Vatican: Audienţa generală de miercuri, 21 decembrie 2011. Despre Crăciun

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc în Audienţă generală la puţine zile de la celebrarea Naşterii Domnului. Salutul care răsună astăzi pe buzele tuturor este "Crăciun fericit! Sărbători fericite!". Să facem în aşa fel încât, şi în societatea actuală, schimbul de urări să nu-şi piardă propria valoare religioasă profundă şi sărbătoarea să nu fie absorbită de aspectele exterioare, care ating corzile inimii. Desigur, semnele externe sunt frumoase şi importante, cu condiţia să nu ne distragă, ci mai degrabă să ne ajute să trăim Crăciunul în sensul său cel mai adevărat, cel sacru şi creştin, în aşa fel încât şi bucuria noastră să nu fie superficială, ci profundă.

Cu liturgia de Crăciun Biserica ne introduce în marele Mister al Întrupării. De fapt, Crăciunul nu este o simplă aniversare a naşterii lui Isus, este şi asta, dar este mai mult, înseamnă a celebra un Mister care a marcat şi continuă să marcheze istoria omului - însuşi Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru (cf. In 1,14), s-a făcut unul dintre noi -; un Mister care interesează credinţa noastră şi existenţa noastră; un Mister pe care îl trăim concret în celebrările liturgice, îndeosebi la Sfânta Liturghie. Cineva ar putea să se întrebe: cum este posibil ca eu să trăiesc acum acest eveniment aşa de îndepărtat în timp? Cum pot să iau parte rodnic la naşterea Fiului lui Dumnezeu care a avut loc în urmă cu peste două mii de ani? La Sfânta Liturghie din Noaptea de Crăciun vom repeta ca refren la Psalmul responsorial aceste cuvinte: "Astăzi s-a născut pentru noi Mântuitorul". Acest adverb de timp, "astăzi", apare de mai multe ori în toate celebrările de Crăciun şi este referit la evenimentul naşterii lui Isus şi la mântuirea pe care vine să o aducă Întruparea Fiului lui Dumnezeu. În Liturgie acest eveniment depăşeşte limitele spaţiului şi timpului şi devine actual, prezent; efectul său durează, chiar şi în trecerea zilelor, a anilor şi a secolelor. Arătând că Isus se naşte "astăzi", Liturgia nu foloseşte o frază fără sens, ci subliniază că această Naştere cuprinde şi impregnează toată istoria, rămâne o realitate şi astăzi la care putem ajunge tocmai în liturgie. Pentru noi cei care credem celebrarea Naşterii Domnului reînnoieşte certitudinea că Dumnezeu este realmente prezent cu noi, încă "trup" şi nu numai departe: deşii fiind cu Tatăl este aproape de noi. Dumnezeu, în acel Prunc născut la Betleem, s-a apropiat de om: noi Îl putem întâlni acum, într-un "astăzi" care nu are apus.

Aş vrea să insist asupra acestui punct pentru că omul contemporan, om al "sensibilului", al experimentabilului în mod empiric, mereu deschide cu greu orizonturile şi intră în lumea lui Dumnezeu. Răscumpărarea omenirii are loc desigur într-un moment precis şi identificabil al istoriei: în evenimentul lui Isus din Nazaret; însă Isus este Fiul lui Dumnezeu, este însuşi Dumnezeu, care nu numai că i-a vorbit omului, i-a arătat semne minunate, l-a condus de-a lungul unei întregi istorii de mântuire, ci s-a făcut om şi rămâne om. Cel Veşnic a intrat în limitele timpului şi spaţiului, pentru a face posibilă "astăzi" întâlnirea cu El. Textele liturgice de Crăciun ne ajută să înţelegem că evenimentele mântuirii realizate de Cristos sunt mereu actuale, interesează orice om şi pe toţi oamenii. Atunci când ascultăm sau rostim, în celebrările liturgice, acest "astăzi pentru noi s-a născut Mântuitorul", nu folosim o expresie convenţională goală, ci înţelegem că Dumnezeu ne oferă "astăzi", acum, mie, fiecăruia dintre noi posibilitatea de a-l recunoaşte şi de a-l primi, aşa cum au făcut păstorii la Betleem, pentru ca El să se nască şi în viaţa noastră şi să o reînnoiască, să o lumineze, să o transforme cu Harul său, cu Prezenţa sa.

