Istoria tabernacolului

Publicăm în continuare un articol de pr. Enrico Finotti, paroh de "S. Maria del Carmine" din Rovereto (TN), care va apare în curând în revista formativă Liturgia "culmen et fons".

* * *

a. Păstrarea, adorarea şi împărtăşirea cu Preasfânta Euharistie în afara celebrării Jertfei au fost mereu prezente în practica liturgică a Bisericii. Această afirmaţie ar putea să trezească astăzi o imediată perplexitate şi reacţie. Aşadar trebuie să înţelegem bine şi să argumentăm cu precizie. Desigur, păstrarea publică şi solemnă, precum şi riturile cultului euharistic (expunere, binecuvântare, procesiuni, etc.) s-au format de-a lungul secolelor şi au o dezvoltare istorică bine definită. Totuşi faptul că Euharistia a fost mereu păstrată, intim adorată şi frecvent primită şi în afara celebrării este incontestabil. Păstrare, adorare şi împărtăşanie în afara Liturghiei sunt deci elemente originale, înnăscute în însăşi rădăcinile liturgiei şi care pot fi găsite în experienţa cultuală a Bisericii încă de la primele sale manifestări. De fapt, Preasfânta Euharistie era încredinţată diaconilor pentru cei absenţi şi credincioşii înşişi, laici şi eremiţi, o luau cu ei în locuinţele lor pentru a se hrăni frecvent. Cutia euharistică se naşte astfel în casele creştinilor pentru a păstra cu atenţie Sacramentul. Este clar că acea grijă cu care păstrau şi primeau Pâinea sfântă nu putea fi altceva decât acea adoraţie intimă şi profundă pe care deja sfântul Paul o cerea - omul să se cerceteze şi astfel să mănânce din pâine şi să bea din potir. Căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare (1Cor 11,28-29) - şi pe care sfântul Augustin o reafirma - Nimeni să nu mănânce această carne fără ca mai întâi să o adore; am păcătui dacă nu am adora-o (Ennarationes in Psalmos 98, 9, CCL XXXIX, 1385). Şi iată că cele trei aspecte, rezervă, adoraţie şi împărtăşanie sunt indisolubile deoarece unul este finalizat pentru celelalte: sacramentul este păstrat pentru ca să se poată primi chiar în fiecare zi cu spirit de adoraţie.

În analogie cu casele, şi bisericile trebuiau să aibă un loc de păstrare a Euharistiei, tot mai necesar în măsură în care dispărea folosirea în casă. Locul era numit Pastofor (în Orient) sau Sacrarium (în Occident) (RIGHETTI, Storia liturgica, Ancora edizione anastatica, 1998, vol. I, pag. 546) şi era situat în prezbiteriu. A păstra, a adora şi a se împărtăşi cu Preasfânta Euharistie în afara Liturghiei nu sunt deci simptomuri ale unei coruperi care a intervenit ulterior, ci, în substanţa lor, sunt aspecte legate de forma primară a celebrării sfintelor Taine.

b. În al doilea mileniu Preasfântul Sacrament tinde să iasă din secret şi să intre progresiv în biserici în mod public şi tot mai solemn. Sunt mărturie capsa mică, numită Propitiatorium, pusă pe masa altarului sau Porumbelul euharistic care atârnă deasupra altarului. Este interesant de observat că, imediat ce Sacramentul iese din sacristie, imediat găseşte altarul ca locuinţă a sa, acolo unde s-a "născut". Foarte repede exigenţele siguranţei şi dezvoltarea crescândă a cultului euharistic au dus la forme monumentale, cum sunt troiţele euharistice, care din necesitate au trebuit să părăsească altarul pentru a crea un spaţiu arhitectonic autonom propriu. Totuşi sacramentul nu a mai intrat din nou în secretul sacristiei, ci a început urcarea sa triumfală, întărită de dezvoltarea dogmei şi spiritualităţii euharistice.

