"Rerum novarum" după o sută douăzeci de ani

Acea sete arzătoare de noutate care nu se stinge niciodată

De Peter Kodwo Appiah Turkson

Ca pregătire pentru întâlnirea internaţională care se va desfăşura la Roma - între 16-18 mai 2011, la centrul de congrese al Conferinţei Episcopale Italiene - cu ocazia celei de-a cincizecia aniversări a enciclicei lui Ioan al XXIII-lea Mate ret magistra, cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii a scris următorul articol despre Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea.

La 15 mai 1891, Papa Leon al XIII-lea a semnat enciclica referitoare la problema muncitorilor, Rerum novarum. Astăzi ca astăzi, după 120 de ani, într-o perioadă în timpul căreia lumea şi statele naţionale au avut parte de schimbări enorme şi rapide în toate domeniile vieţii, prima enciclică socială oferă încă idei de reflecţie?

Încercând să răspund, aş vrea să invit la recitirea ei atât în perspectivă istorică precum şi în optica de astăzi. În afară de a reflecta despre ce a putut să însemne Rerum novarum în trecut, este important de a vedea dacă şi cum ea corespunde timpurilor noastre.

Importanţa lui Rerum novarum se percepe în referinţele continue pe care Succesorii Papei Leon al XIII-lea le-au dedicat.

Concret, Papa Ioan Paul al II-lea a afirmat că ziua de 15 mai 1891 este "o dată care merită să fie scrisă cu caractere de aur în istoria Bisericii moderne". Şi nu numai datorită importanţei argumentului tratat sau datorită faptului că Rerum novarum a fost prima enciclică socială, dar mai mult încă datorită modului în care a fost tratată tematica. De fapt, Leon al XIII-lea a analizat realitatea socială din punct de vedere evanghelic, încercând să găsească în ea soluţii adecvate, pornind de la aceeaşi perspectivă. S-a bazat astfel pe Sfintele Scripturi şi pe tradiţia Bisericii pentru a propune soluţii la res novae care apăreau. În felul acesta, el a introdus o metodologie care a devenit repede caracteristică a învăţăturii sociale a Bisericii: "Rerum novarum a tratat problema muncitorilor cu o metodă care va deveni o paradigmă permanentă pentru dezvoltările următoare ale doctrinei sociale".

Papa în felul acesta a demarat o reflecţie înţeleaptă şi profundă finalizată să îndrepte în mod uman şi creştin măsurile necesare. Acest lucru explică caracterul profetic şi validitatea perenă a documentului: care nu oferă numai un răspuns la întrebarea din acel timp, nici cu atât mai puţin un răspuns pur tehnic. Dar furnizează şi un răspuns bazat pe discernământ, pe exigenţele naturii umane şi pe preceptele Evangheliei şi raţiunii.

Unul din cele mai mari merite ale enciclicei consistă în faptul de a fi identificat în mod precis şi sistematic metoda analitică a Bisericii referitor la doctrina sa socială. Viziunile teologice, filozofice, economice, ecologice, politice şi aşa mai departe sunt coerent legate între ele în schiţarea unei învăţături sociale care să pună persoana umană, în totalitatea şi integritatea sa, în centrul tuturor sistemelor de gândire şi de acţiune existente în lume.

În cuvintele lui Ioan al XXIII-lea, "Rerum novarum a demarat astfel pentru prima dată unei structuri de principii, şi a demarat (...) o metodă de acţiune la care ar trebui să privim ca la o summa a învăţăturii catolice referitoare la materiile sociale şi economice".

"Lucrurile noi", la care se referea Papa, nu erau deloc pozitive. Primul paragraf al enciclicei descrie "lucrurile noi" care le-au dat numele, cu cuvintele puternic (Centesimus annus, 5) ale învăţăturii sociale. Cu Revoluţia franceză din 1789, războaiele care au urmat şi, mai ales, cu revoluţia industrială "civilizaţiile occidentale au fost implicate într-o ciocnire feroce între ideologii. În domeniul social, fiecare dintre aceste ideologii, de la marxism la capitalismul lui laissez-faire, s-a propus mereu ca ultim răspuns". Au fost progrese în industrie şi s-au dezvoltat noi comerţuri. Relaţiile dintre dătătorii de muncă şi muncitori s-au înrăutăţit, făcându-i pe aceştia din urmă să caute mai mare încredere în ei înşişi apropiindu-se tot mai mult unii de alţii prin sindicate. Bogăţia enormă a câtorva puţini contrasta cu sărăcia multora; şi devenea tot mai clar şi declinul moral. Atunci, spiritul schimbării revoluţionare a trecut dincolo de sferele politice şi a lovit sfera economiei reale.

