Papa în Germania: Omilia papei la celebrarea ecumenică împreună cu evanghelicii în biserica fostului Convent al augustinienilor (23 septembrie 2011)

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

"Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor" (In 17,20): aşa i-a spus Isus Tatălui, conform Evangheliei lui Ioan, în cenacol. El mijloceşte pentru generaţiile viitoare de credincioşi. Priveşte dincolo de cenacol spre viitor. S-a rugat şi pentru noi. Şi se roagă pentru unitatea noastră. Această rugăciune a lui Isus nu este pur şi simplu un lucru din trecut. Mereu El stă în faţa Tatălui mijlocind pentru noi şi astfel la această oră stă în mijlocul nostru şi vrea să ne atragă în rugăciunea sa. În rugăciunea lui Isus se găseşte locul interior, mai profund, al unităţii noastre. Vom deveni una dacă ne vom lăsa atraşi înlăuntrul acestei rugăciuni. De fiecare dată când, creştini fiind, suntem adunaţi în rugăciune, această luptă a lui Isus cu privire la noi şi cu Tatăl pentru noi ar trebui să ne atingă profund în inimă. Cu cât ne lăsăm atraşi mai mult în această dinamică, cu atât se realizează mai mult unitatea.

A rămas neascultată rugăciunea lui Isus? Istoria creştinismului este, ca să spunem aşa, latura vizibilă a acestei drame în care Cristos luptă şi suferă cu noi fiinţele umane. Mereu din nou El trebuie să suporte contrastul cu unitatea şi totuşi mereu din nou se împlineşte şi unitatea cu El şi astfel cu Dumnezeul trinitar. Trebuie să vedem ambele lucruri: păcatul omului, care îl neagă pe Dumnezeu şi se retrage în sine însuşi, dar şi victoriile lui Dumnezeu care susţine Biserica în pofida slăbiciunii sale şi atrage încontinuu oameni înlăuntrul său, apropiindu-i astfel pe unii de alţii. Pentru aceasta, într-o întâlnire ecumenică n-ar trebuie numai să ne plângem de dezbinări şi despărţiri, ci să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate elementele de unitate pe care le-a păstrat pentru noi şi mereu din nou ni le dăruieşte. Şi această recunoştinţă trebuie să fie în acelaşi timp disponibilitate de a nu pierde, în mijlocul unui timp de ispită şi de pericole, unitatea dăruită astfel.

Unitatea fundamentală constă în faptul că noi credem în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului. Că îl mărturisim ca Dumnezeu trinitar - Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Unitatea supremă nu este singurătate a unei monade, ci unitate prin iubire. Credem în Dumnezeu - în Dumnezeul concret. Credem în faptul că Dumnezeu ne-a vorbit şi s-a făcut unul dintre noi. A-l mărturisi pe acest Dumnezeu viu este misiunea noastră comună în momentul actual.

Omul are nevoie de Dumnezeu, sau lucrurile merg destul de bine şi fără El? Atunci când, într-o primă fază a absenţei lui Dumnezeu, lumina sa continuă încă să trimită reflexiile sale şi ţine împreună ordinea existenţei umane, se are impresia că lucrurile funcţionează şi fără Dumnezeu. Dar cu cât lumea se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât devine mai clar că omul, în hybris-ul puterii, în golul inimii şi în dorinţa de satisfacţie şi de fericire, "pierde" tot mai mult viaţa. Setea de infinit este prezentă în om în mod inextirpabil. Omul a fost creat pentru relaţia cu Dumnezeu şi are nevoie de El. Prima noastră slujire ecumenică în acest timp trebuie să fie aceea de a mărturisi împreună prezenţa lui Dumnezeu cel viu şi cu asta să dăm lumii răspunsul de care are nevoie. Desigur, din această mărturie fundamentală pentru Dumnezeu face parte apoi, în mod absolut central, mărturia pentru Isus Cristos, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care a trăit împreună cu noi, a pătimit pentru noi, a murit pentru noi şi, în înviere, a deschis larg poarta morţii. Dragi prieteni, să ne întărim în această credinţă! Să ne ajutăm reciproc ca s-o trăit! Aceasta este o mare misiune ecumenică ce ne introduce în inima rugăciunii lui Isus.

