Intervenţia cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor despre "sensus fidei" şi beatificări

Cazul Ioan Paul al II-lea

În faima de sfinţenie a papei Wojtyla sunt prezente consideraţia credincioşilor şi recunoaşterea acţiunii lui Dumnezeu

"Presiunea de netăgăduit şi constantă a credincioşilor şi a mass-media" asupra "încheierii grabnice" a cauzei pentru beatificarea lui Ioan Paul al II-lea "nu a deranjat procedura". Dimpotrivă, "a permis să se acţioneze cu atenţie mărită în examinarea mărturiilor şi a evenimentelor". Este ceea ce subliniază cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor într-o intervenţie - pe care o publicăm aproape integral - ţinută la 1 aprilie, în ajunul aniversării a şase ani de la moartea papei Wojtyla, la Universitatea Pontificală "Sfânta Cruce" cu tema "Sensus fidei şi beatificările. Cazul lui Ioan Paul al II-lea".

De Angelo Amato

Dinamicitatea lui sensus fidei se realizează şi îşi are legitimarea în cadrul întregului trup eclezial, inclusiv magisteriul. Există o osmoză de netăgăduit şi necesară între intuiţia credinţei din partea credincioşilor şi o maturizare şi formare a ei din partea magisteriului. Sensus fidei creştin şi catolic nu este în afara sau deasupra comuniunii ecleziale, nu este forma fidei a subiectului nemagisterial al Bisericii, nici o reapropriere "de jos" a credinţei catolice. Ba chiar aparţine esenţei noţiunii teologice de sensus fidei recunoaşterea magisteriului autoritar, ca dar oferit înţelegerii adevărului şi comuniunii în Biserică. Dacă, pe de o parte, magisteriul Bisericii are nevoie de stimulentul, de experienţa şi de mărturia lui sensus fidei al credincioşilor, pe de altă parte şi sensus fidelium are nevoie de slujirea de adevăr şi de garanţie apostolică a magisteriului. Sensus fidei uneşte nu desparte, unind în singura conştiinţă de credinţă a tuturor celor botezaţi, oricare ar fi funcţia lor în Biserică. Sensus fidei a avut în ultimele secole câteva concretizări, de exemplu în promulgarea a două dogme mariane, a Neprihănitei Zămisliri a Sfintei Fecioare Maria, în anul 1854, şi a Ridicării ei glorioase la cer, în anul 1950. Intuiţia spirituală seculară a Bisericii în privinţa adevărului lipsei păcatului original în Maria şi în privinţa glorificării ei cereşti cu trupul şi sufletul a fost confirmată de magisteriul solemn şi infailibil al Papei.

Apoi sensus fidei este deosebit de prezent în procesele de beatificare şi de canonizare. De fapt, credincioşii sunt înzestraţi de harul divin cu o percepţie spirituală de netăgăduit în găsirea şi în recunoaşterea în existenţa concretă a unor botezaţi exercitarea eroică a virtuţilor creştine. Fericita Maica Tereza de Calcutta sau sfântul Pius de Pietrelcina, deja în viaţă erau admiraţi, urmaţi şi imitaţi datorită sfinţeniei lor. "Au trăit în sfinţenie", "Au murit în faimă de sfinţenie" sunt expresii tipice ale conştiinţei de credinţă a celor botezaţi faţă de unii martori eminenţi ai virtuţilor credinţei, speranţei şi carităţii. În procesele de recunoaştere a vieţii sfinte a credincioşilor sensus fidei dă naştere la aşa-numita fama sanctitatis (sau fama martyrii, pentru martiri) şi la fama signorum. Nu se poate iniţia un proces dacă nu există o răspândită, genuină şi spontană faimă de sfinţenie.

Conform Papei Benedict al XIV (1740-1758), recunoscut ca Magister în acest domeniu, fama sanctitatis este opinia răspândită printre credincioşi cu privire la integritatea vieţii şi la practicarea virtuţilor creştine, exercitate în mod continuu şi mai presus de modul obişnuit de a acţiona al celorlalţi creştini buni. La fama sanctitatis aparţine şi fama signorum, adică acea convingere de a obţine haruri şi favoruri cereşti, prin invocarea şi mijlocirea unui slujitor al lui Dumnezeu mort în faimă de sfinţenie.

