Triumful lui Cristos prin pătimire. Predica rostită de PS Petru Gherghel la Duminica Floriilor

"Osana, Fiul lui David!
Binecuvântat este cel care vine
în numele Domnului!" (Mt 21,9)

Ne-nchinăm ţie, Cristoase,
şi te binecuvântăm,
căci prin sfânta ta cruce
ai răscumpărat lumea!

Sfinţiile voastre,
Dragi fraţi şi surori în Cristos, iubiţi credincioşi,

Este Duminica Floriilor, a primirii lui Cristos în cetatea sa, Ierusalim. Biserica îl întâmpină pe Cristos, care îşi începe drumul său spre Calvar, spre cruce. Începe săptămâna cea mai sfântă din tot timpul anului liturgic, săptămâna iubirii supreme.

Este o zi care începe cu o atmosferă de sărbătoare, de bucurie, de victorie, cu cântări şi cu ramuri de flori în mâini dar care nu după mult timp se transformă într-o zi de suferinţă, de durere, începutul unui drum spre Calvar, spre moarte.

Îndată, după cântarea din partea copiilor şi a tinerilor "Osana, Fiul lui David. Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului" (Mt 21,9), se întrezăreşte umbra crucii. Biserica ne face să înţelegem că triumful lui Dumnezeu nu sunt ramurile, florile sau hainele aşezate înaintea lui Isus pe cale, nici cântarea de Osana, aceste elemente sunt doar simboluri ce anunţă un triumf de altă natură, un triumf care se bazează pe alte raţiuni: pe jertfă şi suferinţă din iubire. Tronul învingătorului este înălţat pe calvar, pe Cruce. Cristos, care intră în Ierusalim, se îndreaptă spre ceasul suprem al iubirii infinite a lui Dumnezeu, punct central al istoriei mântuirii, total diferit de cel al oamenilor.

Contrastul între cântările poporului la intrarea lui Isus în Ierusalim şi strigătul mulţimilor: "Să fie răstignit" (Mt 27,22), este impresionant. El exprimă culmea iubirii cu care Isus a coborât pe pământul plin de păcate şi de contradicţii, cu care a trecut făcând bine pe pământ, cu care i-a îmbrăţişat pe ucenicii săi urcând calvarul dăruirii, unde îşi varsă sângele şi îşi oferă trupul său drept hrană pentru mântuirea omului.

Aşa răspunde Dumnezeu la răutatea şi păcatele omenirii, acesta este stilul lui Dumnezeu: de a răspunde cu iubire la ură, acesta este sensul Săptămânii Sfinte, al Calvarului şi al învierii.

Crucea, pe care omul i-o pregăteşte şi i-o oferă lui Dumnezeu, devine preţul iertării oferite de Dumnezeu omului. Numai iubirea divină poate să aleagă şi să urmeze o atare cale.

Textele care au fost proclamate la această sfântă Liturghie ne revelează, aşadar, marele mister al răscumpărării înfăptuit de Cristos, care a coborât din cer "pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire" (Crezul), pentru noi, cei păcătoşi. Pentru aceasta intră în Ierusalim şi începe actul suprem al dăruirii şi iubirii sale.

Ascultând Evanghelia primirii lui Isus din partea mulţimii entuziaste, care îl întâmpină pe Cristos, aşa cum ne relatează evanghelistul Matei, cu strigăte de bucurie: "Osana, Fiul lui David. Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!" (Mt 21,9), înţelegem motivul pentru care tot oraşul a început să se frământe, întrebându-se: Cine este acesta? Cine este cel care este primit astfel?

Evanghelistul aşază în gura celor ce-l întâmpinau răspunsul: "Acesta este Isus, profetul din Nazaretul Galileii" (Mt 21,11).

De două mii de ani răsună aceeaşi întrebare: Cine este acesta?

Şi tot de atâta timp primim acelaşi răspuns: Acesta este Isus, profetul în care s-au împlinit Scripturile şi care a venit la poporul său ca să-l scoată de sub stăpânirea păcatului şi a morţii, ca să-l împace cu Tatăl ceresc pe o cale cunoscută şi aleasă numai de el, calea sacrificiului şi a iubirii totale, calea suferinţei şi a umilinţei.

