Spiritualitate şi elemente pentru o teologie a comunicării în reţea

Prezentăm în continuare conferinţa rostită de părintele Antonio Spadaro S.I., redactor al revistei La civiltà cattolica, la a 7-a Întâlnire Braziliană de Comunicare (Muticom), desfăşurată între 17-22 iulie 2011 la Universitatea Catolică Pontificală (PUC) din Rio de Janeiro, în Brazilia.

* * *

Internetul face parte din viaţa noastră zilnică. Dacă până în urmă cu câtva timp Reţeaua era legată de imaginea a ceva tehnic, care cerea competenţe specifice sofisticate, astăzi este locul care trebuie frecventat pentru a fi în contact cu prietenii care locuiesc departe, pentru a citi ştiri, pentru a cumpăra o carte sau pentru a rezerva o călătorie, pentru a împărtăşi interese şi idei. Şi asta şi în mobilitate graţie celor care odinioară se numeau "celulare" şi care astăzi sunt adevărate computere de buzunar.

O Reţea la îndemână

Internetul este un spaţiu de experienţă care devine tot mai mult parte integrantă, în manieră fluidă, a vieţii de fiecare zi. Este un nou context existenţial, deci nu un "loc" specific în care trebuie intrat în unele momente pentru a trăi on line şi din care trebuie ieşit pentru a reintra în viaţa off line. Reţeaua, făcută aşa de la îndemână (şi în sens literal), începe să aibă incidenţă asupra capacităţii de a trăi şi a gândi. De influenţa sa depinde într-un fel percepţia de noi înşine, a altora şi a lumii care ne înconjoară şi a aceleia pe care încă nu o cunoaştem.

În fond, omul a căutat mereu să înţeleagă realitatea prin intermediul tehnologiilor. Să ne gândim la modul în care fotografia şi cinematografia au schimbat modul de a reprezenta lucrurile şi evenimentele; avionul ne-a făcut să înţelegem lumea în manieră diferită de carul cu roţi; tiparul ne-a făcut să înţelegem cultura în manieră diferită. Şi aşa mai departe. Aşadar, "tehnologia" nu este un ansamblu de obiecte moderne şi de avangardă. Nici nu este, aşa cum cred cei mai sceptici, o formă de a trăi iluzia stăpânirii asupra forţelor naturii în vederea unei vieţi fericite. Ar fi reductiv să o considerăm numai rod al unei voinţă de putere şi dominare. Ea, scrie Benedict al XVI-lea în Caritas in veritate, "este un fapt profund uman, legat de autonomia şi de libertatea omului. În tehnică se exprimă şi se confirmă stăpânirea spiritului asupra materiei"¹ şi în acelaşi timp se manifestă aspiraţiile omului şi tensiunile sufletului său.

Venirea internetului a fost, desigur, o revoluţie. Totuşi este o revoluţie cu rădăcini trainice în trecut: este replica formelor vechi de transmitere a ştiinţei şi a trăirii comune, etalează nostalgii, dă formă la dorinţe şi valori vechi cât fiinţa umană. Gândindu-ne la internet nu trebuie să ne imaginăm numai perspectivele de viitor pe care le oferă, ci să luăm în considerare şi dorinţele şi aşteptările pe care omul le-a avut mereu şi la care încearcă să răspundă, adică: conexiunea, relaţia, comunicarea şi cunoaşterea². Şi noi ştim bine că din totdeauna Biserica are în vestirea unui mesaj şi în relaţiile de comuniune doi pilaştri de bază ai existenţei sale.

Întrebarea în acest moment apare spontană: dacă astăzi revoluţia digitală modifică modul de a trăi şi a gândi, asta nu va ajunge să privească, într-un fel, şi credinţa? Dacă Reţeaua intră în procesul de formare a identităţii personale şi a relaţiilor, nu va avea un impact şi asupra identităţii religioase şi spirituale a oamenilor din timpul nostru şi asupra conştiinţei ecleziale însăşi? Benedict al XVI-lea cu mesajul său pentru a 45-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale şi cu discursul adresat Adunării Plenare a Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii a indicat un drum în manieră clară şi decisă. Iată întrebările sale: "ce provocări face credinţei şi teologiei aşa-numita "gândire digitală"? Ce întrebări şi cereri?".