Magister adaugă alte două precizări. Prima clarifică faptul că se poate vorbi despre fama sanctitatis atunci când viaţa şi acţiunile unui slujitor al lui Dumnezeu pot fi propuse altora ca exemplu de imitat. A doua precizare se referă la răspândirea acestei faime. Dacă ea există numai într-o mică parte şi nu în cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu ar trebui să se vorbească mai degrabă despre vorbărie decât despre faimă ("non fama, sed rumor"). În orice caz, calificativul cel mai important al conceptului de fama sanctitatis este excelenţa virtuţilor trăite şi percepute ca atare de către credincioşi. Asta înseamnă că slujitorul lui Dumnezeu, trăind în mod eroic - adică în mod superior bunătăţii obişnuite a celorlalţi credincioşi - trezeşte uimire, admiraţie, imitare şi încurajare pentru a cere mijlocirea lui la Dumnezeu Treime. Nu e vorba de recunoaşterea inteligenţei unui botezat în domeniul teologiei sau al ştiinţelor umane sau al acţiunii sale caritabile. Nici nu e suficient a spune că e vorba de un "preot bun" sau de un "tată bun de familie". Este indispensabil, în schimb, a-l considera mai propriu-zis ca un "preot sfânt" sau un "tată sfânt de familie". E vorba de a-l percepe ca imagine a lui Cristos, ca interpret autentic al fericirilor evanghelice. În afară de asta nu trebuie evaluat un singur act de caritate, fie el semnificativ, ci o atitudine constantă - un habitus - de caritate, ca expresie a unei continue comuniuni de har cu Dumnezeu Treime.

Faima de sfinţenie trebuie să fie spontană şi nu cauzată de o propagandă exasperată. Această spontaneitate este semn al harului Duhului Sfânt, care face să se nască în inimile credincioşilor o admiraţie deosebită faţă de un slujitor al lui Dumnezeu. În această privinţă, în procesul canonic, se adună, mai ales pentru cauzele recente, mărturii de preferinţă de visu, care atestă în favoarea lui fama sanctitatis motivând-o prin cunoaşterea personală şi relatarea de fapte, de vorbe, de comportamente şi de acţiuni deosebit de elocvente ale slujitorului lui Dumnezeu. Deci este necesar a aduna mărturiile acelora care scientia propria au constatat exercitarea eroică a virtuţilor din partea unui slujitor al lui Dumnezeu. Fama sanctitatis, sau opinia comună pe care credincioşii o au despre sfinţenie unui slujitor al lui Dumnezeu, este numai primul pas, chiar dacă indispensabil, pentru a iniţia un proces de beatificare. În sine, singură, fama sanctitatis încă nu înseamnă că e vorba de sfinţenie efectivă. Pentru a evita erori, autenticitatea ei va fi verificată şi eventual recunoscută în decursul unui iter lung şi articulat, fie la nivel de investigaţie diecezană, fie la nivel de procedură romană, care prevede intervenţia istoricilor, teologilor şi păstorilor Bisericii.

După cum se vede, fama sanctitatis nu provine în primul rând de la ierarhie ci de la credincioşi. Poporul lui Dumnezeu, în diferitele sale componente, este protagonistul lui fama sanctitatis. În acest domeniu vox populi este de importanţă fundamentală. Fama sanctitatis este un fenomen istorico-sociologic şi eclezial concret, care germinează în mod spontan în poporul lui Dumnezeu. Este o realitate neprovocată în mod intenţionat, ci apărută "în afara" slujitorului lui Dumnezeu, cauzată de viaţa lui şi de faptele lui sfinte. De exemplu, fama sanctitatis se manifestă în vizita la mormântul slujitorului lui Dumnezeu, în rugăciunea personală şi comunitară - nu liturgică - îndreptată spre el, în răspândirea biografiilor sale şi a scrierilor sale. În concluzie, în decursul unui proces de beatificare, înainte de toate o vox populi exprimă veneraţia faţă de persoane care au trăit şi au murit în sfinţenie. Adesea această vox populi este însoţită şi de vox Dei, adică de acele haruri, favoruri cereşti şi chiar adevărate minuni, obţinute prin mijlocirea unui slujitor al lui Dumnezeu. În sfârşit, este vox Ecclesiae care, după ce a examinat şi a evaluat pozitiv fie trăirea eroică a virtuţilor fie autenticitatea minunii, procedează la beatificare şi apoi la canonizare.

