Predica PS Petru Gherghel de la Liturghia sfinţirii preoţilor

Preasfinţiile voastre,
Sfinţia voastră părinte rector,
Venerabili părinţi superiori,
Dragi confraţi întru preoţie,
Dragi aspiranţi la slujirea preoţească, Donum et misterium - dar şi mister

Celebrăm cu bucurie solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul ca pe un dar pe care ni-l face Biserica pentru retrăirea rădăcinilor credinţei noastre şi ca o reînnoită chemare la o împărtăşire comună de speranţă şi binecuvântare.

Chemarea apostolilor Petru şi Paul reprezintă o provocare şi o stimulare a vocaţiei proprii.

Ne întoarcem astăzi cu gândul la Isus, care i-a ales pe apostolii săi, i-a întărit şi confirmat în credinţă şi i-a trimis să împărtăşească tuturor vestea cea nouă a mântuirii.

Ne simţim cuprinşi în această dragoste şi alegere şi suntem fericiţi că ne vrea şi pe noi prietenii şi apostolii săi.

Astăzi Petru ne vorbeşte într-un oarecare mod despre "trupul" Bisericii, iar Paul despre sufletul ei. Sau mai mult, când îi amintim, ei ne vorbesc, prin viaţa chemarea şi slujirea lor, despre "misterul" Bisericii şi despre "ministerul" slujirii omului în istoria mântuirii.

În rugăciunea iniţială a celebrării de astăzi spunem: O Dumnezeule, care îmbucuri Biserica ta cu solemnitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul, fă ca ea să urmeze mereu învăţătura apostolilor pe care a primit-o ca şi primă vestire a evangheliei, iar în prefaţa de la sfânta Liturghie întâlnim rugăciunea de preamărire pe care o proclamă întreaga comunitate a credincioşilor: Tu, Doamne, ai voit să uneşti într-o laudă comună pe cei doi apostoli: Petru, care primul între toţi mărturiseşte credinţa în Isus; Paul, care iluminează cu învăţătura sa misterul profund al lui Cristos; pescarul din Galileea, care fondează prima comunitate creştină din poporul celor drepţi din Israel, şi maestrul, învăţătorul şi doctorul care anunţă mântuirea tuturor popoarelor.

Astfel cei doi apostoli, cu daruri diferite, au edificat (construit) Biserica unică şi tot ei, care au fost asociaţi în venerarea poporului creştin, împărtăşesc aceeaşi coroană a slavei.

Bucurându-ne de darul cuvântului lui Dumnezeu, textele sfinte proclamate astăzi ne prezintă pe cei doi sfinţi apostoli, pe care-i venerăm şi pe care îi cinstim cu însufleţită credinţă, dar şi invitaţia de a cere de la cei doi coloşi ai credinţei creştine acel dar ceresc de a aşeza toată viaţa noastră pe Cristos Domnul, după cum au făcut-o ei care au primit o aşa de mare chemare şi s-au convertit la un nou drum şi o nouă slujire.

În sfânta Evanghelie ne este prezentată mărturisirea de credinţă a lui Petru în apropiere de Cezareea lui Filipi, care recunoaşte în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, ce-i oferă în schimb cheile împărăţiei celei noi, adică cheile Bisericii şi pe care o aşază ca pe o stâncă de neclintit pe credinţa şi fidelitatea lui Petru.

Aici întâlnim, în mod clar, datoriile care îi revin lui Petru, ales să fie drept cap al Bisericii; aşa primeşte cheia milostivirii şi a iertării ca să o conducă necontenit în lume până la sfârşitul veacurilor şi până la marginea pământului.

La fel şi prima lectură din Faptele Apostolilor se referă în totalitate la sfântul Petru şi la suferinţa sa personală pentru răspândirea şi apărarea credinţei adevărate. Întâlnim aici un Petru schimbat, faţă de ziua când se afla în timpul cât Isus era judecat, şi conştient că trebuie să dea mărturie despre el. Un Petru care ştie să înfrunte toate pentru a vesti învierea şi victoria lui Isus. Petru simte şi atinge cu mâna că Domnul îi stă aproape şi nu-l abandonează. El se încrede cu totul în forţa care reiese din credinţa totală pe care el şi-a manifestat-o în Isus.

Când va ajunge la Roma va completa cu propria viaţă credinţa sa, dându-şi viaţa ca martir din dragoste şi recunoştinţă faţă de Isus.

În lectura a doua întâlnim o referinţă clară la cel de-al doilea apostol, apostolul neamurilor, care este în totalitate convins că el este chemat să dea mărturie despre Cristos, pe care l-a întâlnit pe drumul Damascului, şi pentru care, mai târziu, moare ca martir. Este, de fapt, compendiul tuturor scrierilor sale, în număr de 14, prin care îşi prezintă misiunea sa pentru toate popoarele, la care a fost chemat şi care au dreptul să-l întâlnească pe Isus, Mântuitorul.