Internetul ca "ambient"

Internetul nu este un simplu "instrument" de comunicare care se poate folosi sau nu, ci un "ambient" cultural, care determină un stil de gândire, contribuind şi la definirea unui mod deosebit de a stimula inteligenţele şi de a statornici relaţiile, ba chiar un mod de a locui în lume şi de a o organiza. În acest sens, Reţeaua nu este un nou "mijloc" de evanghelizare, ci înainte de toate un context în care credinţa este chemată să se exprime nu printr-o simplă "voinţă de prezenţă", ci prin natura creştinismului care este aceeaşi cu viaţa oamenilor. Provocarea Bisericii nu trebuie să fie aceea a modului de "a folosi" bine Reţeaua, aşa cum se crede adesea, ci modul de "a trăi" bine în timpul Reţelei. Internetul este o realitate destinată să fie tot mai transparentă şi integrată cu privire la viaţa, să spunem aşa, "reală". Aceasta este adevărata provocare: a învăţa să fim wired, conectaţi, în manieră fluidă, naturală, etică şi chiar spirituală; a învăţa să trăim Reţeaua ca unul din ambientele de viaţă.

Aşadar este evident că internetul cu toate inovaţiile sale din rădăcinile antice îi pune Bisericii o serie de întrebări relevante de ordin educativ şi pastoral. Totuşi există câteva puncte critice care se referă la însăşi înţelegerea credinţei şi a Bisericii. Voi încerca să găsesc câteva pentru a demara o discuţie în lumina incompatibilităţilor evidente precum şi a vizibilei naturi egale.

Cum se schimbă căutarea lui Dumnezeu

Prima problemă pe care aş vrea să o ridic este de ordin antropologic. "Navigarea" pe web este o cale de acum obişnuită pentru cunoaştere. Astăzi se întâmplă tot mai des ca, atunci când avem nevoie de o informaţie, să întrebăm Reţeaua pentru a avea răspunsul de la un motor de căutare ca Google, Bing sau altele. Internetul pare să fie locul răspunsurilor. Însă ele rar sunt univoce: răspunsul este un ansamblu de link-uri care trimit la texte, imagini şi înregistrări video. Fiecare căutare poate să implice o explorare a unor teritorii diferite şi complexe dând chiar impresia unei anumite exhaustivităţi. Ce credinţă găsim în acest spaţiu antropologic pe care îl numim web? Digitând într-un motor de căutare cuvântul God sau şi religion, spirituality, obţinem liste de sute de milioane de pagini. În Reţea se observă o creştere a necesităţii religioase pe care "tradiţia" pare că o satisface cu greu. Omul în căutarea lui Dumnezeu astăzi demarează o navigare. Care sunt consecinţele? Reţeaua, tocmai graţie faptului că este în măsură să conţină totul, poate cu uşurinţă să fie asemănată cu un fel de supermarket a religiosului. Aşadar ne înşelăm crezând că sacrul rămâne "la dispoziţia" unui "consumator" în momentul necesităţii. Evanghelia apare numai ca o ştire printre multe altele.

Însă Evanghelia "nu este o informaţie printre altele - afirma în anul 2002 cardinalul de atunci Ratzinger - o riglă pe masă alături de altele", ci este "cheia, un mesaj de natură total diferită de multele informaţii care ne scufundă zi după zi". Continua actualul Pontif: "Dacă Evanghelia apare numai ca o ştire printre multe, probabil poate să fie respinsă în favoarea altor mesaje mai importante. Dar cum reuşeşte comunicarea, pe care noi o numim Evanghelie, să facă să se înţeleagă că ea este tocmai o formă de informaţie complet alta - în uzul nostru lingvistic, mai degrabă decât o "performare", un proces vital, prin intermediul căruia numai instrumentul existenţei poate găsi tonul său corect?"³.

Provocarea pe care o avem în faţa noastră este deci serioasă pentru că marchează demarcaţia dintre credinţă ca "marfă" de vândut în manieră seducătoare şi credinţa ca act al inteligenţei omului care, mişcat de Dumnezeu, îi dă Lui în mod liber propriul asentiment. Aşadar este necesar astăzi să luăm în considerare că există realităţi capabile să scape mereu şi oricum de logica "motorului de căutare" şi că "google-izarea" credinţei este imposibilă.