Acest concept teologic deplin de sensus fidei, îneţeles fie ca fama sanctitatis fie ca fama signorum, a ieşit în evidenţă în mod puternic în cazul pregătirii procesului de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea. De fapt, pe de o parte, începând din ziua morţii sale, la 2 aprilie 2005, poporul lui Dumnezeu a strigat imediat sfinţenia Papei răposat. După înmormântarea solemnă, când sicriul Papei era dus în grotele vaticane, în piaţa Sfântul Petru s-au ridicat în mod spontan câteva pancarte care aveau scris pe ele "Santo Subito" ("Să fie declarat sfânt imediat"), primite prompt şi cu entuziasm de mulţime, care a început să strige expresia. "Santo Subito" exprima sentimentul răspândit printre credincioşii din toată lumea.

Păstorii Bisericii au fost prompţi să primească cu bucurie şi imediat această invocaţie spontană. La 3 mai 2005, vicarul de Roma, cardinalul Camillo Ruini, a prezentat cardinalului José Saraiva Martins, pe atunci prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, cererea diecezei de Roma de a se constitui parte reclamantă în cauza de beatificare şi canonizare a Pontifului, adăugând şi cererea de dispensă ex toto de la termenul stabilit de cinci ani de la moarte pentru deschiderea investigaţiei diecezane. La 9 mai 2005, noul ales Papa Benedict al XVI-lea a acceptat cu bunăvoinţă cererea de dispensă. După câteva zile, la 13 mai, în timpul întâlnirii cu clerul roma în bazilica Laterană, acelaşi Pontif a anunţat ştirea, care a fost primită de adunare cu aplauze prelungite.

A fost începutul unui iter care, intrând pe o linie preferenţială, adică fără a avea obstacole de alte procese, a avut o desfăşurare rapidă, dar condusă cu extremă acurateţe şi profesionalitate. Invocaţia poporului lui Dumnezeu fusese adunată, însă prudenţa milenară a Bisericii sugera să se asculte în mod meticulos de normele date de însuşi Ioan Paul al II-lea în anul 1983, cu constituţia apostolică Divinus perfectionis magister. "Santo Subită" ("Sfânt imediat") da, dar mai ales "Sfânt sigur". O grabă neatentă nu trebuia să prejudicieze acurateţea procedurii.

Deci, Vicariatul de Roma şi-a asumat misiunea de a constata existenţa faimei de sfinţenie, adică a opiniei răspândite printre credincioşi cu privire la puritatea şi integritatea slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea şi cu privire la virtuţile practicate de el în grad eroic. În afară de asta, s-a demonstrat că această faimă nu era procurată în mod artificial, ci era spontană, stabilă, foarte răspândită printre persoane vrednice de credinţă şi prezentă în aproape totalitatea poporului lui Dumnezeu. A certificat şi faima semnelor, adică opinia curentă printre credincioşi cu privire la harurile şi favorurile primite de la Dumnezeu prin mijlocirea slujitorului lui Dumnezeu. De altfel, pentru o constatare empirică a fama sanctitatis et signorum a Papei Ioan Paul al II-lea, este suficient a sta un pic în piaţa Sfântul Petru, în orice zi a anului, pentru a vedea coada interminabilă de credincioşi care merg în pelerinaj la mormântului lui în grotele vaticane. Asta pentru a confirma că faima lui de sfinţenie este o communis opinio, adică o opinie răspândită printre credincioşi în privinţa bunătăţii unui slujitor al lui Dumnezeu, martor eroic şi exemplar al sequela Christi.