Prima lectură din cartea profetului Isaia ne introduce în tema pătimirii lui Cristos. Slujitorul lui Iahve, slujitorul suferind, spune despre sine: "Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau" (Is 50,6). În acest text, supranumit de către unii exegeţi patima lui Cristos după profetul Isaia, Biserica a văzut dintotdeauna o prefigurare a lui Mesia şi, mai ales, a suferinţelor şi pătimirii sale. Isus este slujitorul suferind, pe care îl anunţă profetul Isaia.

În cea de a doua lectură, apostolul neamurilor, sfântul Paul, ne prezintă despuierea lui Cristos, care, deşi era Dumnezeu s-a umilit şi înjosit pe sine luând firea de sclav, făcându-se asemenea oamenilor, ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. Tocmai pentru aceasta, Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume, care este mai presus de orice nume, în faţa căruia trebuie să se plece tot pământul (cf. Fil 2,7-10).

Aici este misterul lui Cristos, care intră în Ierusalim şi care se dăruieşte pe sine pentru poporul său. Nu este mântuire fără vărsare de sânge şi nu este vărsare de sânge mântuitoare fără iubire.

Liturghia de astăzi, cu lectura patimii Domnului după evanghelistul Matei, ne poartă în profunzimea acestui mister, arătându-ne că în tot ce s-a întâmplat cu Isus, slujitorul fidel al lui Iahve, a fost de fapt planul dumnezeiesc al iubirii Părintelui ceresc faţă de omul pe care l-a creat ca el să se bucure de îmbrăţişarea sa milostivă şi de demnitatea de fiu al său.

Evanghelia pe care am proclamat-o acum, la liturgia Cuvântului, conţine pe larg istorisirea patimii Domnului nostru Isus Cristos. Este pentru prima dată într-un an bisericesc când ascultăm împreună, cu mai mare interes şi cu profundă emoţie, relatarea amănunţită a ultimelor evenimente din viaţa lui Isus, evenimente care au încoronat lucrarea sa de vestire a evangheliei şi de pecetluire a ei cu propriul sânge şi cu propria suferinţă şi moarte.

"Eu cred cu tărie în acela care-şi dă viaţa pentru ideile sale", avea să declare marele gânditor Blaise Pascal, un profund creştin catolic al istoriei, asigurându-ne de forţa credinţei. Nu există argument mai puternic decât moartea pe cruce din iubire.

În centrul istorisirii pătimirilor Domnului se află procesul lui Isus, condamnarea la moarte pe cruce. Este ştiut cine l-a trădat, cine l-a condamnat şi cine l-a răstignit, cu alte cuvinte cine l-a ucis pe Isus: mai marii poporului, poporul din Ierusalim şi romanii care stăpâneau atunci în Palestina.

Dar oare numai ei?

De obicei, în judecata noastră, înclinăm să-i acuzăm pe alţii, pe contemporanii lui Isus şi mai puţin să vedem vinovăţia noastră.

Este clar că el nu a venit doar pentru unii, pentru contemporanii săi, nu s-a jertfit pentru cei câţiva care i-au ieşit în cale şi i-au strigat "Osana" sau au cerut "să fie răstignit". El s-a jertfit pentru toţi, pentru că toţi au păcătuit.

Există în Scriptură o pagină impresionantă care poate arunca o lumină asupra celor vinovaţi de moartea lui Isus.

Vestitul rege David comisese o crimă pentru a o lua la curtea sa pe soţia lui Urie. Un gest care l-a tulburat pe profetul Natan, omul lui Dumnezeu, care a considerat că trebuie să ia poziţie şi i-a arătat regelui marea lui nelegiuire, folosindu-se de o parabolă sugestivă (cf. 2Sam 12).

Într-o cetate erau doi oameni, unul foarte bogat şi unul foarte sărac. Cel bogat avea mii şi mii de oi, iar cel sărac numai una singură. Această oiţă era toată bucuria lui, dormea cu el şi îi asigura toată hrana necesară. Fără ea era sortit morţii.

Pe neaşteptate sosise la acel om bogat un oaspete şi, vrând să-l ospăteze, îi luă omului sărac oiţa, o sacrifică şi cu ea îl ospătă pe străin, cruţându-le pe ale sale.

Regele David, auzind această istorisire, s-a revoltat şi a zis: "Acel om trebuie să moară". La acest punct, Natan, profetul, întinse degetul spre el şi strigă cu tărie: "Tu eşti acel om, o rege! Tu ai făcut acest lucru. Tu aveai soţie ai luat soţia unui soldat de-al tău. Tu trebuie să mori". Regele, auzind această acuză, a amuţit şi, ca şi fulgerat a recunoscut păcatul şi greşeala şi a spus: "Am păcătuit".