Recent Google a introdus o nouă funcţionalitate numită Instant care permite să se obţină rezultatele căutări deja în momentul în care căutarea este efectuată. Dacă ţinem abilitată funcţiunea Google Instant şi digităm cuvântul God vom descoperi că în "piaţa" răspunsurilor Dumnezeu nu mai este desigur "fiinţa despre care nu se poate gândi cel mai mare" conform definiţiei sfântului Anselm. De fapt, imediat ce sunt digitate literele "g", "o" şi "d", sugestiile automate în limba engleză sunt în ordine: "gods of Metal", şi apoi "god of war", "godot" şi "godzilla", adică respectiv: un joc video, un festival de muzică metal, cea mai vestită operă teatrală a lui Samuel Beckett şi un monstru din cinematografia japoneză. Dumnezeu ca atare (God) nu intră în domeniul răspunsurilor posibile. Căutarea lui Dumnezeu în timpul lui Google Instant a devenit dificilă...

Putem confrunta logica motorului de căutare instantanee cu aceea a motoarelor "semantice" şi cu logica lor diferită de funcţionare, întemeiată pe recunoaşterea unei întrebări precise care trebuie pusă bine. Un exemplu este cel oferit de Wolfram|Alpha. Dat fiind faptul că, deocamdată, singura limbă pe care o înţelege este engleza, este interesant de observat că răspunsul la întrebarea Does God exist? (Există Dumnezeu?): "Îmi pare rău, dar un sărman motor computerizat de cunoaştere, nu contează cât de puternic poate să fie, nu este în măsură să furnizeze un răspuns simplu la această întrebare".

Acolo unde Google merge la ţintă sigură furnizând sute de mii de răspunsuri indirecte, Wolfram|Alpha face un pas înapoi. Care este diferenţa? Google este un motor sintactic şi se preocupă numai să "cenzureze" cuvintele care sunt în cadrul unui text dar fără a încerca în nici un fel să determine contextul în care aceste cuvinte sunt utilizate. Căutarea semantică încearcă în schimb să se apropie de modul de a înţelege al omului, căutând să interpreteze semnificaţia logică a frazelor şi încercând să-i înţeleagă semnificaţia din context. Modul în care se pune întrebarea poate să influenţeze eficacitatea răspunsului. Iată, aşadar, ce putem învăţa: şi în timpul Reţelei căutarea lui Dumnezeu trebuie să se nască mereu dintr-un context precis, nu din capacitatea de a face o căutare "la întâmplare", ci din formularea răbdătoare a unei întrebări şi din recunoaşterea a ceea ce se doreşte cu adevărat.

Deci se înţelege că Reţeaua "provoacă" credinţa în înţelegerea sa graţie unei "logici" care tot mai mult marchează modul de a gândi al oamenilor.

Omul religios în timpul Reţelei

În acest context trebuie luată în considerare o posibilă adevărată schimbare radicală în percepţia întrebării religioase. Odinioară omul era puternic atras de religios ca de un izvor de sens fundamental. Asemenea acului unei busole, el ştia că este în mod radical atras spre o direcţie precisă, unică şi naturală: Nordul. Dacă busola nu indică Nordul este pentru că nu funcţionează şi desigur nu pentru că nu există Nordul. Apoi omul, în special cu al doilea război mondial, a început să folosească radarul care se foloseşte pentru a găsi şi a determina poziţia obiectelor fixe sau mobile. Radarul merge în căutarea target-ului său şi implică o deschidere nediscriminată şi spre cel mai slab semnal, nu indicaţia unei direcţii precise. Şi astfel şi omul a început să meargă în căutarea unui sens pentru viaţă şi chiar a unui Dumnezeu capabil de vreun semn de recunoaştere, care să-şi facă auzit glasul său. Exprimarea aceste logici este întrebarea: "Dumnezeule, unde eşti?". De aici şi aşteptarea lui Godot şi atâtea pagini din marea literatură din secolul al XX-lea, de exemplu. Omul era înţeles oricum ca un "auditor al cuvântului" - pentru a folosi o celebră expresie a teologului Karl Rahner, care implicit a dat formă teologică metaforei tehnologice a radarului - în căutarea unui mesaj de care simţea o necesitate profundă. Şi astăzi? Mai este valabilă această imagine?

