Papa în Germania: Întâlnirea cu reprezentanţii Consiliului Bisericii Evanghelice Germane în Sala Capitlului Conventului Augustinienilor (Erfurt, 23 septembrie 2011)

Stimaţi doamne şi domni!

Luând cuvântul, aş vrea înainte de toate să mulţumesc pentru această ocazie de a vă întâlni. Recunoştinţa mea deosebită se îndreaptă spre Preşedintele Schneider, care mi-a urat bun venit şi m-a primit în mijlocul vostru cu gentilele sale cuvinte. Aş vrea să mulţumesc, în acelaşi timp, pentru acest dar special, că întâlnirea noastră se poate desfăşura în acest loc istoric.

Pentru mine, ca Episcop de Roma, este un moment emoţionant să întâlnesc aici, în vechiul convent augustinian din Erfurt reprezentanţi ai Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Aici Luther a studiat teologie. Aici a fost hirotonit preot în anul 1507. Împotriva dorinţei tatălui, el nu a continuat studiile de jurisprudenţă, ci a studiat teologie şi a pornit pe drumul spre preoţie în Ordinul sfântului Augustin. În acest drum nu-l interesa asta sau aia. Ceea ce nu-i dădea pace era problema despre Dumnezeu, care a fost pasiunea profundă şi motivaţia vieţii sale şi a întregului său drum. "Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?": această întrebare îi pătrundea în inimă şi stătea în spatele oricărei cercetări teologice a lui şi al oricărei lupte interioare. Pentru el teologia nu era o chestiune academică, ci o luptă interioară cu el însuşi şi asta, apoi, era o luptă cu privire la Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

"Cum pot să am un Dumnezeu milostiv?". Faptul că această întrebare a fost forţa motrice a întregului său drum mă uimeşte mereu din nou. De fapt, cine se preocupă astăzi de aceasta, chiar şi printre creştini? Cea mai mare parte a oamenilor, chiar şi a creştinilor, astăzi consideră sigur că Dumnezeu, în ultimă analiză, nu se interesează de păcatele noastre şi de virtuţile noastre. El ştie, întocmai, că toţi suntem numai carne. Dacă astăzi se mai crede încă într-o lume de dincolo şi într-o judecată a lui Dumnezeu, atunci aproape toţi presupunem în practică faptul că Dumnezeu trebuie să fie generos şi, la sfârşit, în milostivirea sa, va ignora micile noastre lipsuri. Dar sunt într-adevăr aşa de mici lipsurile noastre? Oare nu este devastată lumea din cauza corupţiei celor mari, dar şi a celor mici, care se gândesc numai la propriul interes? Oare nu este devastată din cauza puterii drogurilor care trăieşte, pe de o parte, din dorinţa de viaţă şi de bani şi, pe de altă parte, din aviditatea de plăcere a persoanelor dedicate lor? Oare nu este ameninţată de dispoziţia crescândă la violenţă care, nu rar, se maschează cu aparenţa religiozităţii? Foamea şi sărăcia ar putea să devasteze până acolo întregi părţi din lume dacă în noi iubirea lui Dumnezeu şi, pornind de la El, iubirea faţă de aproapele, faţă de creaturile lui Dumnezeu, oamenii, ar fi mai vie? Întrebările în acest sens ar putea continua. Nu, răul nu este o bagatelă. El n-ar putea să fie aşa de puternic dacă noi l-am pune cu adevărat pe Dumnezeu în centrul vieţii noastre. Întrebarea: Care este poziţia lui Dumnezeu faţă de mine, cum mă aflu eu în faţa lui Dumnezeu? - această întrebare tulburătoare a lui Martin Luther trebuie să devină din nou, şi desigur în formă nouă, şi întrebarea noastră. Cred că acesta este primul apel pe care ar trebui să-l simţim în întâlnirea cu Martin Luther.