Seriozitatea credinţei în Dumnezeu se manifestă în trăirea cuvântului său. Se manifestă, în timpul nostru, în mod foarte concret, în angajarea pentru acea creatură pe care El a voit-o după imaginea sa, pentru om. Trăim într-un timp în care criteriile de a fi oameni au devenit incerte. Etica este înlocuită cu calcularea consecinţelor. În faţa acestor lucruri noi creştinii trebuie să apărăm demnitatea inviolabilă a omului, de la zămislire până la moarte - în probleme diagnozei pre-implantatorii până la eutanasie. "Numai cine îl cunoaşte pe Dumnezeu îl cunoaşte pe om", a spus odată Romano Guardini. Fără cunoaşterea lui Dumnezeu omul devine manipulabil. Credinţa în Dumnezeu trebuie să se concretizeze în angajarea noastră comună pentru om. Fac parte din această angajare pentru om nu numai aceste criterii fundamentale de umanitate, ci mai ales şi foarte concret iubirea pe care Isus ne-o învaţă în descrierea Judecăţii finale (Mt 25): Dumnezeul judecător ne va judeca după cum ne-am comportat faţă de cei care ne sunt aproape, faţă de cei mai mici dintre fraţii săi. Disponibilitatea de a ajuta, în necesităţile din acest timp, dincolo de propriul loc de viaţă este o misiune esenţială a creştinului.

Acest lucru este valabil înainte de toate în cadrul vieţii personale a fiecăruia. Este valabil apoi în comunitatea unui popor şi a unui stat, în care toţi trebuie să fie responsabili unii de alţii. Este valabil pentru continentul nostru, în care suntem chemaţi la solidaritate în Europa. Şi, în sfârşit, este valabil dincolo de toate frontierele: caritatea creştină cere astăzi angajarea noastră şi pentru dreptate în lumea vastă. Ştiu că din partea germanilor şi a Germaniei se face mult pentru a face posibilă tuturor oamenilor o existenţă demnă de om şi pentru aceasta aş vrea să spun un cuvânt de vie recunoştinţă.

În sfârşit, aş vrea să mai amintesc o dimensiune mai profundă a obligaţiei noastre de a iubi. Seriozitatea credinţei se manifestă mai ales şi atunci când ea inspiră anumite persoane să se pună totalmente la dispoziţia lui Dumnezeu şi, pornind de la Dumnezeu, la dispoziţia celorlalţi. Marile ajutoare devin concrete numai atunci când pe teren există cei care sunt totalmente la dispoziţia celuilalt şi cu asta fac credibilă iubirea lui Dumnezeu. Persoane de acest fel sunt un semn important pentru adevărul credinţei noastre.

În ajunul vizitei Papei s-a vorbit de mai multe ori despre un dar ecumenic al oaspetelui, care se aştepta de la această vizită. Nu este nevoie ca eu să specific darurile menţionate în acest context. În această privinţă aş vrea să spun că aceasta constituie o răstălmăcire politică a credinţei şi a ecumenismului. Atunci când un şef de sta vizitează o ţară prietenă, în general precedă contacte între instanţe, care pregătesc stipularea unui sau chiar a mai multor acorduri între cele două state: în ponderarea avantajelor şi dezavantajelor se ajunge la compromisul care, la sfârşit, apare avantajos pentru ambele părţi, aşa încât după aceea tratatul poate să fie semnat. Însă credinţa creştinilor nu se bazează pe o ponderare a avantajelor şi dezavantajelor noastre. O credinţă autoconstruită este lipsită de valoare. Credinţa nu este un lucru pe care noi îl născocim sau îl concordăm. Este fundamentul pe care trăim. Unitatea creşte nu prin ponderarea avantajelor şi dezavantajelor, ci numai printr-o tot mai profundă pătrundere în credinţă prin gândire şi viaţă. În această manieră, în ultimii 50 de ani, şi îndeosebi şi de la vizita Papei Ioan Paul al II-lea, în urmă cu 30 de ani, a crescut multă comuniune, de care putem fi numai recunoscători. Îmi place să amintesc întâlnirea cu comisia condusă de Episcopul [luteran] Lohse, în care ne-am exercitat împreună în această pătrundere în mod profund în credinţă prin gândire şi viaţă. Tuturor celor care au colaborat în asta - pentru partea catolică, în mod deosebit, cardinalului Lehmann - aş vrea să le exprim mulţumirea mea vie. Nu menţionez alte nume - Domnul îi cunoaşte pe toţi. Împreună putem cu toţii doar să-i mulţumim Domnului pentru căile unităţii pe care ne-a condus şi să ne asociem în încredere umilă în rugăciunea sa: "Fă ca să devenim una, aşa cum Tu eşti una cu Tatăl, pentru ca lumea să creadă că El Te-a trimis" (cf. In 17,21).

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.