Ce înseamnă (pentru mine) prietenia?

Cu cine pot fi prieten?

Care sunt criteriile prieteniei (pentru mine personal)?

Care sunt limitele prieteniei?

Care sunt efectele prieteniei cu o anumită persoană?

Ce înţeleg eu prin anturaj?

Cei din anturaj ne pot influenţa (şi cât), sau îi putem influenţa şi noi?

Anturajul, oricare ar fi el, ne este folositor sau poate fi primejdios pentru sănătatea noastră fizică şi spirituală?

Sunt unele dintre întrebările la care trebuie să răspundem cu sinceritate. Nu întâmplător m-am oprit asupra acestora, întrucât (după părerea mea) ele rezumă cele mai importante probleme cu care se confruntă tinerii de astăzi.

Desigur, nu am pretenţia de a da răspunsuri infailibile la toate aceste probleme şi întrebări, însă pot punctualiza anumite aspecte ale vastei problematici ce priveşte tinereţea şi prietenia, bazându-mă oarecum şi pe experienţa mea de două decenii în care am lucrat cu tinerii (în Seminarul din Oneşti, în Italia şi acum la Sighetu Marmaţiei).

Primejdiile care atacă prietenia provin mai ales din partea intereselor meschine şi a minciunii. Două aspecte care se referă, de fapt, la o singură trăsătură de caracter, ce trebuie corectată şi programată să devină esenţială pentru fiecare dintre noi: sinceritatea faţă de noi înşine, faţă de aproapele şi faţă de Dumnezeu, cel care le vede şi le ştie pe toate. În relaţia noastră de prietenie trebuie să afirmăm clar convingerile noastre religioase, aşa cum trebuie să o facem şi la şcoală, la locul de muncă sau unde ne petrecem timpul liber.

Anturajul ne poate influenţa atât în bine cât şi în rău, depinde doar de noi de a fi receptivi sau nu la anumite mesaje ce ne vin de la grupul social din care facem parte (din obligaţie sau din interes). Mai ales pentru adolescenţi şi pentru cei tineri, anturajul este definitoriu în construirea personalităţii, de multe ori mai mult chiar decât familia de provenienţă, întrucât anturajul poate fi şi o alegere personală a adolescentului, de multe ori în contradicţie cu deciziile sau doleanţele familiei. De multe ori, neînţelegerile dintre adolescent şi părinţi se reflectă în relaţiile şi discuţiile din anturaj, iar ( de cele mai multe ori!) soluţiile nu sunt din cele mai bune, mai ales datorită faptului că sunt (mai ales) emoţionale şi nu au în spate experienţa de o viaţă a părinţilor sau educatorilor. (Să fim sinceri: alcoolul fumatul sexualitatea deviată sau nu, se pot învăţa şi în familie, dar de cele mai multe ori anturajul este de vină, împreună cu dezinteresul părinţilor faţă de viaţa socială a copiilor!). Desigur, pentru noi toţi prietenii reprezintă cea de-a doua familie, o familie la care avem dreptul şi pe care ne-o alegem, în raport cu familia de provenienţă, pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Însă tot aici, în acest drept al nostru, pe care Dumnezeu nu ni-l neagă, este şi o contradicţie: când suntem într-o dilemă existenţială, de cine ascultăm, cu cine ne sfătuim, cu Dumnezeu, sau cu oamenii? Ce primează în decizia noastră, sfaturile altora (chiar dacă dezinteresate) sau colaborarea cu Creatorul (şi cu colaboratorii lui, părinţii noştri)?

Sunt probleme cu care orice adolescent se confruntă în fiecare zi, probleme la care fiecare părinte sau educator trebuie să dea un răspuns care să corespundă atât aşteptărilor adolescentului, cât şi exigenţelor unei educaţii cu adevărat creştine.

Este oare chiar atât de dificil dialogul între generaţii?

Ce vor, de fapt, copiii noştri?

Ce găsesc ei în plus, în anturaj, faţă de ceea ce le oferim noi?

Le oferim căldura uni cămin, siguranţa zilei de mâine, a unui viitor asigurat (gândit de noi), însă ajunge?

La un dialog sincer cu ei ne-am gândit? Să-i tratăm ca pe nişte egali ai noştri, nu ca pe nişte "creaturi" ale noastre, pe care trebuie să le "modelăm" aşa cum ne convine nouă? Să ne refulăm în ei neîmplinirile noastre?

Ce reper sigur putem folosi în educaţie pentru a nu greşi?

Atât pentru părinţi (educatori) cât şi pentru educanţi ( copii, adolescenţi), reperul sigur şi imediat este Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură. Părinţii participă activ la Actul divin al Creaţiei, iar copiii sunt rezultatul acestei participări divino-umane, care la rândul lor vor perpetua această colaborare între Dumnezeu şi Om.

Este un dat de fapt.

Însă conflictele dintre generaţii, la care asistăm şi care fac parte şi din istoria omenirii, nu sunt şi ele un dat de fapt?

Poate că aici ar trebui să-i acordăm cuvântul şi principalului "vinovat" pentru aceste dileme, lui Dumnezeu:

"Însuşi Dumnezeu şi Tatăl nostru şi Domnul nostru Isus să îndrepte calea noastră spre voi, iar pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem şi noi faţă de voi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos, împreună cu toţi sfinţii săi. Amin" (1Tes 1,11-13).

Dumnezeu ne-a vrut de la început împreună cu El (nu e bine ca omul să fie singur...), ne-a tolerat atunci când am greşit (Adame, unde eşti?...), ne-a răscumpărat din mocirla păcatului strămoşesc (Faceţi aceasta în amintirea mea...) şi ni l-a lăsat drept moştenire pe Duhul său: (Primiţi Spiritul Sfânt...).

Avem toate atuurile, deci, pentru a putea trăi şi acţiona ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, fie că suntem copii sau părinţi. Oricând avem ceva de învăţat unii de la alţii, însă ceea ce avem mai ales de învăţat este buna convieţuire.

Când vom învăţa că cei pe care îi educăm nu sunt nişte pingele de pus pe calapod, la care trebuie să le dăm în cap cu ciocanul pentru a sta la locul lor, când vom învăţa că părinţii sau cei mai mari nu sunt neapărat duşmanii noştri, atunci vom putea spune că, într-adevăr,

"Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Dumnezeule atotputernic!"

Deci, ce alegem?

O adevărată relaţie de prietenie sau un anturaj oarecare?

Suntem capabili să gestionăm o astfel de relaţie, sau ne mulţumim cu ceea ce ne sugerează alţii?

Este necesar acest răspuns, atât pentru părinţi (educatori) cât şi pentru cei ce "suferă" efectele educaţiei, atât cât mai este ea printre "priorităţile" noastre, ale adulţilor...

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFM Cap.

lecturi: 43.