În realitate, deşi mereu vii şi adevărate, ele rezistă mai puţin. Imaginea care astăzi este mai prezentă este aceea a omului care se simte rătăcit dacă celularul său nu are acoperire sau dacă device-ul său tehnologic (computer, tablet sau smartphone) nu poate să aibă acces la vreo formă de conexiune de reţea wireless. Dacă odinioară radarul era în căutarea unui semnal, astăzi în schimb noi suntem cei care căutăm un canal de acces prin care datele să poată trece. Omul astăzi mai mult decât să caute semnale este obişnuit să caute să fie mereu în posibilitatea de a le primi însă fără a le căuta în mod necesar. Consecinţa extremă este logica introdusă de sistemul push care funcţionează în manieră opusă sistemului pull. Primul implică faptul că atunci când o informaţie este disponibilă (de exemplu un mail) eu îl primesc în manieră automată pentru că ţin deschis un canal de recepţie. Al doilea sistem implică faptul că eu pot merge să o recuperez atunci când vreau să stabilesc o conexiune.

Omul ca busolă mai întâi şi radar după aceea se transformă, aşadar, într-un decoder, adică un sistem de acces şi de decodificare a întrebărilor pe baza multiplelor răspunsuri care ajung la el fără ca el să se preocupe să meargă în căutarea lor. Trăim bombardaţi de mesaje, îndurăm o suprainformare, aşa-numita information overload. Astăzi problema nu este de a repera mesajul de sens ci de a-l decodifica, a-l recunoaşte pe baza multiplelor răspunsuri pe care eu le primesc. Şi poate să fie "ascuns" peste tot. Într-o lume care oferă răspunsuri la întrebări care încă nu au fost formulate, întrebarea religioasă în realitate se transformă într-o confruntare între răspunsuri plauzibile şi în mod subiectiv semnificative. Mai întâi vin răspunsurile şi din acestea omul este chemat să recunoască întrebările sale cele mai radicale şi autentice.

Marele cuvânt care trebuie redescoperit este deci o veche cunoştinţă din vocabularul creştin: discernământul. Răspunsul este locul de emersiune a întrebării. Aşadar revine omului de astăzi şi mai ales formatorului, educatorului să deducă şi să distingă întrebările religioase adevărate de răspunsurile pe care el le vede oferite încontinuu. Este o lucrare complexă care cere o mare pregătire şi o mare sensibilitate spirituală.

Biserica: fire de reţea sau mlădiţe de viţă?

A doua problemă pe care aş vrea să o ridic este de ordin mai propriu-zis ecleziologic. Reţeaua este astăzi tot mai mult loc de networks şi de communities. Este posibil să ne imaginăm o viaţă eclezială în mod esenţial de Reţea? O "Biserică de Reţea" în sine şi prin sine este o comunitate lipsită de orice referinţă teritorială şi de referinţă concretă reală de viaţă. Să ne gândim la "bisericile" generate de telepredicatori, care produc o practică religioasă individuală care confirmă privatizarea exasperată a scopurilor vieţii şi individualismul extrem al societăţii capitaliste de consum. Nu se datorează întâmplării marele succes al siturilor de spiritualitate răspândită, dezlipită de orice formă de mediere istorică, comunitară şi sacramentală (tradiţie, mărturie, celebrare...), care tinde să includă toate valorile religioase numai în conştiinţa individuală şi adesea de inspiraţie new age.

Aceste tensiuni, cum este clar, au o repercusiune asupra semnificaţiei "apartenenţei" ecleziale. Ea riscă să fie considerată rodul unui "consens", deci "produs" al comunicării. În acest context paşii iniţierii creştine riscă să se rezolve într-un fel de "procedură de acces" (login) la informaţie, poate şi pe baza unui "contract" care permite şi o rapidă deconectare (logoff). Înrădăcinarea într-o comunitate s-ar rezolva într-un fel de "instalare" (set up) a unui program (software) într-o maşină (hardware), care se poate deci şi "dezinstala" (uninstall) cu uşurinţă.

