Maria Ridicată la Cer anticipă destinaţia noastră

Speranţa credibilă

De Salvatore M. Perrella

Ridicarea la cer a Mariei cu sufletul şi trupul, celebrată din totdeauna la 15 august, constituie una din cele trei solemnităţi mariane din anul liturgic: un mister celebrat de secole, deşi cu limbaje, accente şi rituri diferite, în diferitele Biserici din Orient şi din Occident. El este un eveniment de credinţă care angajează viaţa şi însufleţeşte speranţa creştinilor: de fapt acolo unde se afirmă că s-a experimentat prezenţa, ajutorul şi conducerea Mamei Domnului, se afirmă la fel acest eveniment de bucurie, de laudă şi de recunoştinţă, pe care Pius al XII-lea l-a stabilit solemn ca dogmă la 1 noiembrie 1950.

Eveniment de bucurie pentru că s-au realizat deja cuvintele scrise de Paul: "Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela. Într-adevăr, creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu. Căci creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu speranţa că şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8,18-21; cf. Fil 2,20-21; 3,14).

Eveniment de laudă pentru că "marile lucruri" pe care Dumnezeu le-a făcut şi le face şi pe care Maria le-a cântat în Magnificat-ul său, culmină, graţie anticipării glorificării lui Cristos înviat, în învierea morţilor, evenimentul care confirmă realmente că "la Dumnezeu nimic nu este imposibil" (Lc 1,37) şi care constituie stânca pe care se întemeiază fiat-ul său şi slujirea sa maternă: "Atunci (adică tocmai pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil) Maria a spus: «Iată slujitoarea Domnului»" (Lc 1,38).

Eveniment de recunoştinţă pentru că viaţa şi iubirea pe care Treimea le-a revărsat din belşug asupra ei dăruindu-i deja acum învierea trupului fac din ea un dar şi un semn pentru Biserică şi pentru omenire. De fapt, învaţă Conciliul al II-lea din Vatican (Lumen gentium, 62) că Maria Ridicată la cer "prin mijlocirea ei multiformă, continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. În iubirea ei maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în Patria fericită". Maria Ridicată la cer ne invită să privim şi să primim cu încredere cerul şi trupul. Cerul, pentru că Isus Cristos l-a făcut, prin crucea sa şi învierea sa, adevărata noastră patrie (cf. Fil 3,20-21), destinaţia noastră ultimă şi glorioasă.

Trupul pentru că, afirmă Papa Benedict al XVI-lea, "şi pentru trup este loc în Dumnezeu. Cerul nu mai este pentru noi o sferă foarte îndepărtată şi necunoscută. În cer avem o mamă. Este Născătoarea de Dumnezeu, Mama Fiului lui Dumnezeu, este Mama noastră. El însuşi a spus asta. A făcut din ea Mama noastră atunci când i-a spus discipolului şi nouă tuturor: «Iată Mama ta!». În cer avem o Mamă. Cerul este deschis, cerul are o inimă". Aşadar, nici nouă nu ne poate fi frică să avem o inimă care primeşte cu încredere cerul şi trupul: aşadar să fie Maria Ridicată la cer educatoarea şi învăţătoarea unei asemenea inimi, singura capabilă să dea un chip uman vieţii şi morţii. Maria "umplută de har" asumă astfel, pentru ea însăşi şi pentru Biserica discipolilor aflaţi în drum spre veşnicia promisă de Dumnezeu în Isus, o semnificativă slujire comunitară. În afară de asta, în Fecioara glorificată, prin pur har şi daruri divine, este învinsă frica de viitor - aşa de prezentă în umanitatea postmodernă înşelată de "viitoruri scurte şi efemere" - este depăşită enigma inevitabilă şi neliniştitoare a morţii, este dezvăluit în gloria sa destinul ultim care uneşte orice persoană. În virtutea Cuvântului credinţei (cf. Rom 10,8) care a oferit tuturor bărbaţilor şi femeilor de "bunăvoinţă" speranţa credibilă care vine de la Dumnezeu. Biserica tuturor celor justificaţi proclamă că Cristos este suprema garanţie a speranţei neînchisă în ea însăşi, care este "speranţa gloriei" (cf. Col 1,26-27). Această speranţă a fost obţinută şi concretizată în umanitate prin ridicarea la cer a Discipolei Împărăţiei, care rămâne de-a lungul secolelor creatura umană ajunsă la plinătatea vocaţiei sale escatologice, devenind prototipul foarte uman şi evanghelic al Bisericii din perioada viitoare. Poziţia centrală pe care Maica Domnului a ocupat-o în Biserica apostolilor şi de la începuturi (cf. Fap 1,12-14) se prelungeşte acum pentru veşnicie în sanctuarul cerului, adică în comuniunea glorioasă a sfinţilor. Cea Glorificată este şi acolo unde Fiul Isus continuă să fie în Biserica peregrină, chiar dacă în mod invizibil, marele Preot, unicul Învăţător, singurul Domn; semn pentru toţi că eliberarea cosmosului (cf. Rom 8,19-22) este deja în desfăşurare pentru că "în trupul glorios al Mariei creaţia materială începe să aibă parte în trupul înviat al lui Cristos" (Documentul de la Puebla, 298).

În sfârşit, Maria Ridicată la cer este prezenţă binevoitoare şi de soră care face să crească în comunităţile ecleziale şi simţul fraternităţii şi al familiei, într-un context uman şi istorico-social adesea divizat şi contrapus, deci destul de sărac în pace, în seninătate, în adevăr şi în comuniune. Credinţa în Isus Înviat şi primirea semnului luminos al Celei Dintâi dintre cei înviaţi ne spune că creştinismul este credinţă într-un viitor care nu este trecător şi inconsistent; ci este speranţă fermă în promisiunea evanghelică plină de concreteţea mântuitoare a lui Dumnezeu, pe care o obţine oricine o cere şi se angajează pentru ea în viaţă (cf. In 14,1-6). Această dimensiune antropologică, eclezială, martirială, simbolică, mântuitoare şi escatologică a dogmei din anul 1950 face din Mama Celui Înviat, ca să folosim celebra expresie a Conciliului al II-lea din Vatican, "un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu care este în drum" (Lumen gentium, 68) spre portul sigur al Treimii. Iată pentru ce destinaţia glorioasă şi definitivă a Mariei, mama şi sora noastră, poate să fie şi destinaţia noastră.

(După L'Osservatore romano, 14 august 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.