimei Cine, înainte de pătimirea sa: "Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Practica Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor a fost introdusă în anul 1908 de părintele Paul Wattson, întemeietor al unei comunităţi călugăreşti anglicane care a intrat după aceea în Biserica catolică. Iniţiativa a primit binecuvântarea sfântului Papă Pius al X-lea şi apoi a fost promovată de Papa Benedict al XV-lea, care a încurajat celebrarea ei în toată Biserica catolică prin Scrisoarea Romanorum Pontificum, din 25 februarie 1916.

Octava de rugăciune a fost dezvoltată şi perfecţionată în anii Treizeci din secolul trecut de Abbé Paul Couturier din Lyon, care a susţinut rugăciunea "pentru unitatea Bisericii aşa cum vrea Cristos şi conform cu instrumentele pe care le vrea El". În ultimele sale scrieri Abbé Couturier vede această Săptămână ca un mijloc care permite rugăciunii universale a lui Cristos "să intre şi să pătrundă în întregul Trup creştin"; ea trebuie să crească până când va deveni "un strigăt imens, unanim al întregului Popor al lui Dumnezeu", care îi cere lui Dumnezeu acest mare dar. Şi tocmai în Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor îşi are în fiecare an una din cele mai eficiente exprimări ale sale impulsul imprimat de Conciliul al II-lea din Vatican căutării comuniunii depline dintre toţi discipolii lui Cristos. Această întâlnire spirituală, care uneşte creştini din toate tradiţiile, măreşte în noi conştiinţa faptului că unitatea spre care tindem nu va putea să fie numai rezultatul eforturilor noastre, ci va fi mai degrabă un dar primit de sus, care trebuie invocat mereu.

În fiecare an materialele ajutătoare pentru Săptămâna de Rugăciune sunt pregătite de un grup ecumenic dintr-o regiune diferită a lumii. Aş vrea să mă opresc asupra acestui punct. Anul acesta, textele au fost propuse de un grup mixt compus din reprezentanţi ai Bisericii catolice şi ai Consiliului Ecumenic Polonez, care cuprinde diferite Biserici şi Comunităţi ecleziale din ţară. După aceea documentaţia a fost revizuită de un comitet compus din membri ai Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi ai Comisiei Credinţă şi Constituţie din Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Şi această muncă făcută împreună în două etape este un semn al dorinţei de unitate care îi însufleţeşte pe creştini şi al conştiinţei că rugăciunea este calea primară pentru a obţine comuniunea deplină, pentru ca uniţi spre Domnul să mergem spre unitate. Tema Săptămânii din acest an - aşa cum am auzit - este luată din Prima Scrisoare către Corinteni: "Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos" (cf. 1Cor 15,51-58), victoria sa ne va transforma. Şi această temă a fost sugerată de marele grup ecumenic polonez pe care l-am citat, care, reflectând asupra propriei experienţe ca naţiune, a voit să sublinieze cât de puternic este sprijinul credinţei creştine în mijlocul încercărilor şi tulburărilor, ca acelea care au caracterizat istoria Poloniei. După discuţii ample a fost aleasă o temă centrată pe puterea transformatoare a credinţei în Cristos, îndeosebi în lumina importanţei pe care ea o are pentru rugăciunea noastră în favoarea unităţii vizibile a Bisericii, Trupul lui Cristos. Au inspirat această reflecţie cuvintele sfântului Paul care, adresându-se Bisericii din Corint, vorbeşte despre natura temporară a ceea ce aparţine vieţii noastre prezente, marcate şi de experienţa de "înfrângere" a păcatului şi a morţii, în comparaţie cu ceea ce ne aduce nouă "victoria" lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii în Misterul său pascal.

Istoria deosebită a naţiunii poloneze, care a avut perioade de convieţuire democratică şi de libertate religioasă, ca în secolul al XVI-lea, a fost marcată, în ultimele secole, de invazii şi nenorociri, dar şi de lupta constantă împotriva asupririi şi de setea de libertate. Toate acestea au indus grupul ecumenic să reflecteze în manieră mai aprofundată asupra adevăratei semnificaţii a "victoriei" - ce este victoria - şi a "înfrângerii". Faţă de "victoria" înţeleasă în termeni triumfalişti, Cristos ne sugerează un drum foarte diferit, care nu trece prin forţă şi putere. De fapt el afirmă: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35). Cristos vorbeşte despre o victorie prin iubirea suferindă, prin slujirea reciprocă, ajutor, nouă speranţă şi alinarea concretă dăruită celor din urmă, celor uitaţi, celor refuzaţi. Pentru toţi creştinii, cea mai înaltă exprimare a acestei slujiri umile este însuşi Isus Cristos, dăruirea totală pe care o face de Sine însuşi, victoria iubirii sale asupra morţii, pe cruce, care străluceşte în lumina dimineţii de Paşti. Noi putem lua parte la această "victorie" transformatoare dacă ne lăsăm noi transformaţi de Dumnezeu, numai dacă realizăm o convertire a vieţii noastre şi transformarea se realizează în formă de convertire. Iată motivul pentru care grupul ecumenic polonez a considerat deosebit de potrivite pentru tema propriei meditaţii cuvintele sfântului Paul: "Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos" (cf. 1Cor 15,51-58).