Amândoi apostolii, pe care îi prezintă astăzi lecturile sfinte, sunt convinşi că alături de ei a stat şi stă mereu Dumnezeu, care nu-i uită, mai ales în momentele de încercare şi suferinţă. Isus a găsit în ei colaboratori curajoşi cu harul şi darul său devenind vrednici să fie consideraţi piatra de temelie a Bisericii şi vas ales pentru poporul cel nou.

Textele de la Liturghia de astăzi ne ajută să pătrundem în misterul Bisericii întemeiate de Cristos şi să admirăm ministerul lor de la începuturile creştinismului până în zilele noastre. Un adevărat dar şi mister pentru Biserică şi pentru noi.

"Tu eşti Cristos Fiul lui Dumnezeu cel viu care ai venit în lume", a declarat curajosul apostol. Acestei profesiuni de credinţă a lui Petru îi corespunde declaraţia lui Isus şi misiunea încredinţată apostolului, aceea de a fi "piatra" pe care Isus să-şi construiască Biserica. "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea".

Credinţa în divinitatea lui Isus este fundamentul Bisericii, stânca de neclintit ce trebuie să dea statornicie şi trăinicie întregii predici apostolice. Petru a fost primul care l-a recunoscut pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi îi va deveni garant, chiar cu preţul vieţii sale. Într-o zi, Isus îi va spune: "Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi" (Lc 22,31-32).

Isus îi stă alături mereu cu iubirea sa; el nu părăseşte pe cei pe care i-a ales.

În Biserica primară, acest rol se evidenţiază din ce în ce mai mult. Astăzi am auzit din Faptele Apostolilor despre "rugăciunea neîncetată pe care Biserica o înălţa către Dumnezeu pentru el, în închisoare".

Lui, în mod deosebit, îi sunt încredinţate cheile: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor", adică ale Bisericii.: Lui îi este încredinţat Cuvântul pe care să-l interpreteze în mod autentic; sacramentele care aduc mântuirea, conducerea unei comunităţi care, în multitudinea carismelor, trebuie să fie coordonată în vederea unităţii. "Tot ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, iar tot ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri".

Imaginea stâncii, a "pietrei", atribuită lui Petru trimite imediat cu gândul la stabilitate, precum casa construită pe stâncă din Mt 7,24-27; şi aici Isus vine cu o confirmare: "Porţile iadului nu o vor birui". Aici, iadul este egal cu moartea ("sheol"), ceea ce vrea să spună că Biserica nu va avea sfârşit, nu va muri, dar prin "iad", înţelegem şi "puterile satanei şi ale răului", care continuă pentru a semnifica stabilitatea Bisericii în faţa persecuţiilor de tot felul din decursul istoriei. Porţile răului totuşi nu o vor birui, căci el este mereu cu Biserica sa.

Orice apostol în Biserică exercită un minister cu totul special, pentru că este "rod al unui mister divin", adică al unei iniţiative a lui Dumnezeu, pentru care omul este doar instrument. În această lumină, figura apostolului Paul, cucerit de Cristos, ilustrează rădăcina, motivul, forţa proprie a fiecărui apostol, mai înainte şi dincolo de capacităţile şi competenţele sale umane. "Domnul mi-a fost aproape şi mi-a dat tărie", proclamă Paul aproape ca un testament, privind înapoi la viaţa sa activă şi frământată.

Tot aşa şi Petru, pe când se afla în închisoarea din Ierusalim, nici măcar nu bănuia că este obiect neaşteptat al unei eliberări miraculoase: "Acum sunt cu adevărat sigur că Domnul... m-a smuls din mâna lui Irod". Totul este lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum citim în evanghelia de astăzi: "Nu trupul şi nici sângele, ci Tatăl ţi-a descoperit aceasta". La fel apostolul Paul, în toată viaţa sa, nu va şti decât un singur lucru: să repete minunea de a fi fost ales ca apostol, el, nevrednic şi persecutor, ca să fie proclamată gratuitatea şi milostivirea lui Dumnezeu (cf. 1Tim 1,16).

Este firesc ca instrumentul să fie docil; sau mai bine zis "unit" în totalitate cu Cristos. Paul sintetizează toată alergarea sa ca o "probă" vizibilă, ca o jertfă oferită în întregime lui Dumnezeu. El le ceruse întotdeauna creştinilor săi să-şi ofere viaţa ca "jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual" (Rom 12,1). Paul s-a "consumat" în întregime pentru Cristos.

Şi lui Petru i-a fost vestit în mod misterios un drum de sacrificiu: "Când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi" (In 21,18). A fi apostol, preot - este o stare continuă de slujire, de sacrificiu, de martiriu: Cel ce iubeşte nu mai are nici un minut de libertate pentru sine!

Doi campioni ai credinţei, "pescarul din Galileea care a construit prima comunitate cu cei drepţi din Israel; maestrul şi doctorul care să vestească mântuirea la toate popoarele". Astfel, cu daruri diverse, au edificat singura Biserică a lui Cristos.