c. Ca urmare a Conciliului Tridentin tabernacolul, deja monumental, nu se teme să urce chiar pe altar, ca loc propriu al său: de fapt, tabernacolul conţine în mod ontologic acelaşi Mister viu şi adevărat care se celebrează pe altar. Dacă aceasta a fost norma cea mai răspândită şi recomandată, totuşi, Biserica, măcar în liturgia pontificală, nu a voit să părăsească obiceiul antic, care distingea altarul de rezerva euharistică. În acelaşi timp trebuia să se accepte o cutie publică, vizibilă şi solemnă a Preasfintei Euharistii. În felul acesta, în catedrale şi în biserici s-a înfiinţat capela Preasfântului Sacrament care, deşi distinctă de navată era legată de ea şi cu preţiozitatea şi sacralitatea sa avea să fie Sancta sanctorum a bisericii însăşi.

Identitatea şi rolul tabernacolului euharistic nu pot să ia numai dintr-o investigaţie istorică, ci este necesară mai ales o reflecţie teologică. De fapt, bazele sunt cele care pot să schimbe, să amendeze sau să perfecţioneze fie alegerile istorice din trecut, fie cele din practica liturgică actuală. Fără teologia euharistică suntem expuşi cu uşurinţă ori arheologismului ori funcţionalismului pastoral.

Altarul şi tabernacolul - la nivel de principiu - sunt inseparabile. Această afirmaţie, la prima vedere, ar putea crea dificultăţi, însă, în lumina unei argumentări senine i se va înţelege adevărul.

Altarul este locul sfânt pe care se împlineşte în mod sacramental Misterul pascal al Răscumpărării noastre. În mod simultan în inima Rugăciunii Euharistice se actualizează Prezenţa Domnului, actul său de jertfă şi forma sa de hrană şi băutură. Prezenţă, Jertfă şi Ospăţ sunt trei aspecte indisolubile şi sincronice ale marelui Mister are este dăruit Bisericii cu Consacrarea.

Altarul este şi simbolul cel mai calificat care exprimă cu însăşi structura sa cele trei dimensiuni ale Misterului care se împlineşte pe ele. De fapt: demnitatea şi centralitatea sa este semnul lui Cristos prezent în Biserică drept Cap al adunării liturgice; ca monument din piatră şi ridicat aminteşte de Jertfa Crucii, actualizată în celebrarea sfintelor taine; masa sa acoperită de faţa de altar aminteşte de ospăţul sacru în care ne este dată Pâinea sfântă a vieţii veşnice şi potirul mântuirii veşnice. În felul acesta altarul are imprimate asupra sa în mod simbolic coordonatele fundamentale ale Euharistiei. A separa Sacramentul de altar, după ce s-a terminat celebrarea, creează în sine o oarecare tulburare, atât pentru altar cât şi pentru tabernacol. Dacă în vechime altarul este locul sacru necontestat spre care se îndreptau toţi în timpul celebrării şi după celebrare, Sacramentul fiind păstrat în sacristie, cu tabernacolul în biserică, dar separat de altar, se creează o bipolaritate care după celebrarea este în mod categoric în favoarea tabernacolului, deoarece credincioşii, instruiţi de dogma de credinţă, merg acolo unde este realitatea, lăsând deoparte simbolul, chiar dacă nu este lipsit de o anumită eficacitate spirituală atunci când altarul este dedicat. Statuia sau portretul se întunecă atunci când persoana vie este prezentă.