Pe de altă parte Reţeaua este destinată în schimb tot mai mult să fie nu o lume paralelă şi distinctă faţă de realitatea de toate zilele, aceea a contactelor directe: cele două dimensiuni, cea on line şi cea off line, sunt chemate să se armonizeze şi să se integreze cât mai mult posibil într-o viaţă de relaţii depline şi sincere. Biserica în ea însăşi este tot mai înţeleasă (şi rezultă comprehensibilă) în termeni de network. Aşadar Reţeaua pune întrebări care se referă la mentalitatea şi modelul cu care poate să fie înţeleasă Biserică în faptul de a fi "comunitate" şi în dezvoltarea ei. Lumen gentium la nr. 6, vorbind despre natura intimă a Bisericii, afirmă că ea se face cunoscută prin "diferite imagini". În trecut, în afară de cele biblice, au fost folosite şi imagini de alt gen pentru "a semnifica" Biserica; de exemplu, metaforele navale şi de navigare⁴. De fapt, unele imagini pot fi şi "modele" ecleziologice. Prin "model" se înţelege o imagine folosită în mod reflex şi critic pentru a aprofunda înţelegerea realităţii⁵. Întrebarea în acest moment este dacă astăzi nu se pune necesitatea de a se confrunta serios cu modelul "Reţelei" şi cu ceea ce derivă din ea la nivel de înţelegere ecleziologică.

În lucrarea sa Thy Kingdom Connected, Dwight J. Friesen, profesor asociat de teologie practică la Mars Hill Graduate School din Seattle, îşi imaginează "împărăţia lui Dumnezeu în termenii de a fi relaţional conectaţi cu Dumnezeu, unii şi alţii, şi cu toată creaţia"⁶. Desigur, în această viziune putem regăsi viziunea din Compendiul Catehismului Bisericii Catolice care afirmă sacramentalitatea Bisericii în faptul de a fi "instrument al reconcilierii şi al comuniunii întregii omeniri cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc"⁷. Gândirea lui Friesen exprimă o viziune despre Biserică a acelei emerging church, o amplă mişcare complexă şi fluidă a zonei evanghelico-carismatică ce vrea să reimplanteze credinţa creştină în noul context postcreştin. Rezultă o Biserică "organică, interconectată, descentralizată, construită de jos, flexibilă şi mereu în evoluţie"⁸.

Însă în această imagine pare că natura şi misterul Bisericii se diluează în faptul de a fi un "spaţiu de conectare", un hub de conexiuni, care suportă o "autoritate conectivă"⁹ al cărei scop consistă în mod substanţial în a conecta persoanele. Ideea de Biserică ce rezultă din această viziune este aceea a unei Networked Church, care regândeşte şi reînţelege structurile bisericilor locale. Scopul primar al Bisericii ar fi acela de a crea şi a dezvolta un ambient conectiv unde este uşor ca oamenii să se regrupeze în numele lui Cristos.

Aşadar Biserica în această viziune ar fi o structură de suport unde oamenii pot "să se regrupeze". Biserica nu este un loc de referinţă, nu este un far care în sine emite lumină, ci o structură de suport pentru a face să crească împărăţia lui Dumnezeu. Nu se exclud în această perspectivă "păstori, conducători, episcopi, un pontif, sau altceva"¹⁰, ci sunt înţeleşi ca network ecologist, persoane care au rolul de a ţine în funcţie reţeaua de conexiuni¹¹. Această viziune oferă o idee despre comunitatea creştină care îşi însuşeşte caracteristicile unei comunităţi virtuale înţeleasă ca lejeră, fără legături istorice şi geografice, fluidă. Desigur o astfel de orizontalitate ajută mult la înţelegerea misiunii Bisericii care este trimisă să evanghelizeze. De fapt, toată construcţia lui emerging ecclesiology este puternic misionară. În acest sens valorizează mult capacitatea conectivă şi de mărturie. Pe de altă parte este în mare pericol înţelegerea Bisericii ca "trup mistic", care pare să se dilueze într-un fel de platformă de conexiuni.

Ori, desigur că relaţionalitatea Reţelei funcţionează dacă legăturile (link) sunt mereu active: atunci când un nod sau o legătură ar fi întreruptă, informaţia nu ar trece şi relaţia ar fi imposibilă. În concluzie, reticularitatea viţei în mlădiţele căreia curge una şi aceeaşi limfă nu este distantă de imaginea internetului.

Însă ceea ce dintr-un punct de vedere catolic trebuie să rămână clar este că Biserica nu poate fi înţeleasă ca un fel de mare Reţea de relaţii imanente şi orizontale, ci are mereu un principiu şi un fundament "extern". Aşadar, "con-vocarea" de a fi parte din Trupul lui Cristos care este Biserica nu poate fi redusă la modelul sociologic al agregării. Ea este "poporul pe care Dumnezeu îl convoacă de la toate marginile pământului, pentru a constitui adunarea celor care, prin credinţă şi Botez, devin fii ai lui Dumnezeu, mădulare ale lui Cristos şi templul Duhului Sfânt"¹². Apartenenţa la Biserică este dată de acest fundament extern pentru că Isus Cristos este cel care, prin intermediul Duhului Sfânt, uneşte cu sine intim pe credincioşii săi; el e cel care o uneşte cu sine într-o Alianţă veşnică, făcând-o sfântă (Ef 5,26)¹³.

