Cum l-aţi cunoscut pe Ioan Paul al II-lea?

L-am cunoscut ca profesor în seminar şi el, ca episcop auxiliar de Cracovia, m-a hirotonit preot. Nu mi-aş fi imaginat vreodată ce avea să urmeze în continuare. Mi-a spus numai: "Veniţi să mă ajutaţi". "Când?", i-am răspuns eu care nu mă aşteptam la această cerere de la el. "Astăzi", a răspuns el. "Voi veni mâine", am replicat eu. Aşa a început angajarea mea alături de Wojtyla, fără multe discursuri, fără acorduri specifice.

Cum aţi descrie personalitatea lui?

Papa era foarte gentil, dar ferm: el conducea situaţiile, până în ultima zi a vieţii sale. Cu delicateţe, dar cu fermitate. Nu reacţiona în mod emotiv: aceasta este marea lui forţă. În timpul călătoriei în Chile a lui Pinochet, de exemplu, când Liturghia a fost pe punctul de a fi întreruptă din cauza unor dezordini şi poliţia dictatorului a intervenit cu gaze lacrimogene, papa a fost unicul care a rămas pe scenă, nu s-a mişcat. A menţinut fermitatea şi în privinţa războiului din Golf, singur împotriva tuturor: nu se rezolvă problemele cu războiul, afirma el. Nu se unea cu nici o putere civilă. Regimul sovietic se temea de el - nu ştia cum să anunţe alegerea lui ca pontif -, pentru că el îi elibera pe oameni de frică: "Nu vă fie teamă" este codul secret al pontificatului său. Polemicile din aceste zile referitoare la o presupusă tăcere a lui în privinţa părintelui Marciel, fondatorul Legionarilor lui Cristos după aceea condamnat de Benedict al XVI-lea, vin din ambiente ostile lui. Nu condamna persoanele fără judecată, dar era foarte ferm.

Toţi cei care l-au cunoscut de aproape pe Ioan Paul al II-lea atestă capacitatea lui extraordinară de a se cufunda în rugăciune: este adevărat?

Mă întreabă: câte ore se ruga papa? Câte rozarii spunea pe zi? Eu răspund că el se ruga cu toată viaţa sa. Purta mereu rozariul cu el, dar mai ales el era unit cu Dumnezeu, om al lui Dumnezeu, cufundat în Dumnezeu. Chiar dacă oamenii nu ştiau, el se ruga mereu pentru persoanele care veneau pentru un colocviu. Toată ziua era ritmată de rugăciune şi de meditaţie şi termina mereu cu binecuvântarea oraşului său, Roma. Mereu, când încă putea umbla, el mergea la fereastră; la sfârşit, când era foarte slăbit, cerea "ridicaţi-mă" pentru a vedea iar oraşul Roma şi a-l binecuvânta. Acesta era mereu ultimul gest de fiecare zi: să binecuvânteze poporul din Roma, dieceza sa. Era conştient că este papă deoarece era episcop de Roma şi pentru aceasta a voit să viziteze toate parohiile din oraş.

Este adevărat că papa păstra în genuflexorul său intenţii de rugăciune care proveneau din toată lumea?

Da, pentru că Sfântul Părinte le lua una câte una, în timpul rugăciunii sale, şi le prezenta Domnului. El ne-a învăţat să le transcriem din scrisorile care soseau pentru a le putea aduna împreună: am învăţat de la el să respectăm orice cerere şi să nu neglijăm nici una. Astăzi cererile de rugăciune ajung la Curia din Cracovia şi facem acelaşi lucru: le transcriem şi le anunţăm în rugăciunea credincioşilor, cerând Sfântului Părinte să mijlocească la Dumnezeu.

Ioan Paul al II-lea în timpul pontificatului său a creat mai mulţi sfinţi decât toţi ceilalţi papi împreună: pentru ce simţea o aşa de mare necesitate de a indica martori pentru viaţa oamenilor?

Voia să împlinească voinţa Conciliului. Conciliul a spus că trebuie facilitate toate procesele, mai ales pentru candidaţii la cinstea altarelor din ţările depărtate de Roma, pentru că înainte aceştia erau în mod normal fondatori de congregaţii sau episcopi şi oricum, în prevalenţă, din spaţiul european. Papa a văzut necesitatea de a da şi celorlalte ţări posibilitatea de a avea sfinţi şi fericiţi, împlinind astfel voinţa Conciliului. Sfinţii sunt importanţi pentru viaţa Bisericii locale, dar şi pentru naţiuni sunt nişte călăuze sigure. Sfântul Părinte intuia necesitatea de a da exemple pentru lumea de astăzi. Când viaţa este mai puţin sfântă, vin sfinţii: aşa a fost în istoria Bisericii şi a omenirii. El citea semnele timpurilor: atunci când viaţa este mai secularizată, devine mai necesar să se dea exemple de sfinţenie.

Ce învăţătură a voit să dea Ioan Paul al II-lea cu suferinţa sa adusă în faţa ochilor lumii?

El spunea mereu că Isus Cristos a răscumpărat lumea cu suferinţa sa, prin cruce, şi a demonstrat că şi suferinţa în viaţa omului are un sens profund. Pentru aceasta papa primea suferinţa şi nu se plângea niciodată şi nu ascundea nici slăbiciunile sale, bolile sale. Astfel dădea forţă oamenilor care suferă. A-l vedea pe papa aşa de bolnav, slab, care oferea totul lui Isus Cristos, pentru lume, devenea un mijloc de apostolat profund, convingător. Prin suferinţă şi chiar prin moarte. Am citit că moartea sa a fost cea mai importantă enciclică pe care el a scris-o.

