Euharistia şi preoţia

Nu există nimic mai indispensabil

De Inos Biffi

Se afirmă - cu convingerea de a proclama cine ştie ce oracol original - că de acum în Biserică trebuie să se treacă slujirea preoţească de la faza sa sacrală la cea existenţială. De fapt, o "societate stabilită în mod sacral" a ajuns la apus şi o concepţie cultuală despre preoţie ar fi improvizată şi neactuală. Şi aici iese în evidenţă o primă anomalie: aceea de a lega învăţătura credinţei nu de adevăr ci de actualitate, de mobilitatea gusturilor, sau, dacă vrem, de "semnele timpurilor", a căror citire, între altele, străluceşte prin caracter arbitrar.

Din istorie ar apare că dacă, pe de o parte, comunitatea creştină se naşte şi se dezvoltă din Paştele lui Cristos celebrat în Euharistie, pe de altă parte, pentru a nu se izola ca o sectă, asumă şi integrează treptat limbajul şi structura cultuale, altoindu-se în contextul imperial în care preoţia era axă portantă a societăţii.

Ar fi vorba acum de a se dezlega de acest context, deci de a abandona "sacerdotalizarea" - pentru a folosi un termen foarte urât şi aproape nepronunţabil - pentru a se întoarce la îngrijirea pastorală a misiunii şi a mărturiei.

Dar chiar asta învaţă istoria? Oricât se poate recunoaşte în ea o asumare de îmbrăcări şi de simbologii "sacerdotale", realitatea preoţiei creştine a fost percepută mereu şi a acţionat mereu în noutatea sa incomparabilă: noutatea lui Cristos, Mare Preot veşnic şi fără sfârşit al noii alianţe, autor al Sacrificiului spiritual, ceresc şi glorios, în care s-a oferit pe sine însuşi, o dată pentru totdeauna, în împlinirea şi depăşirea cultului levitic. Este învăţătura minunatei Scrisori către Evrei, care efectiv nu se bucură de stimă excesivă la teologii dezinvolţi ai "deculturalizării" - al termen foarte urât - care consideră că provine chiar de la acea scrisoare o anumită responsabilitate a concepţiei sacralizatoare a slujirii creştine.

Între timp putem observa că este complet incorect a incrimina şi a detesta cultualitatea şi sacralitatea, care tind în intenţia lor şi în natura lor să ţină viu simţul de Dumnezeu şi să trezească şi să alimenteze rugăciunea; şi este impropriu a face să coincidă, chiar prin asta, cultul cu practicile pur exterioare, formale, lipsite de suflet şi de adevăr şi considerate alternative la fidelitatea definitivă "existenţială". În felul acesta s-ar ajunge la devalorizarea întregii importanţe referitoare la cult, care este în schimb fundamental în istoria vechii alianţe. Însuşi Isus cu familia sa a luat parte la normele religioase ale poporului său. Fiind precizat acest lucru, putem auzi, în mod deosebit, câteva învăţături date de elevi lipsiţi de experienţă care se pregătesc pentru slujire, sau cel puţin primite de ei. De exemplu acestea: că Noul Testament trece de la o concepţie cultuală despre preoţie la o concepţie existenţială, care o aboleşte pe prima; că singurul preot este Isus în viaţa şi moartea sa şi apoi creştinul care "oferă trupul său" (Rom 12,1). Fără îndoială, şi am văzut asta din Scrisoarea către Evrei, Isus este unicul Mare Preot şi sacrificiul său este unicul şi nesecatul sacrificiu; şi este la fel de adevărat că creştinul "oferă" însăşi viaţa sa ca jertfă. Totuşi, nu este mai puţin adevărat că însuşi Isus a instituit o preoţie ierarhică, preoţie care desigur nu se "adaugă" la preoţia lui Cristos, ci o "reprezintă" în mod sacramental şi acţionează in persona Christi. Preotul poate să consacre însuşi Trupul lui Cristos, deoarece, scrie Toma de Aquino, "nu acţionează din autoritate proprie, ci prin autoritatea lui Cristos" (Super epistolam ad Hebraeos Lectura, 343): "Toată demnitatea sa derivă de la Cristos" (ibidem, 345).

Nici nu este corect a considera că din preoţia creştină este eliminată dimensiunea cultuală: este exact în schimb faptul că sacrificiul lui Cristos adevereşte sufletul cultului divin, care în el are loc "în duh şi adevăr" (In 4,23) ca supremă adoraţie a Tatălui din partea lui Isus, care se dăruieşte lui şi prin el se consumă total. Şi dacă creştinul este chemat la oferirea trupului său, această ofertă are valoare dacă are loc în comuniune şi în continuare cu oferta, deci cu adoraţia - spunem iar: cu cultul - lui Isus Cristos pe cruce. Vine în minte expresia din vechiul Sacramentarium Veronense, citată de Sacrosanctum concilium: "În Cristos a avut loc împlinirea perfectă a reconcilierii noastre şi ne-a fost dată plinătatea cultului divin" (5).

Se mai afirmă că misiunea păstorilor - preoţi sau episcopi - conform lui Isus este transmiterea şi păstrarea credinţei prin predicarea Evangheliei; că dacă se vorbeşte despre preoţie sau despre liturgie se face asta în sens tradus: Paul numeşte slujire sacră vestirea sa, făcând din ea ofrandă plăcută (Rom 15,15-16).

Este adevărat că Apostolul se defineşte "liturg al lui Cristos" şi că numeşte o "exercitare" sau o "funcţie sacerdotală" ("slujire sacră") vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să fie oferiţi ca jertfă lui Dumnezeu; dar nu este deloc adevărat că în comunitatea creştină a dispărut liturgia drept celebrare şi act de cult. În schimb trebuie repetat că unica preoţie care are valoare în mod absolut este cea a lui Cristos; că plinătatea cultului este oferirea jertfelnică de sine însuşi pe care o face Isus pe cruce şi că această oferire este predicată, conform aceluiaşi Paul, de celebrarea care consistă în "a mânca cina Domnului": "Ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi din potir, voi vestiţi moartea Domnului" (1Cor 11,20.26).

Cât priveşte misiunea încredinţată de Isus celor unsprezece: ea constă fără îndoială în a predica, dar şi în a boteza: "Mergeţi şi faceţi discipoli toate popoarele, botezându-i" (Mt 28,19). Vedem apoi că la Ultima Cină Isus le-a încredinţat apostolilor Trupul său dat şi Sângele său vărsat - adică moartea sa glorioasă şi misterul său de mântuire - cu mandatul: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19-20). Celebrarea Euharistiei apare deci fundamentală pentru slujirea din Noul Testament. De fapt, iese în evidenţă şi se deosebeşte imediat "prima zi a săptămânii" ca zi a "frângerii pâinii", deci a liturgiei creştine, a exercitării preoţiei ministeriale, a fraternităţii concrete.

Desigur păstorii păstoresc turma lui Cristos cu Cuvântul, dar oare nu acest Cuvânt întrupat şi făcut sacrificiu este făcut prezent şi frânt pentru hrana Poporului lui Dumnezeu? Aşadar nici o ezitare de a recunoaşte că preotul din Noul Testament, reflexie a lui Isus Mare Preot, trebuie conceput în mod radical şi înainte de toate în funcţie de celebrarea Trupului şi Sângelui lui Cristos, adică pentru existenţa liturgiei Sacrificiului lui Isus, izvor peren al identităţii Bisericii. Dacă ne uităm bine anumite afirmaţii din partea unor învăţători neprevăzători se pot face pentru că nu se înţelege sensul prezenţei sacramentale a Trupului şi Sângelui lui Isus, finalizate nu spre o pură prezenţă rituală, ci spre o eficacitate "reală".

Nu e vorba de "a desacerdotaliza" Biserica de astăzi, ci de a reînsufleţi în ea sensul Euharistiei, deci slujirea adusă preoţiei şi sacrificiului lui Cristos.

Bine înţeleasă, acţiunea liturgică a păstorului de suflete nu izolează deloc de comunitate, nu blochează amestecarea lui la ea - aşa cum se spune cu expresie sonoră şi confuză - nu condiţionează valorizarea responsabilităţii credincioşilor, nu-l închide pe păstorul de suflete în autoritatea sa satisfăcută şi apăsătoare, nici nu-l sustrage de la apostolatul liber şi sărac pentru misiune.

Această alternativă între "pietatea" sau devotio christiana, pe de o parte, şi mărturia şi dedicarea populară, pe de altă parte, este în mod zgomotos dezminţită de marile figuri de sfinţi ai carităţii şi ai misiunii, care exact în celebrarea sacerdotală găseau şi continuă să găsească impuls şi forţă.

(După L'Osservatore romano, 23 iunie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.