Oare n-ar trebui să se repete acest gest şi acest lucru şi cu noi?

În timp ce medităm şi ne punem probleme despre cine l-a condamnat şi ucis pe Isus şi poate îi condamnăm cu furie pe alţii, în inima noastră ar trebui să auzim aceeaşi acuză şi aceleaşi cuvinte ca acelea spuse de profetul Natan lui David: Tu eşti acel om, o creştinule, tu l-ai ucis pe Isus din Nazaret.

Acelaşi lucru îl declară şi-l prezintă apostolul Petru, care, vorbind la trei mii de oameni în ziua de Rusalii, după ce a ieşit din Cenacol, a predicat şi a strigat: "Voi l-aţi răstignit pe Isus din Nazaret" (cf. Fap 2,23).

Era ştiut că nu toţi cei cărora le vorbea fuseseră prezenţi în faţa lui Pilat şi strigaseră, "Să fie răstignit!" şi nu toţi fuseseră pe Calvar ca să bată cuie în mâinile şi în picioarele lui Isus. Cu toate acestea, apostolul Petru nu s-a ferit şi nu a ezitat să spună: "Voi l-aţi răstignit pe Isus din Nazaret".

El ştia că spune adevărul şi acele persoane înţelegeau şi recunoşteau acuza şi condamnarea pentru faptele şi păcatele lor. Pentru ce?

Pentru că şi Petru şi cei ce ascultau predica lui erau convinşi că Isus a fost jertfit şi a murit pentru păcatele tuturor oamenilor. Aşadar, pentru că au păcătuit, şi ei l-au condamnat şi l-au răstignit pe Isus.

Isus a fost condamnat la moarte pentru că noi am păcătuit.

Părintele capucin Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, explicînd vinovăţia fiecăruia pentru condamnarea la moarte a lui Isus, spunea: "Există un cântec spiritual pe care, ori de câte ori îl ascult, mă zguduie, mă copleşeşte:

Erai şi tu, erai şi tu, când l-au răstignit pe Cristos? Atunci când aud repetându-se această întrebare, simt în mine un imbold ca să declar şi să strig:

Da, eram şi eu când l-au răstignit pe Cristos şi eu am aşezat spini în coroana lui, şi eu am aruncat cuvinte injurioase şi am scuipat pe faţa lui, pentru că şi eu am păcătuit şi, dacă spun că nu e aşa, sunt un mare mincinos".

Dragi fraţi şi surori în Cristos,

Ascultând predica lui Petru din ziua de Rusalii, care îi acuza pe ascultătorii săi de vinovăţia lor, şi simţind în suflet povara, toţi au strigat şi s-au întrebat: "Ce trebuie să facem, fraţilor?" Petru le-a spus tuturor: "Recunoaşteţi şi faceţi pocăinţă. Cereţi iertare, apoi veţi primi darul Duhului Sfânt" (cf. Ap 2,37).

Şi noi trebuie să recunoaştem păcatele noastre, trebuie să recunoaştem că am participat la condamnarea şi moartea pe cruce a lui Isus şi, făcând pocăinţă, convertindu-ne, vom putea să ne bucurăm de darul Duhului Sfânt pe care Cristos îl oferă celor care se reîntorc la el. Vom simţi din plin farmecul unei vieţi noi şi bucuria împărăţiei sale. Vom obţine pacea pe care a dat-o apostolilor în ziua învierii, când le-a spus cu bucurie: "Pace vouă! Primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate" (In 20,22).

Iubiţi credincioşi,

Relatarea patimii Domnului nostru Isus Cristos nu este doar o prezentare a biografiei lui Isus, nu reprezintă doar o înşirare de fapte trecute, nu are loc acum o comemorare trecătoare, ci este o istorie adevărată, care se actualizează fără încetare. Este o retrăire continuă a unui eveniment mântuitor, este un memorial veşnic al unui gest divin, înscris în istoria mântuirii.

În această prezentare a faptelor reale, ce fac parte dintr-un plan divin, întâlnim atâtea personaje care au avut un rol în desfăşurarea evenimentelor. Ele reprezintă pentru noi o continuă provocare şi ne oferă o ocazie de verificare a atitudinii noastre faţă de Isus pe care suntem chemaţi să-l urmăm. Suntem invitaţi să ne cercetăm şi să ne întrebăm în care dintre ele ne oglindim şi ne descoperim.

