Sensul suferinţei

De Maria Grazia Marciani*

Din punct de vedere existenţial, a trăi în suferinţă este fundamental divers între un creştin şi un necredincios. Credinţa este un dar pe care Dumnezeu îl face gratuit omului. Cine-o primeşte - creştinul -, o trăieşte şi găseşte în ea "calea" pentru a descoperi sensul şi valoarea suferinţei; cei care-o alungă - necreştinii - cum afirmă sfântul Paul în Prima Scrisoare către Timotei (1,18-19) "unii au renegat-o şi au eşuat în privinţa credinţei", nu vor reuşi să înţeleagă semnificatul de a suferi şi vor parcurge calea "disperării". Frankl¹ afirmă că "suferinţa nu distruge omul; îl distruge o suferinţă fără sens". Se înţelege că atât pentru individul fragil suferind cât şi pentru lucrătorul sanitar, problema constă în a căuta cum să se dea sens, găsind valoarea suferinţei.

Pentru a înţelege toate acestea este fundamental a răspunde la întrebarea: Ce este pentru om experienţa suferinţei? Dacă pe deoparte, cum afirma Pascal², omul este "putere a infinitului" prin inteligenţa şi voinţa sa, pe de altă parte trăieşte experienţa condiţiei de a fi finit şi a limitei: se descoperă finit şi limitat. Experienţa de a fi limitat îi derivă din faptul că nu este el acela care şi-a dat sieşi viaţă şi nici nu este patron. Atât naşterea cât şi moartea, în afară de a fi limite temporale, sunt experienţe ale realei contingenţe a omului. Însăşi libertatea sa de a acţiona este limitată atât de factori externi cât şi interni. Dar experienţa limitei care incide cel mai mult în existenţa omului este aceea pe care el o face mai întâi de toate în suferinţă, pentru a atinge punctul său cel mai înalt la moarte. Însăşi această experienţă a sfârşitului şi a limitei duc omul de a privi peste propriile limite, iar această dorinţă îşi are rădăcinile în profunditatea propriei fiinţe. Dintre toate aspiraţiile omului, aceea de a depăşi limitele morţii şi de a trăi pentru totdeauna este cea mai intensă şi profundă. Însăşi această experienţă a sfârşitului - de suferinţă, de boală, de moarte - pune problema religioasă ca problemă existenţială a omului. Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Salvifici doloris afirmă că "tot ceea ce exprimăm prin cuvântul suferinţă pare a fi în mod particular esenţial naturii omului", şi continuă "suferinţa pare să aparţină transcendenţei omului: ea este unul din acele puncte în care omul este într-un anumit fel destinat să se depăşească pe sine însuşi şi este chemat la aceasta în mod misterios".

Ceea ce scrie Pontiful lărgeşte conceptul despre suferinţă înţeleasă doar ca "limită" a omului. Suferinţa oferă o posibilitate misterioasă omului de a privi peste limita umană, de a se transcende într-o perspectivă nouă în care însăşi propria suferinţă primeşte o semnificaţie specifică şi devine pentru omul chemat să trăiască această experienţă, izvor de de realizare, de împlinire. O suferinţă dotată de sens, este îndreptată mereu dincolo de ea însăşi şi trimite către ceva "pentru a cărui iubire" se suferă. Într-un cuvânt: o suferinţă cu plinătate de sens şi sacrificiu. Vestea cea bună a "Evangheliei suferinţei" este că suferinţa nu este inutilă, ci poate deveni un moment decisiv de creştere umană şi spirituală. Când fragilitatea condiţiei umane, care nu este în stare de a elimina boala, durerea şi moartea, ne aduce suferinţă, Domnul ne face să simţim mai mult prezenţa sa vie lângă noi învăţându-ne a trăi bine suferinţa, ca pe un moment de maturizare, prin viaţa sa arătându-ne cum a trăit El aceeaşi experienţă. Dar omul fragil are nevoie de a fi ajutat să simtă prezenţa Domnului, de umanitatea lui Cristos care a vrut să experimenteze suferinţa umană în manifestările sale cele mai extreme, pentru a împărtăşi, cu fidelitatea sa, planul de iubire al Tatălui pentru umanitate.

Iarăşi Ioan Paul al II-lea: "Cristos prin propria suferinţă salvatoare se află cât mai mult în fiecare suferinţă umană şi acţionează din interiorul ei cu puterea Duhului său de Adevăr" (SD, 26). Datoria suferindului şi a vindecătorului său va fi aceea de a recunoaşte şi a primi acţiunea salvifică a lui Cristos care, participând la suferinţa noastră, o trăieşte în El şi o retrăieşte pe a sa în noi, trupul său mistic. Euharistia, prezenţă reală şi milostivă a lui Dumnezeu, este Pharmakon de salvare, în dubla sa realitate de semnificaţie, fiind atât victima sacrificată cât şi pâinea care vindecă.

Medicul, ca vindecător rănit, dar împăcat, va simţi imperativa exigenţă de a îngriji persoana suferindă şi nu de a îngriji doar boala, conştient ca fiind martorul credibil al Căii Crucii izvor al vindecării omului. Aceeaşi Cruce care este şi simbol al speranţei. Medicul va putea astfel însoţi pacientul pe această cale de durere şi suferinţă, oferind atât speranţa vindecării fizice, prin competenţa şi profesionalitatea sa, cât şi Speranţa care transcende însăşi viaţa. Pacientul care primeşte şi trăieşte această Speranţă va putea descoperi astfel sensul ultim a condiţiei sale.

Papa Benedict al XVI-lea în enciclica Spe Salvi (n. 30, 36), descrie această exigenţă astfel: "Devine clar că omul are nevoie de o speranţă care să treacă dincolo de viaţa şi realitatea sa umană. Devine clar că poate să-i fie suficient numai ceva infinit, ceva care va fi mereu mai mult decât ceea ce el poate să obţină vreodată.(...) Această mare speranţă poate fi numai Dumnezeu, care cuprinde universul şi care poate să ne propună şi să ne dăruiască ceea ce, singuri, nu putem obţine (...)".

*Maria Grazia Marciani este titulară de Neurofiziopatologie la Facultatea de Medicină a Universităţii Tor Vergata.

(După Zenit, 7 septembrie 2011)

Traducere de Eugenia Dămătăr

Note
¹ V. Frankl, La sofferenza di una vita senza senso. Psicoterapia per l'uomo di oggi, LDC, Torino,1987.
² B. Pascal, Pensieri, Garzanti Libri, 2007.

lecturi: 8.