Noua evanghelizare este o expresie creată de Ioan Paul al II-lea; acum există un consiliu pontifical dedicat promovării sale şi chiar Centrul "Ioan Paul al II-lea" care se ridică la Cracovia vrea să fie un stimulent în această direcţie: ce înţelegem prin noua evanghelizare?

Noua evanghelizare era programul pastoral al lui Ioan Paul al II-lea. El nu numai că proclama necesitatea unei noi evanghelizări, ci o realiza de fapt cu tinerii sau prezentând unele tematici cum ar fi apărarea vieţii. Obiectivul este de a da un nou impuls vieţii spirituale prin Sfânta Scriptură şi evanghelie. A ne întoarce la rădăcinile credinţei noastre, pentru că a văzut că lumea s-a îndepărtat de rădăcinile, de izvoarele credinţei. A ne întoarce la izvoare şi, pentru cei care încă nu l-au cunoscut, a-l proclama pe Isus Cristos, a anunţa vestea cea bună.

Pentru ce aţi decis să construiţi o nouă instituţie dedicată lui Ioan Paul al II-lea?

Va avea ca moto una dintre frazele cele mai importante ale pontificatului: "Nu vă fie teamă", cuvintele citate la Liturghia de început al slujirii sale papale. Oficial proiectul a fost inaugurat de mine la 2 ianuarie 2006; intenţionăm să promovăm spiritualitatea Sfântului Părinte şi cultura pe care el a reprezentat-o prin cursuri de spiritualitate, de formare pentru studiul operelor sale şi al tuturor discursurilor sale. În centru va fi un muzeu dedicat vieţii şi activităţii papei şi o casă destinată întâlnirilor pentru tineri, precum şi o structură pentru voluntariat. Va găzdui şi o casă pentru pelerinii care vor veni la Cracovia pentru a reparcurge urmele lui Ioan Paul al II-lea. În criptă, sub biserica din acest centru, vom păstra câteva relicve ale fericitului. Îndeosebi reverenda pe care o purta în ziua atentatului - 13 mai 1981 - cu găurile de la gloanţe şi petele de sânge. Vom pune şi o fiolă cu sângele lui Ioan Paul al II-lea luat de medici pentru examenele clinice în ultima zi a vieţii sale. Navarro-Valls mi-a sugerat să cer de la medici un pic din sângele papei. Eu am făcut asta şi medicii mi-au lăsat o fiolă în care sângele este încă perfect lichid. Cred că au amestecat vreo substanţă chimică în aşa fel încât să-l păstreze mult timp.

Papa iubea profund ţara sa: există un mesaj pe care-l lasă, îndeosebi Poloniei?

El era păstorul întregii Biserici. Tot ceea ce spunea în Polonia era valabil pentru toţi. În acelaşi mod ceea ce învăţa în afară era valabil pentru Polonia. El îşi iubea patria, dar slujea toată Biserica şi răspundea întregii omeniri. Era un om care îşi iubea patria, dar nu era un naţionalist, ci un om foarte deschis, conştient de angajarea pentru care Dumnezeu l-a chemat. Desigur, pentru polonezi învăţătura lui constituie o moştenire mai preţioasă, pentru că provine de la un om care era aproape, care era iubit şi stimat. Sunt convins că mijlocirea lui va şti să ajute naţiunea poloneză să rezolve dificultăţile sale după voinţa lui Dumnezeu.

Unele voci adunate dintre credincioşi vorbesc despre minuni atribuite lui Ioan Paul al II-lea când era încă în viaţă: ce părere aveţi?

În Polonia mulţi îl numesc pe Ioan Paul al II-lea cudotwórca, care se poate traduce prin "făcător de minuni", pentru că atribuie Sfântului Părinte o deosebită putere de mijlocire. Şi papa ştia despre acest lucru, dar n-a voit să vorbească niciodată. Celui care îi mulţumea că l-a vindecat, Sfântul Părinte răspundea: "Domnul e cel care face minuni, nu omul". Am adunat şi continuăm să adunăm mărturii în acest sens despre care avem o amplă documentaţie. Totuşi şi eu, aşa cum a făcut deja Ioan Paul al II-lea, le răspund tuturor că minunile au loc prin lucrarea lui Dumnezeu şi graţie credinţei fiecărei persoane cu care se cere harul. De exemplu, avem mărturia unei femei bolnave de tumoare la creier care i-a cerut Sfântului Părinte să se roage pentru ea. El i-a impus mâinile cerându-i să se roage împreună milostivirii divine, faţă de care Wojtyla era foarte evlavios. După câtva timp femeia s-a întors pentru a spune că s-a vindecat.

Cum priviţi astăzi la Ioan Paul al II-lea?

Este mereu prezent în rugăciunea mea şi sunt convins că este aproape de mine şi mă ajută. Îmi dau seama că am nevoie să-l descopăr din nou. Să-l descopăr şi poate să-l iubesc şi mai mult. Era un om cu o mare bogăţie spirituală pe care rar o dezvăluia, dar pe care oamenii o intuiau că este înlăuntrul lui. Astăzi trebuie din nou să descopăr această profunzime spirituală şi chiar intelectuală. Îl stimam ca părinte şi acum îl stimez ca părinte şi ca fericit.

(După Zenit, 1 mai 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu