Vatican: Audienţa generală de miercuri, 14 septembrie 2011. Despre Psalmul 22 (21)

Iubiţi fraţi şi surori,

În cateheza de astăzi aş vrea să tratez despre un Psalm cu puternice implicaţii cristologice, care apare încontinuu în relatările despre pătimirea lui Isus, cu dubla sa dimensiune de umilire şi de glorie, de moarte şi de viaţă. Este Psalmul 22, conform tradiţiei ebraice, 21, conform tradiţiei greco-latine, o rugăciune din inimă şi emoţionantă, cu o densitate umană şi o bogăţie teologică ce îl fac unul dintre Psalmii cei mai folosiţi în rugăciune şi studiaţi din toată Psaltirea. E vorba de o lungă compoziţie poetică şi noi ne vom opri în mod deosebit asupra primei sale părţi, centrată pe plângere, pentru a aprofunda câteva dimensiuni semnificative ale rugăciunii de implorare către Dumnezeu.

Acest Psalm prezintă figura unui nevinovat persecutat şi înconjurat de adversari care îi vor moartea; şi el recurge la Dumnezeu într-o plângere dureroasă care, în certitudinea credinţei, se deschide în mod misterios spre laudă. În rugăciunea sa, realitatea neliniştitoare a prezentului şi amintirea mângâietoare a trecutului se alternează, într-o dureroasă conştientizare a propriei situaţii disperate care însă nu vrea să renunţe la speranţă. Strigătul său iniţial este un apel adresat unui Dumnezeu care pare îndepărtat, care nu răspunde şi pare că l-a părăsit.

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Departe sunt de a-mi aduce mântuirea cuvintele strigătului meu.
Dumnezeul meu, strig ziua şi tu nu-mi răspunzi,
şi noaptea şi nu am linişte" (v. 2-3).

Dumnezeu tace şi această tăcere sfâşie sufletul celui care se roagă, care neîncetat cheamă, dar fără să aibă răspuns. Zilele şi nopţile se succed, într-o căutare neobosită a unui cuvânt, a unui ajutor care nu vine; Dumnezeu pare aşa de distant, aşa de nepăsător, aşa de absent. Rugăciunea cere ascultare şi răspuns, solicită un contact, caută o relaţie care să poată dărui mângâiere şi mântuire. Însă dacă Dumnezeu nu răspunde, strigătul de ajutor se pierde în gol şi singurătatea devine insuportabilă. Şi totuşi, cel care se roagă în Psalmul nostru de trei ori, în strigătul său, îl numeşte pe Domnul "meu" Dumnezeu, într-un act extrem de încredere şi de credinţă. În pofida oricărei aparenţe, Psalmistul nu poate să creadă că legătura cu Domnul s-a întrerupt total; şi în timp ce întreabă despre motivul unui presupus abandon de neînţeles, afirmă că Dumnezeu "său" nu-l poate părăsi.

Aşa cum se ştie, strigătul iniţial din Psalm, "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", este prezentat de Evangheliile lui Matei şi a lui Marcu drept strigătul lansat de Isus muribund pe cruce (cf. Mt 27,46; Mc 15,34). El exprimă toată dezolarea lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, care înfruntă drama morţii, o realitate complet opusă Stăpânului vieţii. Abandonat aproape de toţi ai săi, trădat şi renegat de discipoli, înconjurat de cel care îl insultă, Isus este sub greutatea zdrobitoare a unei misiune care trebuie să treacă prin umilire şi prin nimicire. De aceea strigă către Tatăl şi suferinţa sa asumă cuvintele dureroase din Psalm. Însă strigătul său nu este unul disperat, aşa cum nu era cel al Psalmistului, care în implorarea sa parcurge un drum chinuit ajungând însă în sfârşit într-o perspectivă de laudă, în încrederea victoriei divine. Şi pentru că în uzul ebraic a cita începutul unui Psalm implica o referinţa la întregul poem, rugăciune sfâşietoare a lui Isus, deşi menţine încărcătura sa de suferinţă inexprimabilă, se deschide spre certitudinea gloriei. "Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?", va spune Cel Înviat discipolilor de la Emaus (Lc 24,26). În pătimirea sa, ascultând de Tatăl, Domnul Isus trece prin părăsire şi moarte pentru a ajunge la viaţă şi a o dărui tuturor celor care cred.