Iar voi, dragi diaconi, ce aţi hotărât să faceţi?

Astăzi Cristos vi se adresează personal, vă întrebă cum l-a întrebat pe Petru: Mă iubeşti?

Vă strigă cum l-a strigat pe Saul, chemându-l la o misiune nouă de a fi vasul său ales şi crainicul său între popoare, vă invită să vă facă şi pe voi crainicii săi, mesagerii adevărului şi binelui între oamenii noului mileniu.

Vrea să vă înscrie în misterul Bisericii sale şi să vă încredinţeze darul slujirii şi al iubirii preoţeşti. Noi ne bucurăm că sunteţi aici, vă încurajăm cu rugăciunile şi cu iubirea noastră. Ştim şi suntem siguri că cei dragi ai voştri vă stau alături spunându-vă: curaj pe calea pe care v-o oferă Domnul, cel care vă vrea mereu martorii şi apostolii săi pe pământ.

În încheiere, vă rog să-mi permiteţi, ca de ziua preoţiei voastre, să vă prezint mărturia Sfântului Părinte papa Benedict al XVI-lea despre darul preoţiei pe care l-a primit şi el cu 60 de ani în urmă. Această mărturie el o relatează într-o lucrare autobiografică din anul 1977, cu privire la ziua sfinţirii sale prin mâinile bătrânului arhiepiscop de München, cardinalul Michael von Faulhaber (1869-1952), biblist şi patrolog de seamă, arhiepiscop de München şi Freising din 1917, care în anii întunecaţi ai celui de-al Treilea Reich a devenit unul dintre cei mai curajoşi critici ai regimului lui Hitler.

"Cel puţin ultimele două luni - scrie Ratzinger - am putut să mă dedic în întregime pentru a mă pregăti la marele pas: hirotonirea preoţească pe care am primit-o în domul din Freising prin mâna cardinalului Faulhaber, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul din anul 1951. Eram peste 40 de candidaţi; atunci când am fost chemaţi am răspuns Adsum, «Prezent». Era o zi splendidă de vară, care rămâne de neuitat, ca momentul cel mai important din viaţa mea.

Nu trebuie să fim superstiţioşi, însă în momentul în care bătrânul arhiepiscop a impus mâinile sale asupra mea, o pasăre - probabil o ciocârlie - s-a ridicat de la altarul mare din catedrală şi a intonat un mic cântec de bucurie; pentru mine a fost ca şi cum un glas de sus îmi spunea: e bine aşa, eşti pe calea cea bună.

Au urmat apoi patru săptămâni de vară, care au fost ca o unică, mare sărbătoare. Ziua primei Liturghii [8 iulie, la Traunstein], biserica noastră parohială "Sfântul Osvald" era luminată în toată splendoarea ei şi bucuria care o umplea aproape palpabil, i-a implicat pe toţi în acţiunea sacră, în forma cea mai vie a unei «participări active», care nu avea nevoie de o acţiune exterioară deosebită. Eram invitaţi să ducem în toate casele binecuvântarea primei Liturghii şi am fost primiţi pretutindeni, chiar şi de persoane complet necunoscute, cu o cordialitate, pe care până în acel moment nu mi-aş fi imaginat-o.

Astfel am experimentat foarte direct ce aşteptări mari au oamenii din partea preotului, cât de mult aşteaptă binecuvântarea sa, care derivă din forţa sacramentului. Nu era vorba de persoana mea sau de cea a fratelui meu: ce ar fi putut să însemne în ei înşişi doi tineri ca noi pentru atâţia oameni pe care îi întâlneam? Ei vedeau în noi persoane cărora Cristos le-a încredinţat o misiune, pentru a duce prezenţa sa printre oameni. Tocmai pentru că în centru nu eram noi, se năşteau rapid relaţii de prietenie". (După L'Osservatore romano, 29 iunie 2011).

Dragi aspiranţi la ordinul prezbiteratului,

Nu trebuie să fim superstiţioşi, dar şi astăzi, tocmai când ne apropiam de catedrală, o ploaie lină a coborât asupra capetelor voastre, ca un simbol al binecuvântatelor daruri cereşti primite odată cu consacrarea preoţească. Cerul v-a arătat un semn, pe care nu trebuie să-l uitaţi niciodată. Domnul v-a ales să vă binecuvânteze cu darul preoţiei veşnice, ca la rândul vostru să împărtăşiţi oamenilor bucuriile cereşti. Oamenii zilelor noastre aşteaptă să vadă prin voi marele mister şi dar pe care vi l-a făcut Cristos, marele preot, şi pe care prin voi vrea să-l ofere omenirii. Aşa să fie. Amin

Iaşi, 29 iunie 2011

Petru Gherghel,
episcop

* * *

Sfinţiri de preoţi la Iaşi

lecturi: 16.