Reţeaua poate să fie înţeleasă ca un fel de mare text autoreferenţial, deci pur "orizontal": ea nu are rădăcini, nici ramuri, deci reprezintă un model de structură închisă în ea însăşi. Dacă relaţiile în Reţea depind de prezenţa şi de funcţionarea eficace a instrumentelor de comunicare, comuniunea eclezială este în schimb în mod radical un "dar" al Duhului Sfânt. Acţiunea comunicativă a Bisericii are în acest dar fundamentul său şi originea sa. Pe acest dar se întemeiază natura sa intimă.

Harul: "peer-to-peer" sau "face-to-face"?

Se înţelege bine că unul din punctele critice ale reflecţiei noastre pe care o facem este în realitate conceptul de "dar", de un fundament extern. Reţeaua pentru Biserică este mereu şi oricum "găurită": Revelaţia este un dar care nu se poate deduce şi acţiunea eclezială are în acest dar fundamentul său şi originea sa. Însă însuşi conceptul de "dar" se schimbă astăzi.

De fapt, Reţeaua este locul darului. Concepte precum file sharing, free software, open source, creative commons, user generated content, social network au toate în cadrul lor, chiar dacă în manieră diferită, conceptul de "dar", de distrugere a ideea de "profit". Însă dacă ne uităm mai bine, mai mult decât de "dar" e vorba de un "schimb" liber făcut posibil şi semnificativ graţie formelor de reciprocitate care rezultă "profitabile" pentru cei care intră în această logică de schimb. Oricum există o idee "economică" ce are în mine conceptul de "piaţă".

În realitate nodul consistă în faptul că logica darului în Reţea pare în mod substanţial să fie legată de ceea ce în slang este numit freebie, adică ceva care nu are preţ în sensul că nu costă nimic. Ea se întemeiază pe întrebarea implicită: "cât costă?" şi optica este mutată pe cel care "ia" (şi nu "primeşte", deci). Freebie este ceea ce se poate lua liber. Gratia gratis data în schimb nu se "ia" ci se "primeşte" şi intră mereu într-un raport în afara căruia nu se înţelege. Harul nu este un freebie, dimpotrivă, pentru a-l cita pe teologul Dietrich Bonhoeffer, este "scump". În acelaşi timp Harul se comunică prin medieri întrupate.

Logica Harului creează "legături" face-to-face, adică a acelui "faţă în faţă", cum este tipic pentru logica darului, lucru care în schimb este străin în sine logicii lui peer-to-peer, adică a acelui "nod în nod", care în ea însăşi este o legică de conexiune şi de schimb, nu de comuniune. Şi un "chip" nu poate fi redus niciodată la un simplu "nod". Iată aşadar o misiune specifică a creştinului în Reţea: a o face să devină din loc de "conexiune" în loc de "comuniune". Riscul acestor timpuri este tocmai acela de a confunda aceşti doi termeni. Conexiunea în sine nu e suficientă pentru a face din Reţea un loc de împărtăşire pe deplin umană. A lucra în vederea acestei împărtăşiri este misiune specifică a creştinului. Pe de altă parte, dacă "inima umană tânjeşte spre o lume în care să domnească iubirea, unde darurile să fie împărtăşite", aşa cum a scris Benedict al XVI-lea¹⁴, atunci Reţeaua poate să fie cu adevărat un ambient privilegiat în care această exigenţă profund umană să poată lua formă.