După acest strigăt iniţial de implorare, în Psalmul 22, urmează, în contrast dureros, amintirea trecutului:

"În tine şi-au pus speranţa părinţii noştri,
au sperat şi tu i-ai eliberat;
către tine au strigat şi au fost mântuiţi,
în tine au nădăjduit şi n-au fost făcuţi de ruşine" (v. 5-6).

Acel Dumnezeu care astăzi pentru Psalmist pare aşa de îndepărtat este însă Domnul milostiv pe care Israelul l-a experimentat mereu în istoria sa. Poporul căruia îi aparţine cel care se roagă a fost obiect al iubirii lui Dumnezeu şi poate da mărturie despre fidelitatea Sa. Începând de la Patriarhi şi apoi în Egipt şi în lunga peregrinare în deşert, în rămânerea sa în ţara promisă în contact populaţii agresive şi duşmane, până la întunericul exilului, toată istoria biblică a fost o istorie de strigăt de ajutor din partea poporului şi de răspunsuri mântuitoare din partea lui Dumnezeu. Şi Psalmistul face referinţă la credinţa de neclintit a părinţilor săi care "au sperat" - de trei ori este repetat acest cuvânt - fără să fie făcuţi de ruşine. Totuşi acum pare că acest lanţ de invocaţii încrezătoare şi de răspunsuri divine s-a întrerupt; situaţia Psalmistului pare să dezmintă întreaga istorie a mântuirii, făcând şi mai dureroasă realitatea prezentă.

Însă Dumnezeu nu se poate dezminţi şi iată atunci că rugăciune descrie din nou situaţia dificilă a celui care se roagă pentru a-l induce pe Domnul să aibă milă şi să intervină, aşa cum a făcut în trecut. Psalmistul se defineşte "vierme, şi nu om, ocara oamenilor şi batjocura poporului" (v. 7), este batjocorit, luat în râs (cf. v. 8) şi rănit chiar în credinţă: "S-a încrezut în Domnul, să-l mântuiască, să-l elibereze, dacă îl iubeşte" (v. 9), spun ei. Sub loviturile batjocoritoare ale ironiei şi dispreţului pare că cel persecutat îşi pierde propriile conotaţii umane, asemenea Slujitorului suferind schiţat în Cartea lui Isaia (cf. Is 52,14; 53,2b-3). Şi aşa ca dreptul asuprit din Cartea Înţelepciunii (cf. 2,12-20), ca Isus pe Calvar (cf. Mt 27,39-43), Psalmistul vede pus în discuţie raportul său cu Domnul său, în sublinierea crudă şi sarcastică a ceea ce îl face să sufere: tăcerea lui Dumnezeu, aparenta sa absenţă. Şi totuşi Dumnezeu a fost prezent în existenţa celui care se roagă cu o apropiere şi o tandreţe incontestabile. Psalmistul aminteşte asta Domnului: "Căci tu m-ai scos la lumină din sânul mamei, m-ai pus în siguranţă la pieptul mamei mele. Spre tine m-am îndreptat de când m-am născut" (v. 10-11a). Domnul este Dumnezeul vieţii care face să ne naştem şi îl primeşte pe nou-născut şi se îngrijeşte de el cu iubire de tată. Şi dacă înainte s-a comemorat fidelitatea lui Dumnezeu în istoria poporului, acum cel care se roagă reevocă propria istorie personală de raport cu Domnul, ajungând la momentul deosebit de semnificativ al începutului vieţii sale. Şi acolo, în pofida dezolării din prezent, Psalmistul recunoaşte o apropiere şi o iubire divine aşa de radicale încât acum poate să exclame, într-o mărturisire plină de credinţă şi generatoare de speranţă: "din sânul mamei mele, tu eşti Dumnezeul meu" (v. 11b).