În faima de sfinţenie a lui Ioan Paul al II-lea vedem prezent clar cele două dimensiuni care o constituie: cea de jos, care provine de la consideraţia pe care o au credincioşii despre caracterul extraordinar al virtuţilor sale; şi cea de sus, care consistă în harul lui Dumnezeu, care face posibilă exercitarea eroică a virtuţilor teologale a credinţei, speranţei şi carităţii. Sfinţenia lui este, de fapt, rod fie al harului fie al angajării umană în alegerea asiduă a binelui.

Voluminoasa Positio în mai multe volume, pregătită de postulatură şi îngrijită de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, conţine o biografie critică şi documentată, expunerea trăirii eroice a fiecărei virtuţi teologale şi cardinale, demonstrarea faimei sale de sfinţenie, interogatoriile martorilor. Faima de sfinţenie şi de semne a lui Ioan Paul al II-lea este dovedită de foarte mulţi martori de visu, de venerarea mormântului, de semnalările de favoruri spirituale şi materiale primite, de invocaţiile şi de rugăciunile înălţate către el şi, în sfârşit, de adevărate evenimente extraordinare, care constituie o mărturie şi o confirmare "de sus" a acestei faime.

Examinarea amănunţită a mărturiilor a fost deosebit de delicată şi a meritat un discernământ atent. De exemplu, un element al faimei de sfinţenie a unui slujitor al lui Dumnezeu este ortodoxia sa catolică, mai ales în materie de credinţă şi de morală, care trebuie să fie prezentă în cuvintele sale, în atitudinile sale, în scrierile sale. Din acest punct de vedere magisteriul Papei Ioan Paul al II-lea constituie un capitol de importanţă deosebită pentru credinţa catolică, pentru tratarea iluminantă făcută de el a celor mai relevante probleme pe care le întâlneşte proclamarea actuală a Evangheliei. De fapt, magisteriul său constituie un patrimoniu foarte bogat de înculturare a Evangheliei în lumea contemporană.

Martorii convocaţi au motivat eroismul virtuţilor sale teologale, a credinţei, a speranţei şi a carităţii. Această trăire eroică îi conferă Pontifului o perfecţiune care depăşeşte forţele naturii umane, pentru a însemna că virtuţile nu sunt numai efort uman ci dar de har al lui Dumnezeu şi consecinţă a eficacităţii sale în inima celui care nu opune piedici, ci colaborează cu el.

Examinarea virtuţilor, făcută în diferite rânduri de teologi şi apoi de părinţi de la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, s-a încheiat, la 19 decembrie 2009, cu autorizarea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea la promulgarea decretului despre trăirea eroică a virtuţilor. Din acel moment, Ioan Paul al II-lea a fost declarat venerabil. Însă momentul culminant al faimei sale de sfinţenie a fost sigiliul divin al minunii. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea postulatura a prezentat cazul vindecării unei călugăriţe franceze, sora Marie Simon Pierre Normand, născută la Cambrai în anul 1961. În anul 1981 a obţinut diploma de educatoare ajutătoare la un cămin de copii. După aceea a fost primită printre Micile surori ale maternităţii catolice, depunând voturile la 6 august 1985. În anul 1988, în timpul examenului pentru brevetul de "prim ajutor", a simţit că mâna stângă îi tremura - este stângace. A atribuit episodul emoţiei momentului. În anul 1990 a început să observe oboseala şi slăbire şi timp de un an a întrerupt studiile de infirmieră. Le-a reluat în mai 1991, obţinând diploma de infirmieră în anul 1992. În munca sa puţin câte puţin a simţit puternice tulburări şi dureri fie la mâna stângă fie la picior, cu greutate de a scrie şi de a merge. Neurologul, care a vizitat-o în august 2001, a dat diagnosticul de sindrom parkinsonian cu manifestare prevalentă în partea stângă, sau parkinson juvenil. Vizitată de specialişti, i-a fost rezervat un tratament anti-parkinson, care a produs o uşoară dar temporară îmbunătăţire a simptomatologiei. Însă boala a avut o înrăutăţire, motiv pentru care pacienta a fost vizitată de un ilustru neurolog, care a confirmat diagnosticul de Parkinson. Totuşi, bolnava continua să se agraveze. În sfârşit, în după-amiaza zilei de 2 iunie 2005, bolnava i-a cerut maicii generale, venită în vizită canonică, să fie scutită de funcţie, datorită imposibilităţii fizice. Maica a îndemnat-o să reziste, sperând în ajutorul Pontifului răposat. În această privinţă s-a rugat şi a îndemnat la rugăciune. În seara aceea sora a adormit şi s-a odihnit liniştită până dimineaţa. Când s-a trezit, cu mare uimire, nu mai simţea nici dureri nici amorţiri. Se simţea vindecată. A întrerupt terapia farmacologică anti-parkinson şi la 7 iunie a mers la neurologul, care o examinase de mulţi ani. Medicul a constatat dispariţia tuturor simptomelor bolii, confirmând de alte două ori condiţiile bune ale pacientei, la 15 iulie şi la 30 noiembrie. În afară de asta, alţi specialişti au recunoscut că sora era exemptă de orice patologie psihiatrică şi de orice tendinţă de tip născocitor sau prefăcător. Istoria clinică a pacientei şi numeroase examinări succesive au confirmat natura fizică a simptomatologiei.