Este impresionantă iniţiativa unui preot, care a prezentat copiilor din parohia sa, la o cateheză, istoria şi realitatea patimilor lui Isus. Pentru a-i determina să se implice şi mai mult la descoperirea mesajului evanghelic, le-a cerut să analizeze şi să descopere în care dintre persoanele care erau în preajma lui Isus, în acele zile ale pătimirii sale, ar putea să se vadă. Răspunsul, aproape în unanimitate, a fost în Ioan şi în femeile sfinte. Ce frumos răspuns şi adecvat vârstei lor! O situaţie cu adevărat fericită.

Dar noi, cei de astăzi, cei care am ascultat încă o dată patimile Domnului, în care dintre personajele prezentate de evanghelistul Matei ne oglindim?

Dacă suntem sinceri, trebuie să mărturisim că cel puţin în parte, ne regăsim în toţi.

În noi, există de multe ori ceva din cel care l-a trădat, Iuda, pentru că de multe ori l-am vândut pe Isus, chiar şi pentru o sumă mai mică decât 30 de arginţi.

În noi avem ceva din Petru, întrucât o facem pe curajoşii între zidurile templului sau ale bisericii, dar nu avem curajul de a-l mărturisi la locul de muncă.

De multe ori în noi descoperim ceva din procuratorul Pilat, de vreme ce am fost şi suntem în stare de a face compromisuri, de a nu ne pune în pericol cariera, de a avea un câştig oarecare sau de a ne dezvinovăţi când suntem acuzaţi de ceva ce am făcut sau n-am făcut, spălându-ne pe mâini ca şi el.

De asemenea, în noi se găseşte ceva din Irod, atunci când trăim în păcate şi în atmosfera materialistă în care nu mai putem vedea pe Cristos şi nu mai suntem atenţi la nevoile fraţilor noştri.

Dar, şi spre bucuria noastră, putem să ne identificăm cu Simon din Cirene, atunci când îi ajutăm pe fraţii noştri, care se află în dificultăţi, sau cu femeile pioase, când participăm cu simţire la durerile lui Cristos şi ale întregii omeniri.

Şi ce e şi mai mângâietor, ne identificăm cu Ioan atunci când, învingând orice primejdie, îndrăznim să ne punem în mişcare pentru a-l întâlni pe Isus şi a sta cât mai aproape de el, chiar şi sub cruce.

În cele din urmă, ne oglindim în Maria, mama îndurerată a lui Isus, când îi stăm cât mai aproape pe drumul spre Cenacol, spre Calvar şi ne apropiem cu ea de cruce pentru a-i fi spre mângâiere şi apoi pentru a-l primi pe braţe la coborârea de pe cruce.

Dragi fraţi şi surori,

Suntem astăzi în Duminica Floriilor şi ne aflăm lângă Isus, îl întâmpinăm cu flori şi cântece de Osana şi pornim cu el spre Calvar şi cruce.

Să nu uităm să îndepărtăm din vieţile noastre acele lucruri păcătoase pe care le descoperim şi ştim că i-au făcut atâta rău lui Isus Să căutăm să nu se asemănăm cu Pilat, Irod, călăii, soldaţii romani şi poporul aţâţat de mai marii preoţi. Regretând o astfel de comportare să o înlocuim cu ceva mai bun, mai frumos, cu ceea ce am descoperit la femeile pioase, la Ioan, la Simon din Cirene sau la Veronica cea miloasă, şi, mai ales, la Maria cea sfântă, iubitoare şi îndurerată.

Să nu uităm că şi ostaşul roman străin şi chiar răufăcătorul, condamnat să fie răstignit cu el, au reuşit să vadă în Cristos şi să mărturisească că El era Fiul lui Dumnezeu, care şi-a dat sufletul în mâinile Tatălui său, cerându-i să-i ierte pe toţi, pe cei care erau de faţă şi l-au trădat, l-au condamnat şi răstignit pe cruce, ca şi pe cei care, în decursul veacurilor, s-au făcut vinovaţi, prin păcatele lor, de moartea sa pe cruce:

"Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34)

Ştiindu-ne şi noi vinovaţi de uciderea şi moartea Fiului său, să strigăm:

Tată, iartă-mă şi pe mine care am păcătuit şi l-am condamnat la moarte prin păcatele mele! Doamne, fă ca moartea lui să-mi fie viaţă, să-mi fie spre mântuire şi înviere fericită! Amin.

Iaşi, Duminica Floriilor 2011

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

lecturi: 18.