Autoritatea între emisie şi mărturie

În această linie de reflecţie se situează problema autorităţii în Biserică şi în medierile ecleziale în sens mai general. Reţeaua, din natura sa, este întemeiată pe link-uri, adică pe legăturile reticulare, orizontale şi nu ierarhice. Biserica trăieşte dintr-o altă logică, dintr-un mesaj dăruit, adică primit, care "găureşte" dimensiunea orizontală. Nu numai atât: odată găurită dimensiunea orizontală, ea trăieşte din mărturie autoritară, de tradiţie, de Magister: toate aceste cuvinte par să se ia la pumni cu o logică de Reţea. În fond am putea spune că pare să prevaleze în web logica algoritmului Page Rank de la Google. Deşi în fază de depăşire, el determină încă astăzi pentru mulţi accesul la cunoaştere. Se întemeiază pe popularitate: în Google este mai accesibil ceea ce este mai mult "linkat", deci paginile web asupra cărora există mai mult acord. Aşadar, fundamentul său este în faptul că cunoştinţele sunt moduri concordate de a vedea lucrurile. Aceasta pentru mulţi pare cea mai bună logică pentru a înfrunta complexitatea. Însă Biserica nu-şi poate însuşi această logică, ea care, în ultimele sale rezultate, este expusă dominării celui care ştie să manipuleze opinia publică. Autoritatea nu a dispărut în Reţea şi chiar riscă să fie şi mai ocultă. Şi de fapt cercetarea se îndreaptă astăzi în direcţia de a găsi alte metrici pentru motoarele de căutare, care să fie mai mult de "calitate" decât de "popularitate".

Totuşi, în pofida problemelor amintite aici, există şi un aspect important asupra căruia trebuie reflectat şi care apare astăzi de mare importanţă: societatea digitală nu se poate concepe şi înţelege numai prin conţinuturile transmise, ci mai ales prin intermediul relaţiilor: schimbul de conţinuturi astăzi, în timpul reţelelor sociale, are loc în cadrul relaţiilor. Aşadar este necesar să nu se confunde "noua complexitate" cu "dezordinea" şi "agregarea spontană" cu "anarhia". Biserica este chemată să aprofundeze mai mult exercitarea autorităţii într-un context în mod fundamental reticular, deci orizontal. Apare clar că mărturia autoritară este cartea care trebuie jucată.

Logica acelor social networks ne face să înţelegem mai bine decât înainte că conţinutul împărtăşit este mereu strâns legat de persoana care îl oferă. De fapt, nu există în aceste reţele nici o informaţie "neutră": omul este mereu implicat direct în ceea ce comunică. Fiecare este chemat să-şi asume propriile responsabilităţi şi propria misiune în cunoaştere. În acest sens creştinul care trăieşte cufundat în reţelele sociale este chemat la o autenticitate a vieţii foarte angajantă: ea atinge direct valoarea capacităţii sale de comunicare. De fapt, a scris Benedict al XVI-lea în recentul său Mesaj pentru a 45-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, "atunci când persoanele schimbă între ele informaţii, deja se împărtăşesc pe ele însele, viziunea lor despre lume, speranţele lor, idealurile lor". Tehnologia informaţiei, contribuind la crearea unei reţele de conexiuni, pare aşadar să lege mai strâns prietenia şi cunoaşterea, făcându-i pe oameni să devină "martori" a ceea ce stă la baza propriei lor existenţe.

Dacă odinioară testimonial era o figură autoritară specială, astăzi toţi, în felul lor, sunt solicitaţi să devină aşa. Deci se prefigurează un impuls reînnoit spre "întâlnirea misterioasă dintre posibilităţile tehnologice ale limbajelor comunicării şi deschiderea spiritului la iniţiativa luminoasă a Domnului în martorii săi"¹⁵. O vestire a Evangheliei care nu trece prin autenticitatea unei vieţi zilnice personale împărtăşite ar rămâne, astăzi mai mult ca oricând, un flatus vocis, un mesaj exprimat într-un cod comprehensibil probabil cu mintea, dar nu cu inima. Deci credinţa nu numai că se "transmite", dar mai ales poate să fie trezită în întâlnirea personală, în relaţiile autentice.

Biserica în Reţea este chemată deci nu numai la o "emitere" de conţinuturi, ci mai ales la o "mărturie" într-un context de relaţii ample compus din credincioşi de orice religie, necredincioşi şi persoane de orice cultură. Autoritatea astăzi se joacă mult pe planul mărturiei autoritare care nu desparte mesajul de relaţiile "virtuoase" pe care el este în măsură să le creeze.

Cum să gândim Reţeaua în mod teologic?

Reţeaua, aşa cum am văzut până în acest moment, aduce provocări cu adevărat semnificative înţelegerii credinţei creştine. Cultura digitală are pretenţia de a face fiinţa umană mai deschisă la cunoaştere şi la relaţii. Până aici am identificat câteva din multele noduri critice pe care această cultură le pune vieţii de credinţă şi Bisericii.