Acum plângerea devine implorare din inimă: "Nu te îndepărta de mine, pentru că strâmtorarea este aproape şi nu este cine să mă ajute" (v. 12). Singura apropiere pe care Psalmistul o percepe şi care îl înspăimântă este aceea a duşmanilor. Aşadar este necesar ca Dumnezeu să se apropie şi să vină în ajutor pentru că duşmanii îl înconjoară pe cel care se roagă, îl încercuiesc şi sunt ca nişte tauri puternici, ca nişte lei care îşi cască gurile pentru a rage şi a sfâşia (cf. v. 13-14). Neliniştea alterează perceperea pericolului, mărindu-l. Vrăjmaşii apar invincibili, au devenit animale feroce şi foarte periculoase, în timp ce Psalmistul este ca un mic vierme, neputincios, fără nici o apărare. Însă aceste imagini folosite în Psalm folosesc pentru a spune că atunci când omul devine brutal şi îl agresează pe fratele său, ceva animalic pune stăpânire peste el, pare să-şi piardă orice aspect uman; violenţa are mereu în sine ceva bestial şi numai intervenţia mântuitoare a lui Dumnezeu poate să-i redea omului umanitatea sa. Acum, pentru Psalmist, obiect al unei agresiuni atât de feroce, pare să nu mai fie scăpare şi moartea începe să pună stăpânire pe el: "Mă scurg ca apa, mi se desfac toate oasele [...] Mi se usucă cerul gurii ca un ciob de oală şi limba mi se lipeşte de gâtlej [...] îşi împart între ei hainele mele şi au aruncat sorţii pentru tunica mea" (v. 15.16.19). Cu imagini dramatice, pe care le găsim în relatările pătimirii lui Cristos, se descrie destrămarea trupului celui condamnat, arşiţa insuportabilă care îl chinuieşte pe cel muribund şi care are ecou în cererea lui Isus "Mi-e sete" (cf. In 19,28), pentru a ajunge la gestul definitiv al călăilor care, asemenea soldaţilor sub cruce, împart hainele victimei, considerată deja moartă (cf. Mt 27,35; Mc 15,24; Lc 23,34; In 19,23-24).

Iată deci, insistentă, din nou cererea de ajutor: "Dar tu, Doamne, nu sta deoparte, tăria mea, grăbeşte-te să mă ajuţi [...] Salvează-mă" (v. 20.22a). Acesta este un strigăt care deschide cerurile pentru că proclamă o credinţă, o certitudine care merge dincolo de orice îndoială, de orice întuneric şi de orice dezolare. Şi plângerea se transformă, lasă loc laudei în primirea mântuirii: "Voi vesti numele tău fraţilor mei, în mijlocul adunării te voi lăuda" (v. 23). Astfel, Psalmul se deschide spre aducerea de mulţumire, spre marele imn final care implică întregul popor, pe credincioşii Domnului, adunarea liturgică, generaţiile viitoare (cf. v. 24-32). Domnul a venit în ajutor, l-a salvat pe cel sărac şi i-a arătat faţa sa de milostivire. Moartea şi viaţa s-au intersectat într-un mister inseparabil şi viaţa a triumfat, Dumnezeul mântuirii s-a arătat ca Domn incontestabil, pe care toate marginile pământului îl vor celebra şi în faţa căruia toate familiile popoarelor se vor prosterna. Este victoria credinţei care poate transforma moartea în dar al vieţii, abisul durerii în izvor de speranţă.

Preaiubiţi fraţi şi surori, acest Psalm ne-a dus pe Golgota, la picioarele crucii lui Isus, pentru a retrăi pătimirea sa şi a împărtăşi bucuria rodnică a învierii. Aşadar să ne lăsăm invadaţi de lumina misterului pascal şi în aparenta absenţă a lui Dumnezeu, şi în tăcerea lui Dumnezeu, şi, asemenea discipolilor de la Emaus, să învăţăm să discernem adevărata realitate dincolo de aparenţe, recunoscând drumul preamării chiar în umilire şi deplina manifestare a vieţii în moarte, în cruce. Astfel, punând din nou toată încrederea noastră şi speranţa noastră în Dumnezeu Tatăl, în orice necaz Îl vom putea ruga şi noi cu credinţă şi strigătul nostru de ajutor se va transforma în cântare de laudă. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.