Celebrarea vesperelor cu studenţii de la Universităţile Pontificale din Roma pentru începutul anului academic

Vineri, 4 noiembrie 2011, după-amiază, în bazilica vaticană, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a prezidat celebrarea vesperelor cu studenţii de la Universităţile Pontificale din Roma, pentru începutul anului academic. În timpul celebrării liturgice, papa a rostit următoarea omilie:

Veneraţi Fraţi,

Iubiţi fraţi şi surori!

Este o bucurie pentru mine să celebrez aceste vespere cu voi, care formaţi marea comunitate a Universităţilor Pontificale romane. Îl salut pe cardinalul Zenon Grocholewski mulţumindu-i pentru cuvintele amabile pe care mi le-a adresat şi mai ales pentru slujirea pe care o desfăşoară ca prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, ajutat de Secretar şi de ceilalţi colaboratori. Lor şi tuturor Rectorilor, Profesorilor şi studenţilor adresez salutul meu cel mai cordial.

În urmă cu şaptezeci de ani Venerabilul Pius al XII-lea, cu Motu proprio Cum nobis [cf. AAS 33 (1941), 479-481] instituia Opera Pontificală pentru Vocaţiile Sacerdotale, cu scopurile de a promova vocaţiile preoţeşti, de a răspândi cunoaşterea demnităţii şi a necesităţii slujirii primite prin hirotonire şi de a încuraja rugăciunea credincioşilor pentru a obţine de la Domnul preoţi numeroşi şi demni. Cu ocazia acestei aniversări, în seara aceasta aş vrea să vă propun câteva reflecţii tocmai despre slujirea sacerdotală. Motu proprio Cum nobis a reprezentat începutul unei vaste mişcări de iniţiative de rugăciune şi de activităţi pastorale. A fost un răspuns clar şi generos la apelul Domnului: "Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său" (Mt 9,37). După demararea Operei Pontificale, altele s-au dezvoltat peste tot. Între acestea aş vrea să amintesc "Serra International", întemeiat de câţiva întreprinzători din Statele Unite şi care este dedicat Părintelui Junípero Serra, frate franciscan spaniol, cu scopul de a încuraja şi a susţine vocaţiile la preoţie şi de a asista pe seminarişti din punct de vedere economic. Membrilor de la Serra, care amintesc a 60-a aniversare a recunoaşterii Sfântului Scaun, adresez un gând cordial. Opera Pontificală pentru Vocaţiile Sacerdotale a fost instituită în comemorarea liturgică a sfântului Carol Borromeu, venerat ocrotitor al Seminariilor. Lui îi cerem şi în această celebrare să mijlocească pentru trezirea, buna formare şi creşterea vocaţiilor la preoţie.

Şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat în textul din Prima Scrisoare a lui Petru invită să medităm asupra misiunii Păstorilor în comunitatea creştină. Încă de la începuturile Bisericii a fost evidentă importanţa conferită conducătorilor primelor comunităţi, stabiliţi de Apostoli pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin predicare şi pentru a celebra jertfa lui Cristos, Euharistia. Petru adresează o încurajare pasionată: "Aşadar, pe prezbiterii care sunt între voi, eu, care sunt prezbiter ca şi ei şi martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al gloriei care se va arăta" (1Pt 5,1). Sfântul Petru adresează acest apel în virtutea relaţiei sale personale cu Cristos, culminată în evenimentele dramatice ale pătimirii şi în experienţa întâlnirii cu El înviat din morţi. În afară de asta, Petru face apel la solidaritatea Păstorilor în slujire, subliniind apartenenţa sa şi a lor la unicul ordin apostolic: de fapt el spune că este "prezbiter ca şi ei", termenul grec este sumpresbyteros. A paşte turma lui Cristos este vocaţie şi misiune comună lor şi îi face deosebit de legaţi între ei, pentru că sunt uniţi cu Cristos cu o legătură specială. De fapt, Domnul Isus s-a asemănat de mai mult ori pe Sine însuşi cu un păstor grijuliu, atent faţă de fiecare dintre oile sale. A spus despre sine: "Eu sunt Păstorul cel Bun" (In 10,11). Şi sfântul Toma de Aquino comentează: "Deşii conducătorii Bisericii sunt cu toţii păstori, totuşi spune că el este păstor în mod singular: "Eu sunt păstorul cel bun", cu scopul de a introduce cu dulceaţă virtutea carităţii. De fapt nu se poate fi bun păstor decât devenind una cu Cristos şi cu membrii săi prin caritate. Caritatea este prima obligaţie a bunului păstor" - aşa afirmă sfântul Toma de Aquino în Comentariul său la Evanghelia sfântului Ioan (Expunere despre Ioan, cap. 10, lect. 3).

Este marea viziune pe care o are apostolul Petru despre chemarea la slujirea de conducător al comunităţii, concepută în continuitate cu alegerea singulară primită de cei doisprezece. Vocaţia apostolică trăieşte graţie raportului personal cu Cristos, alimentat de rugăciunea asiduă şi animat de pasiunea de a comunica mesajul primit şi însăşi experienţa de credinţă a Apostolilor. Isus i-a chemat pe cei doisprezece pentru ca să fie cu El şi pentru a-i trimite să predice mesajul său (cf. Mc 3,14). Există câteva condiţii pentru ca să existe o consonanţă crescândă cu Cristos în viaţa preotului. Aş vrea să subliniez trei condiţii care reies din lectura pe care am ascultat-o: aspiraţia de a colabora cu Isus la răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, gratuitatea angajării pastorale şi atitudinea de slujire.

