Arta de a celebra: ce înseamnă?

Publicăm în continuare un articol al părintelui Enrico Finotti, paroh de "S. Maria del Carmine" din Rovereto (TN), apărut în revista formativă Liturgia 'culmen et fons' din iunie 2010.

* * *

Semnele "sacrului" primesc caracter complet şi unitate simfonică în celebrare unde, în conexiune reciprocă, toţi colaborează, cu diferite modalităţi şi intensităţi, pentru a exprima şi a comunica realitatea misterului invizibil.

Totuşi pentru ca aceste semne să realizeze pe deplin rolul de "mediere" a sacrului pe care-l semnifică este necesar să fie realizate în mod corect, potrivit cu natura fiecăruia şi celebrate cu autenticitate. Aceasta este intenţia "artei de a celebra" pe care am putea s-o definim aşa: capacitatea de a realiza gesturile şi de a rosti cuvintele din liturgie în mod corect, aderând evlavios cu mintea şi inima la conţinuturile rugăciunilor şi la semnificaţiile riturilor, într-o slujire ministerială fidelă şi umilă. Educaţia la arta de a celebra este adresată tuturor în adunarea liturgică - preot, diacon, slujitori, adunarea în totalitatea sa - deşi cu grade şi modalităţi diferite, referitor la diferitele slujiri.

Arta de a celebra prevede deci prezenţa a trei condiţii:

- a realiza gesturile şi a pronunţa cuvintele, stabilite de Biserică, în mod corect: trebuie cunoscută structura şi tipologia riturilor, genul rugăciunilor şi formulelor rituale, semnificaţia simbolurilor, tehnica realizării şi a pronunţării, nobleţea mişcărilor, calitatea materialelor şi a formelor, sensul tăcerilor şi exprimările contemplării, privirile, tămâierea, binecuvântarea, îngenuncherea, ridicarea, etc. Referinţa obiectivă la rituri aşa cum le-a fixat Biserica astăzi trebuie să abată practica de la creaţii subiective, chiar dacă sunt reuşite, dar care nu interpretează "simţirea" Bisericii şi nu respectă natura liturgiei ca rugăciune oficială, publică şi comună a Bisericii însăşi. De aceea trebuie evitat să se impună adunării poporului lui Dumnezeu gesturi personale ale unora.

- a adera la rituri cu mintea şi inima: corespunderea interioară la ritul exterior eliberează de pericolul unei executări reci, conferind riturilor înşişi căldura unui suflet care se roagă pătruns de balsamul credinţei vii şi al rugăciunii, animat de Duhul Domnului. Această corespundere interioară, necesară în slujitori şi în credincioşi, este elementul indispensabil care, mai ales, califică celebrarea ca "vie" şi participată. "Mistagogia" - ca pedagogie care pornind de la rituri duce la misterul care trebuie semnificat şi comunicat de ele - şi spiritualitatea liturgică - educaţie spirituală alimentată de acţiunile liturgice care pregăteşte şi dezvoltă în credincios celebrarea "în duh şi adevăr" şi realizarea sa în fapte - sunt căile clasice şi indispensabile pentru a duce poporul lui Dumnezeu pe căile mântuirii, aşa cum s-a realizat din punct de vedere istoric şi astăzi este realizat în mod sacramental de liturgia Bisericii.

- în slujire umilă şi fidelă: există o diferenţă fundamentală între modul actorului în dramatizarea teatrală şi slujirea celebrantului în cult, mai ales în cultul liturgic. Actorul imită gestual, în îmbrăcăminte, în limbaj şi în orice altă exprimare personajul reprezentat; el este protagonistul care atrage atenţia totală a celor prezenţi, totul depinde de capacitatea sa oratorică şi profesionalitatea artistică. În schimb celebrantul realizează un fel de dezlipire adoratoare de Cel pe care-l reprezintă, deşi face prezent misterul într-o manieră unică infinit superioară oricărei exprimări teatrale de natură psihologică; el rămâne în veneraţie umilă a cuvintelor şi a gesturilor Celui care este cu adevărat cel "prezent", şi în felul acesta şi cu acest preţ face trimitere la celebrantul supranatural şi îi face perceptibilă prezenţa misterioasă care impregnează adunarea liturgică.

Celebrantul, intim unit cu Cristos şi sacrament viu al Domnului, este totuşi primul adorator al misterului care se săvârşeşte prin intermediul său. El în acelaşi timp acţionează "in persona Christi" şi oferă credincioşilor exemplul de supunere umilă plină de veneraţie.

Nimic nu este mai străin de celebrarea ca recitarea în mod teatral. De fapt, preotul nu este un protagonist, nici capacitatea lui celebrativă nu este, în mod fundamental, legată de calităţile sale oratorice şi de exprimare. În realitate sfinţenia devine calificativul cel mai potrivit al celebrantului şi aceea care garantează în mod mai deplin însăşi arta de a celebra şi impactul său asupra credincioşilor. Acest lucru este demonstrat de viaţa preoţilor sfinţi, pătrunşi de misterul pe care îl realizează în mod sacramental pe altar.

"De aceea preotul, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-l slujească pe Dumnezeu şi poporul cu demnitate şi umilinţă şi în modul său de a se comporta şi de a rosti cuvintele divine trebuie să-i facă pe credincioşi să simtă prezenţa vie a lui Cristos" (Principii şi norme ale Liturghierului Roman, nr. 60).

(După Zenit, 20 septembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.