Iată pentru ce papa Paul al VI-lea va putea să afirme despre tabernacol şi nu despre altar că este inima vie a fiecăreia dintre bisericile noastre (Crezul poporului lui Dumnezeu, 1968) şi Benedict al XVI-lea va spune că această prezenţă face în aşa fel încât în biserică să fie mereu euharistia... o biserică fără prezenţă euharistică este într-un fel moartă, chiar dacă invită la rugăciune... (J. RATZINGER, Introduzione allo spirito della liturgia, Ed. San Paolo, 2001, pag. 86). Deja fericitul cardinal Hildefons Schuster a exprimat astfel acelaşi concept: "... Preasfânta Euharistie păstrată veşnic în biserici dă caracter de veşnicie Jertfei nesângeroase a altarului..." (Liber sacramentorum, Casale Monferrato, ed. Marietti, 1932, vol. I, pag. 24). De fapt, Cristos, chiar şi nu oferirea jertfei, atunci când este păstrată Euharistia în biserici sau în oratorii, este cu adevărat Emanuel, adică «Dumnezeu este cu noi». Zi şi noapte rămâne în mijlocul nostru şi locuieşte în noi, plin de har şi de adevăr (RCCE 2).

Dar şi tabernacolul suferă daune datorită separării de altar. De fapt, el aminteşte mai ales prezenţa reală, dar nu la fel acea virtus sacrificalis, care nu abandonează niciodată pe Mielul jertfit şi glorios; şi nici acea forma convivialis, care rămâne înnăscută în Sacrament, care, mai devreme sau mai târziu, va trebui să fie primit în împărtăşanie. Cu alte cuvinte, altarul este cel mai bun interpret al tabernacolului, deoarece garantează expresia simbolică a tuturor aspectelor Misterului. De fapt, formarea euharistică autentică a creştinului implică o triplă atenţie: percepţia adoratoare a Prezenţei Domnului, unirea cu Jertfa sa şi hrănirea cu vrednicie cu Trupul său şi Sângele său. Insuficienţa unuia sau altuia din aceste aspecte sau compunerea lor neadecvată a dus uneori la viziuni doctrinale, la practici pastorale sau la itinerarii spirituale care nu întotdeauna au fost conforme cu caracterul complet al Misterului în echilibrul părţilor sale: "Pentru a orienta bine evlavia faţă de preasfântul Sacrament al Euharistiei şi pentru a o alimenta cum se cuvine este necesar să se ţină cont de misterul euharistic în toată mărimea sa, atât în celebrarea Liturghiei cât şi în cultul speciilor sacre, păstrate după Liturghie pentru a extinde harul jertfei" (RCCE 4).

Pentru aceasta normele liturgice stabilesc că expunerea Preasfântului Sacrament să aibă loc în mod normal pe altar, pentru ca sensul Jertfei şi trimiterea la Împărtăşania sacramentală să nu fie străine de Adoraţie: "În expuneri trebuie să se acorde atenţie ca să apară cultul Preasfântului Sacrament cu claritate în raportul său cu Liturghia" (RCCE 90) şi "pixida sau ostensorul se pun pe masa altarului..." (RCCE 110). Această relaţie între altar şi Preasfânta Euharistie este afirmată şi de invocaţia tradiţională: Binecuvântat să fie Isus în preasfântul Sacrament al altarului (RCCE 237).

Se înţelege aşadar că raportul altar-tabernacol nu este ceva secundar, ci implică teologia, cateheza, liturgia, spiritualitatea şi evlavia corectă a poporului lui Dumnezeu. De vreme ce istoria ne oferă soluţii variabile şi teologia ne cheamă la unitatea Misterului, va trebui să fim deschişi la normative diversificate, dar mereu atenţi să nu punem prezenţa personală - adevărată, reală şi substanţială - a Domnului în spatele simbolurilor.

"Deci nu este nici o îndoială că toţi credincioşii în linie cu practica tradiţională şi constantă a Bisericii catolice, în veneraţia lor faţă de acest preasfânt Sacrament îi aduc lui acel cult de latria care este datorat adevăratului Dumnezeu. Şi dacă Cristos Domnul a instituit acest sacrament ca hrană a noastră, nu s-a diminuat din această cauză datora de a-l adora" (RCCE 3).

(După Zenit, 12 şi 17 iulie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 9.