Unitatea deplină şi vizibilă a creştinilor, spre care tânjim, cere ca să ne lăsăm transformaţi şi conformaţi, în manieră tot mai perfectă, după imaginea lui Cristos. Unitatea pentru care ne rugăm cere o convertire interioară, atât comună cât şi personală. Nu e vorba pur şi simplu de cordialitate sau de cooperare, este nevoie mai ales să întărim credinţa noastră în Dumnezeu, în Dumnezeul lui Isus Cristos, care ne-a vorbit şi s-a făcut unul dintre noi; este nevoie să intrăm în noua viaţă în Cristos, care este adevărata şi definitiva noastră victorie; este nevoie să ne deschidem unii altora, percepând toate elementele de unitate pe care Dumnezeu le-a păstrat pentru noi şi mereu ni le dăruieşte din nou; este nevoie să simţim urgenţa de a-l mărturisi omului din timpul nostru pe Dumnezeul cel viu, care s-a făcut cunoscut în Cristos.

Conciliul al II-lea din Vatican a pus căutarea ecumenică în centrul vieţii şi al activităţii Bisericii: "Acest sfânt Conciliu îi îndeamnă pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică" (Unitatis redintegragio, 4). Fericitul Ioan Paul al II-lea a subliniat natura esenţială a acestei angajări, spunând: "Această unitate, pe care Domnul a dăruit-o Bisericii sale şi în care El vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi, nu este un accesoriu, ci se află chiar în centrul operei sale. Nici nu echivalează cu un atribut secundar al comunităţii discipolilor săi. Aparţine în schimb însăşi fiinţei acestei comunităţi" (Enciclica Ut unum sint, 9). Îndatorirea ecumenică este aşadar o responsabilitate a întregii Biserici şi a tuturor celor botezaţi, care trebuie să facă să crească comuniunea parţială existentă deja între creştini până la comuniunea deplină în adevăr şi în caritate. De aceea, rugăciunea pentru unitate nu este circumscrisă la această Săptămână de Rugăciune, ci trebuie să devină parte integrantă a rugăciunii noastre, a vieţii de rugăciune a tuturor creştinilor, în orice loc şi în orice timp, mai ales atunci când persoane de tradiţii diferite se întâlnesc şi lucrează împreună pentru victoria, în Cristos, asupra a tot ceea ce este păcat, rău, nedreptate, încălcare a demnităţii omului.

De când s-a născut mişcarea ecumenică, în urmă cu peste un secol, a existat mereu o conştiinţă clară a faptului că lipsa de unitate dintre creştini împiedică o vestire mai eficace a Evangheliei, deoarece pune în pericol credibilitatea noastră. Cum putem să dăm o mărturie convingătoare dacă suntem despărţiţi? Desigur, cât priveşte adevărurile fundamentale ale credinţei, ne uneşte mult mai mult decât ceea ce ne desparte. Însă diviziunile rămân şi se referă şi la diferite probleme practice şi etice, provocând confuzie şi neîncredere, slăbind capacitatea noastră de a transmite Cuvântul mântuitor al lui Cristos. În acest sens, trebuie să amintim cuvintele fericitului Ioan Paul al II-lea, care în Enciclica sa Ut unum sint vorbeşte despre dauna provocată mărturiei creştine şi vestirii Evangheliei de lipsa de unitate (cf. nr. 98, 99). Aceasta este o mare provocare pentru noua evanghelizare, care poate să fie mai rodnică dacă toţi creştinii vestesc împreună adevărul Evangheliei lui Isus Cristos şi dau un răspuns comun la setea spirituală din timpurile noastre.

Drumul Bisericii, ca şi acela al popoarelor, este în mâinile lui Cristos înviat, victorios asupra morţii şi asupra nedreptăţii pe care El a purtat-o şi a îndurat-o în numele tuturor. El ne face părtaşi de victoria sa. Numai El este capabil să ne transforme şi să ne facă, din slabi şi şovăitori, puternici şi curajoşi în săvârşirea binelui. Numai El ne poate salva de consecinţele negative ale diviziunilor noastre. Iubiţi fraţi şi surori, îi invit pe toţi să se unească în rugăciune în mod mai intens în timpul acestei Săptămâni pentru Unitate, pentru ca să crească mărturia comună, solidaritatea şi colaborarea dintre creştini, aşteptând ziua glorioasă în care vom putea să mărturisim împreună credinţa transmisă de Apostoli şi să celebrăm împreună Sacramentele transformării noastre în Cristos. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 29.