Aşadar, poate că a venit momentul de a lua în considerare înţelegerea credinţei în timpul Reţelei, adică reflecţia despre posibilitatea de a gândi credinţa în lumina logicii Reţelei. E vorba de reflecţia care se naşte din întrebarea despre modul în care logica Reţelei, cu metaforele sale puternice care lucrează asupra imaginarului, precum şi asupra inteligenţei, poate să modeleze înţelegerea căutării lui Dumnezeu, modul de a înţelege Biserica şi comuniunea eclezială, teologia Harului şi aşa mai departe. Reflecţia este deosebit de importantă deoarece este uşor de constatat că tot mai mult internetul contribuie la construirea identităţii religioase a persoanelor. Şi dacă acest lucru este adevărat în general, va fi adevărat tot mai mult pentru aşa-numiţii "digitali nativi". Fides quaerens intellectum şi asta şi în timpul nostru în care logica Reţelei marchează înţelegerea realităţii din partea noastră, modul nostru de a gândi, a cunoaşte, a comunica, a trăi.

* * *

Imaginea care probabil exprimă mai bine rolul şi pretenţia creştinismului faţă de cultura digitală este aceea a "cultivator de sicomori" luată de la profetul Amos (7,14) şi interpretată de sfântul Vasile. Cardinalul de atunci Ratzinger într-un discurs al său la o întâlnire cu titlul Parabole mediatice¹⁶ a folosit această sugestivă imagine pentru a spune că creştinismul este ca o tăietură pe un smochin. Sicomorul este un pom care produce multe roade care rămân fără gust, insipide, dacă nu sunt tăiate făcând să le iasă sucul. Aşadar roadele, smochinele, reprezintă pentru Vasile cultura din timpul său. Logosul creştin este o tăietură care permite coacerea culturii. Şi tăietura cere înţelepciune pentru că trebuie făcută bine şi la momentul potrivit. Cultura digitală este îmbelşugată în roade care trebuie tăiate şi creştinul este chemat să facă această operă de mediere între Logos şi cultura digitală. Şi misiunea nu este scutită de dificultăţi, dar apare astăzi mai mult ca oricând exigentă. Îndeosebi este necesar să începem să gândim Reţeaua în mod teologic, dar şi teologia în logica Reţelei.

(După Zenit, 23 iulie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Benedict al XVI-lea, Caritas in Veritate, n. 69.
² Cf. A. Spadaro, Web 2.0. Reti di relazione, Milano, Edizioni Paoline, 2010.
³ Intervenţia avea titlul "Comunicare şi cultură, parcursuri de evanghelizare în al treilea mileniu" (9 noiembrie 2002). Poate fi citită în http://www.internetica.it/comunicazioni_Ratzinger.htm.
⁴ Cf. H. Rahner, L'ecclesiologia dei Padri. Simboli della Chiesa, Roma, Ed. Paoline, 1971.
⁵ Cf. A. Dulles, Models of the Church, Garden City (NY), Image Books, 1987.
⁶ D. J. Friesen, Thy Kingdom Connected. What the Church Can Learn from Facebook, the Internet, and Other Networks, Grand Rapids (MI), Baker Books, 2009, 31.
⁷ Catehismul Bisericii Catolice. Compendiu nr. 152.
⁸ K. Brewin, Sign of Emergence. A vision for Church That Is Organic, Networked, Decentralized, Bottom-Up, Communal, Flexible, Always Evolving, Gran Rapids, BakerBooks, 2007.
⁹ D. J. Friesen, Thy Kingdom Connected..., cit., 80 şu.
¹⁰ Ivi, 114.
¹¹ Cf. P. Lèvy, Il virtuale, Milano, Raffaello Cortina, 1997, 10.
¹² Catehismul Bisericii Catolice. Compendiu nr. 147.
¹³ Ivi, nr. 156 şi 158.
¹⁴ Mesaj pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale 2009.
¹⁵ Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a XXIII-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, cit.
¹⁶ Parabole mediatiche este titlul unei Întâlniri naţionale care a fost organizată de Conferinţa Episcopală Italiană între 7-9 noiembrie 2002. Discursul a fost rostit în timpul sesiunii finale.

lecturi: 30.