Înainte de toate, în chemarea la slujirea sacerdotală există întâlnirea cu Isus şi faptul de a fi fascinaţi, uimiţi de cuvintele sale, de gesturile sale, de însăşi persoana sa. Este faptul de a fi deosebit, în mijlocul atâtor glasuri, glasul lui, răspunzând asemenea lui Petru "Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu" (In 6,68-69). Este ca şi cum ar fi fost atinşi de iradierea Binelui şi a Iubirii care provine din El, ca şi cum s-ar fi simţit învăluiţi şi părtaşi până acolo încât să dorească să rămână cu El asemenea celor doi discipoli din Emaus - "rămâi cu noi căci se face seară" (In 24,29) şi să ducă lumii vestea Evangheliei. Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul veşnic în lume pentru a realiza planul său de mântuire. Cristos Isus a constituit Biserica pentru ca să se extindă în timp efectele binefăcătoare ale răscumpărării. Vocaţia preoţilor îşi are rădăcina în această acţiune a Tatălui realizată în Cristos, prin Duhul Sfânt. Aşadar slujitorul Evangheliei este cel care se lasă prins de Cristos, care ştie "să rămână" cu El, care intră în sintonie, în prietenie intimă, cu El, pentru ca totul să se împlinească "aşa cum vrea Dumnezeu" (1Pt 5,2), după voinţa sa de iubire, cu mare libertate interioară şi cu profundă bucurie a inimii.

În al doilea rând, sunt chemaţi să fie administratori ai Tainelor lui Dumnezeu "nu pentru un câştig necinstit, ci din iubire", spune sfântul Petru în lectura de la aceste vespere (ibidem). Nu trebuie uitat niciodată că se intră în preoţie prin intermediul Sacramentului, al Hirotonirii, şi asta înseamnă întocmai a se deschide la acţiunea lui Dumnezeu alegând zilnic să se dăruiască pe ei înşişi pentru El şi pentru fraţi, conform zicerii evanghelice: "Gratuit aţi primit, gratuit să daţi" (Mt 10,8). Chemarea Domnului la slujire nu este rod al meritelor deosebite, ci este dar care trebuie primit şi căruia trebuie să i se corespundă dedicându-se nu unui proiect propriu, ci proiectului lui Dumnezeu, în mod generos şi dezinteresat, pentru ca El să dispună de noi după voinţa sa, chiar dacă asta ar putea să nu corespundă dorinţelor noastre de autorealizare. A iubi împreună cu Acela care ne-a iubit cel dintâi şi s-a dat în întregime pe sine însuşi. Este faptul de a fi disponibili să se lase implicaţi în actul său de iubire deplin şi total faţă de Tatăl şi faţă de fiecare om consumat pe Calvar. Niciodată nu trebuie uitat - ca preoţi - că unica urcare legitimă spre slujirea de Păstor nu este aceea a succesului, ci aceea a Crucii.

În această logică a fi preoţi înseamnă a fi slujitori şi cu aspectul exemplar al vieţii. "Faceţi-vă exemple pentru turmă" este invitaţia apostolului Petru (1Pt 5,3). Preoţii sunt împărţitorii mijloacelor de mântuire, ai sacramentelor, în special ai Euharistiei şi ai Pocăinţei, nu dispun de ele după propria plăcere, ci sunt umili servitori ai lor pentru binele poporului lui Dumnezeu. Aşadar este o viaţă marcată profund de această slujire: de îngrijirea atentă a turmei, de celebrarea fidelă a liturgiei şi de grija promptă faţă de toţi fraţii, în special cei mai săraci şi nevoiaşi. În trăirea acestei "carităţi pastorale" după modelul lui Cristos şi cu Cristos, în orice loc cheamă Domnul, fiecare preot va putea să se realizeze pe deplin pe sine însuşi şi propria vocaţie.

Iubiţi fraţi şi surori, am oferit câteva reflecţii despre slujirea sacerdotală. Dar şi persoanele consacrate şi laicii, mă gândesc îndeosebi la numeroasele călugăriţe şi laice care studiază în Universităţile Ecleziastice din Roma, precum şi cei care prestează slujirea lor ca profesori sau ca personal în aceste Atenee, vor putea găsi elemente utile pentru a trăi mai intens perioada pe care o petrec în Cetatea Eternă. De fapt, este important pentru toţi să înveţe tot mai mult "să rămână" cu Domnul, zilnic, în întâlnirea personală cu El pentru a se lăsa fascinaţi şi prinşi de iubirea lui şi să fie vestitori ai Evangheliei sale; este important a căuta să urmeze în viaţă, cu generozitate, nu un proiect propriu, ci pe cel pe care Dumnezeu îl are cu fiecare, conformând propria voinţă cu aceea a Domnului; este important să se pregătească, şi printr-un studiu serios şi angajat, ca să slujească poporul lui Dumnezeu în îndatoririle care vor fi încredinţate.

Dragi prieteni, trăiţi bine, în comuniune intimă cu Domnul, acest timp de formare: este un dar preţios pe care Dumnezeu vi-l oferă, în special aici la Roma unde se respiră, în mod cu totul singular, catolicitatea Bisericii. Sfântul Carol Borromeu să dobândească harul fidelităţii tuturor celor care frecventează Facultăţile ecleziastice romane. Vouă tuturor, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Sedes sapientiae, Domnul să vă dea un an academic profitabil. Amin.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.