Aşadar, Crăciunul, în timp ce comemorează naşterea lui Isus în trup, din Fecioara Maria - şi numeroase texte liturgice fac ca ochii noştri să retrăiască acest episod sau altul - este un eveniment eficace pentru noi. Sfântul Papă Leon cel Mare, prezentând sensul profund al Sărbătorii Naşterii Domnului, îi invita pe credincioşii săi cu aceste cuvinte: "Să tresăltăm de bucurie în Domnul, o, dragii mei, şi să deschidem inima noastră la bucuria cea mai curată, pentru că a răsărit ziua care pentru noi înseamnă noua răscumpărare, vechea pregătire, fericirea veşnică. De fapt, se reînnoieşte pentru noi în cadrul ciclului anual înaltul mister al mântuirii noastre care, promis la început şi acordat la sfârşitul timpurilor, este destinat să dureze fără sfârşit" (Sermo 22, In Nativitate Domini, 2, 1: PL 54, 193). Şi tot sfântul Leon cel Mare, în alta din Omiliile sale de Crăciun, afirma: "Astăzi autorul lumii a fost născut din sânul unei fecioare: cel care a făcut toate lucrurile s-a făcut fiu al unei femei create de el însuşi. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu a apărut îmbrăcat în carne şi, în timp ce niciodată nu a fost vizibil pentru ochiul uman, s-a făcut şi palpabil în mod vizibil. Astăzi păstorii au aflat din glasul îngerilor că s-a născut Mântuitorul în substanţa trupului nostru şi a sufletului nostru" (Sermo 26, In Nativitate Domini, 6, 1: PL 54, 213).

Există un al doilea aspect pe care aş vrea să-l amintesc pe scurt: evenimentul din Betleem trebuie să fie considerat în lumina Misterului Pascal: şi unul şi celălalt sunt parte din unica operă răscumpărătoare a lui Cristos. Întruparea şi naşterea lui Isus ne invită deja să ne îndreptăm privirea spre moartea sa şi spre învierea sa: Crăciunul şi Paştele sunt ambele sărbători ale răscumpărării. Paştele o celebrează ca victorie asupra păcatului şi asupra morţii: marchează momentul final, când gloria Omului-Dumnezeu străluceşte ca lumina zilei; Crăciunul o celebrează ca intrare a lui Dumnezeu în istorie făcându-se om pentru a-l duce din nou pe om la Dumnezeu: marchează, ca să spunem aşa, momentul iniţial, când se întrevede lumina slabă a zorilor. Dar tocmai aşa cum zorile preced şi fac deja să se guste lumina zilei, tot aşa Crăciunul anunţă deja Crucea şi gloria Învierii. Şi cele două perioade ale anului, în care sunt situate cele două mari sărbători, cel puţin în unele zone ale lumii, pot ajuta să se înţeleagă acest aspect. De fapt, în timp ce Paştele cade la începutul primăverii, când soarele învinge ceaţa densă şi rece şi reînnoieşte faţa pământului, Crăciunul cade chiar la începutul iernii, când lumina şi căldura soarelui nu reuşesc să trezească natura, învăluită de frig, sub a cărui mantie însă pulsează viaţa şi începe din nou victoria soarelui şi a căldurii.