Cât priveşte aspectul teologic, adică evaluarea timpurilor şi modalităţilor cererii de mijlocire la slujitorul lui Dumnezeu, a fost constatat că surorile din congregaţia celei vindecate, invitate de maica generală, au început să invoce ajutorul Papei "sfânt" deja în mai 2005, intensificând rugăciunea în seara zilei de 2 iunie 2005. Şi tocmai în dimineaţa zilei următoare, sora Marie Simon Pierre s-a simţit complet vindecată.

După meticuloasa examinare ştiinţifică a evenimentului şi după ce s-a constatat că invocarea univocă la slujitorul lui Dumnezeu a precedat vindecarea neaşteptată şi durabilă a surorii, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a autorizat Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor să promulge decretul despre minune, la 14 ianuarie 2011.

Astfel răspânditul sensus fidei cu privire la fama sanctitatis et signorum a Papei Ioan Paul al II-lea a fost în mod oficial legitimat de magisteriu, după un atent proces de verificare. În aceeaşi zi, 14 ianuarie, a fost făcută cunoscută şi data beatificării solemne, 1 mai 2011, în piaţa Sfântul Petru. Presiunea de netăgăduit şi constantă a credincioşilor şi a mass-media asupra încheierii grabnice a cauzei - contrar la ceea ce se poate crede - nu i-a deranjat procedura. Ba chiar a permis să se acţioneze atenţie mărită în examinarea amănunţită a mărturiilor şi a evenimentelor. În felul acesta încearcă Biserica "sfântă" să ajungă la indispensabila certitudine morală în privinţa evenimentelor şi persoanelor, care fac strălucitor chipul ei de Mireasă a lui Cristos, cel total sfânt.

Beatificarea lui Ioan Paul al II-lea deschide calea spre canonizarea lui, care, aşa cum se ştie, cere o ulterioară intervenţie de sus. Desigur, procesul cu privire la minune pentru canonizare va avea nevoie de timp. Dar nu trebuie să se considere timp gol perioada cuprinsă între beatificare şi canonizare. În schimb e vorba de un timp plin, pe parcursul căruia credincioşii sunt invitaţi să cunoască mai bine viaţa sfântă a fericitului şi să-i imite virtuţile. Adică este un timp potrivit, pentru a aminti tuturor promisiunile de la botez şi pentru a confirma fidelitatea faţă de Cristos şi faţă de Evanghelia sa de adevăr şi de viaţă, după exemplul Papei Ioan Paul al II-lea şi imitându-l pe el.

(După L'Osservatore romano, 5 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 29.