Papa Leon al XIII-lea şi, cu el, Biserica, precum şi comunitatea civilă, au trebuit să se confrunte cu o societate sfâşiată de un conflict cu atât mai violent şi inuman deoarece era condus fără nici un fel reguli. Să dăm câteva exemple din tematicile tratate. Înainte de toate conflictul dintre "capital" şi "muncă" sau, ca să spunem cu cuvintele din enciclică, "problema muncitorească": conflictul dintre simpla supravieţuire fizică pe de o parte şi opulenţă pe de altă parte, a accentuat tendinţa de a îmbrăţişa "teorii extremiste, care propuneau remedii mai rele decât relele". Să ne gândim apoi la tema demnităţii persoanei umane: condiţiile de muncă deplorabile îi asupreau pe muncitori, care în afară de asta cu salariile lor foarte mici nu erau în stare să menţină familia sau să-i educe pe copii. În muncă, fluxul masiv de persoane care de la ferme mergeau la industrii provoca fracturi sociale profunde.

Sâmburii discordiei au avut apoi teren fertil în mişcări sociale radicale, multe dintre care aveau să vadă în Biserică un aliat al duşmanului capitalist.

Să luăm în considerare şi tema proprietăţii private şi a rolului său social: Papa Leon al XIII-lea a lansat anateme fie către capitalismul liberal, care ar fi voit să elibereze individul de constrângerea socială şi morală, fie faţă de socialism, care ar fi voit să elimine proprietatea privată şi să-l subordoneze pe om statului.

În sfârşit, rolul statului. Statul nu se prezintă atotputernic, ci cu un rol de echilibrare economică şi legală în care binele comun, respectând drepturile legitime, are precedenţă asupra avantajului individual. Toate acestea sunt indicate cu termenul "subsidiaritate".

În această manieră, Leon al XIII-lea a actualizat principiile învăţăturii sociale a Bisericii aplicând credinţa creştină şi iubirea lui Cristos la noua condiţie a vieţii umane şi reanimând "partea cea mai bună a civilizaţiei creştine, pentru a face în aşa fel încât glasul catolic să poată fi auzit clar fie pentru a-i aduna pe credincioşi, fie pentru a apropia de Biserică pe oamenii de bunăvoinţă". Aşadar, Rerum novarum a îndemnat instituţiile ecleziastice şi pe fiecare credincios să demareze numeroase activităţi sociale şi a încurajat autorităţile publice să îmbunătăţească situaţia muncitorilor, revigorând astfel angajarea tradiţională a Bisericii în favoarea săracilor. "Orientările ideale exprimate în enciclică întăresc angajarea de animare creştină a vieţii sociale, care s-a manifestat în naşterea şi în consolidarea numeroaselor iniţiative de înalt profil civil: uniuni şi centre de studii sociale, asociaţii, societăţi muncitoreşti, sindicate, cooperative, bănci rurale, asigurări, opere de asistenţă. Toate acestea au dat un impuls deosebit legislaţiei muncii pentru ocrotirea muncitorilor, mai ales a copiilor şi a femeilor; instruirii şi îmbunătăţirii salariilor şi igienei". În afară de asta, enciclica a contribuit la înţelegerea mai bună a dreptului-obligaţiei Bisericii de a se referi, în intervenţiile sale, la realitatea socială şi la indicarea căii pentru a găsi soluţiile cele mai corecte la probleme.

Ieri ca şi astăzi, prevala şi prevalează "o dublă tendinţă: una orientată spre această lume şi spre această viaţă, faţă de care credinţa trebuia să rămână străină; cealaltă îndreptată spre o mântuire pur supranaturală, care însă nu ilumina nici nu orienta prezenţa pe pământ. Atitudinea Papei în publicarea enciclicei Rerum novarum a conferit Bisericii aproape un "statut de cetăţenie" în realităţile schimbătoare din viaţa publică". Ceea ce propunea Leon al XIII-lea era o distincţie între Biserică şi stat, distincţie care însă nu ducea la înstrăinare, nici, cu atât mai puţin, la opoziţie.

Toate acestea invită să ne însuşim cuvintele cu care Ioan Paul al II-lea a salutat aniversarea a sută de ani ai enciclicei: "Doresc înainte de toate să plătesc datoria de recunoştinţă pe care întreaga Biserică o are faţă de marele Papă şi faţă de nemuritorul său document. Doresc să arăt şi că limfa bogată, care se ridică din rădăcina aceea, nu s-a epuizat cu trecerea anilor, ci a devenit chiar mai fecundă".

Suntem încurajaţi să luăm în considerare încă o dată învăţătura lui Leon al XIII-lea fie adaptând-o la timpurile noastre, fie îmbrăţişând spiritul original în care el a apărut. "Dorinţa arzătoare de noutate a început să agite popoarele şi continuă s-o facă" (Rerum novarum, 1).

(După L'Osservatore romano, 15 mai 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 75.