Părinţii Bisericii citeau mereu naşterea lui Cristos în lumina întregii opere răscumpărătoare, care îşi are apogeul în Misterul Pascal. Întruparea Fiului lui Dumnezeu apare nu numai ca începutul şi condiţia mântuirii, ci ca însăşi prezenţa Misterului mântuirii noastre: Dumnezeu se face om, se naşte copil ca şi noi, ia carnea noastră pentru a învinge moartea şi păcatul. Două texte semnificative ale sfântului Vasile ilustrează bine acest lucru. Sfântul Vasile le spunea credincioşilor: "Dumnezeu asumă carnea tocmai pentru a distruge moartea ascunsă în ea. Aşa cum antidoturile unei otrave odată ingerate îi anulează efectele şi aşa cum întunericul dintr-o casă se risipeşte la lumina soarelui, tot aşa moartea care domina asupra naturii umane a fost distrusă de prezenţa lui Dumnezeu. Şi aşa cum gheaţa rămâne solidă în apă atât timp cât durează noaptea şi domneşte întunericul, dar imediat se topeşte la căldura soarelui, tot aşa moartea care domnise până la venirea lui Cristos, imediat ce a apărut harul lui Dumnezeu mântuitorul şi a răsărit Soarele dreptăţii, «a fost înghiţită de victorie» (1Cor 15,54), neputând să coexiste cu Viaţa" (Omilie despre naşterea lui Cristos, 2: PG 31, 1461). Şi tot sfântul Vasile, într-un alt text, adresa această invitaţie: "Să celebrăm mântuirea lumii, naşterea neamului omenesc. Astăzi a fost iertat păcatul lui Adam. De acum nu mai trebuie să spunem: «Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce» (Gen 3,19), ci: unit cu acela care a venit din cer, vei fi primit în cer" (Omilie despre naşterea lui Cristos, 6: PG 31, 1473).

La Crăciun noi întâlnim duioşia şi iubirea lui Dumnezeu care se apleacă asupra limitelor noastre, asupra slăbiciunilor noastre, asupra păcatelor noastre şi se înjoseşte până la noi. Sfântul Paul afirmă că Isus Cristos "fiind din fire Dumnezeu... s-a nimicit pe sine luând firea de sclav şi devenind asemenea oamenilor" (Fil 2,6-7). Să privim la peştera din Betleem: Dumnezeu se înjoseşte ajungând să fie aşezat într-o iesle, care este deja preludiu al înjosirii în ceasul pătimirii sale. Culmea istoriei de iubire dintre Dumnezeu şi om trece prin ieslea de la Betleem şi prin mormântul din Ierusalim.

Iubiţi fraţi şi surori, să trăim cu bucurie Naşterea Domnului care se apropie. Să trăim acest eveniment minunat: Fiul lui Dumnezeu se naşte iar "astăzi", Dumnezeu este într-adevăr aproape de fiecare dintre noi şi vrea să ne întâlnească, vrea să ne ducă la El. El este lumina adevărată care alungă şi risipeşte întunericul care învăluie viaţa noastră şi omenirea. Să trăim Naşterea Domnului contemplând drumul iubirii imense a lui Dumnezeu care ne-a înălţat la El prin Misterul Întrupării, Pătimirii, Morţii şi Învierii Fiului său, pentru că - aşa cum afirmă sfântul Augustin - "în [Cristos] divinitatea Unicului Născut s-a făcut părtaşă de mortalitatea noastră pentru ca noi să fim părtaşi de nemurirea sa" (Epistola 187, 6, 20: PL 33, 839-840). Mai ales să contemplăm şi să trăim acest Mister în celebrarea Euharistiei, centru al Sfântului Crăciun; acolo se face prezent în mod real Isus, adevărată Pâine coborâtă din cer, adevărat Miel jertfit pentru mântuirea noastră.

Vă doresc vouă tuturor şi familiilor voastre să celebraţi un Crăciun cu adevărat creştin, în aşa fel ca şi schimburile de urări în ziua aceea să fie expresie a bucuriei de a şti că Dumnezeu este aproape de noi şi vrea să parcurgă împreună cu noi drumul vieţii. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.