Şi apoi este important: Dumnezeu, unicul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, este ceva diferit de o ipoteză filozofică despre originea cosmosului. Acest Dumnezeu are un chip şi ne-a vorbit. În omul Isus Cristos a devenit unul dintre noi - în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Gândirea lui Luther, întreaga sa spiritualitate era complet cristocentrică: "Ceea ce promovează cauza lui Cristos" era pentru Luther criteriul hermeneutic decisiv în interpretarea Sfintei Scripturi. Însă asta presupune ca Isus Cristos să fie centrul spiritualităţii noastre şi ca iubirea faţă de El, trăirea împreună cu El să orienteze viaţa noastră.

Acum poate voi veţi spune: Ei bine, dar ce au de-a face toate acestea cu situaţia noastră ecumenică? Toate acestea sunt oare numai o tentativă de a eluda cu atâtea cuvinte problemele urgente în care aşteptăm progrese practice, rezultate concrete? În această privinţă răspund: cel mai necesar lucru pentru ecumenism este înainte de toate ca, sub presiunea secularizării, să nu pierdem aproape fără să ne dăm seama marile lucruri pe care le avem în comun, care în sine ne fac creştini şi care ne-au rămas ca da şi misiune. A fost eroarea din perioada confesională faptul de a fi văzut mai mult numai ceea ce separă şi de a nu fi perceput în mod existenţial ceea ce avem în comun în marile directive ale Sfintei Scripturi şi în mărturisirile de credinţă din creştinismul antic. Acesta este marele progres ecumenic din ultimele decenii: că ne-am dat seama de această comuniune şi, rugându-ne şi cântând împreună, în angajarea comună pentru ethosul creştin în faţa lumii, în mărturia comună adusă Dumnezeului lui Isus Cristos în această lume, recunoaştem această comuniune ca fundamentul nostru nepieritor.

Din păcate, pericolul de a o pierde nu este ireal. Aş vrea să punctez aici două aspecte. În ultimele timpuri, geografia creştinismului s-a schimbat profund şi se schimbă ulterior. În faţa unei forme noi de creştinism care se răspândeşte cu un imens dinamism misionar, uneori îngrijorător în formele sale, Bisericile confesionale istorice rămân adesea perplexe. Este un creştinism cu densitate instituţională scăzută, cu puţin bagaj raţional şi cu atât mai puţin bagaj dogmatic şi chiar cu puţină stabilitate. Acest fenomen mondial ne pune pe toţi în faţa întrebării: ce are să ne spună nouă pozitiv sau negativ această nouă formă de creştinism? În orice caz, ne pune din nou în faţa întrebării despre ce este ceea ce rămâne mereu valabil şi ce poate sau trebuie să fie schimbat, în faţa problemei cu privire la alegerea noastră fundamentală în credinţă.

Mai profundă şi în ţara noastră mai fierbinte este a doua provocare pentru întreaga creştinătate; despre ea aş vrea să vorbesc: e vorba de contextul lumii secularizate în care trebuie să trăim şi să mărturisim astăzi credinţa noastră. Absenţa lui Dumnezeu în societatea noastră devine mai apăsătoare, istoria revelaţiei sale, despre care ne vorbeşte Scriptura, pare situată într-un trecut care se îndepărtează tot mai mult. Trebuie oare să cedăm în faţa presiunii secularizării, să devenim moderni printr-o diluare a credinţei? Desigur, credinţa trebuie să fie regândită şi mai ales retrăit astăzi în mod nou pentru a deveni un lucru care aparţine prezentului. Dar nu diluarea credinţei ajută, ci numai trăirea ei în întregime în ziua noastră de astăzi. Aceasta este o misiune ecumenică centrală. În asta ar trebui să ne ajutăm reciproc: să credem în mod mai profund şi mai viu. Nu tacticile ne vor salva, nu tacticile vor salva creştinismul, ci o credinţă regândită şi retrăită în mod nou, prin care Cristos, şi cu El Dumnezeul cel viu, să intre în această lume a noastră. După cum martirii din epoca nazistă ne-au condus pe unii spre alţii şi au trezit prima mare deschidere ecumenică, tot aşa şi astăzi credinţa, trăită pornind de la adâncul fiinţei noastre, într-o lume secularizată, este forţa ecumenică mai puternică ce ne reuneşte, conducându-ne spre unitate în unicul Domn.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.