Reflecţie: Evanghelia suferinţei

"Istoria omenirii este istoria suferinţei", spunea Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea apostolică Salvifici doloris (1984). Suferinţa însoţeşte fiecare moment al existenţei terestre şi fiindcă drumul vieţii omului este în esenţă un drum de suferinţă, Biserica trebuie să-l întâlnească, să-l însoţească şi să-l ajute pe om tocmai pe acest drum.

Suferinţa. De ce?

Isus spune că până când nu vom fi asemenea copiilor, nu vom intra în împărăţia cerurilor.

Ei bine, există o întrebare pe care orice copil o pune celor mai mari şi evident, mai înţelepţi: De ce? De ce durerea, de ce boala, de ce moartea, de ce nedreptatea, de ce atâta suferinţă? De ce, dacă Dumnezeu e Cel Atotputernic, Drept şi Bun, trimite suferinţa şi de ce de atâtea ori cei răi nu duc lipsă de nimic, în timp ce asupra celui bun şi drept şi credincios se abat atâtea necazuri? De ce Dumnezeu permite răul? Suferinţa pune sub semnul întrebării nu numai imaginea lui Dumnezeu, în calitate de "Dumnezeu atotputernic, atotştiutor, atotiubitor", ci însăşi existenţa sa. Dar tot suferinţa este aceea care, punând această întrebare, îndrumă omul spre descoperirea lui Dumnezeu, a lui însuşi şi a celorlalţi ca esenţă divină. Suferinţa este tunelul săpat în inima existenţei terestre spre lumina divină, una şi aceeaşi în Dumnezeu şi în om. Dar pentru ca acela aflat în suferinţă să se deschidă faţă de noi, iar noi să reuşim să-i vestim cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să răspundem mai întâi pentru noi înşine la această întrebare: De ce suferinţa?

Răspunsul teologilor

Sfântul Augustin considera că răul nu e decât fondul obscur care face ca nesfârşita iubire a lui Dumnezeu faţă de om să apară mai strălucitoare în lumina sa şi că el e cel care, în nemăsurata sa bunătate, preschimbă răul în bine¹. Iar Gottfried Leibniz în teodiceea² sa, afirma că privit în totalitate, nu poate să existe ceva mai bun decât ceea ce vine de la Dumnezeu - altfel spus, lărgirea orizontului propriu în timp sau în spaţiu permite perceperea armoniei superioare existente în Creaţie: schimbarea punctului de vedere şterge suferinţa³. La nivel intelectual, argumentul ar putea fi apreciat, dar suferinţa este resimţită la nivel fizic şi psihic, dar niciodată pur intelectual. De aceea unii teologi afirmă că suferinţa nu trebuie înţeleasă, ci asumată⁴. Pierre Teilhard de Chardin, celebrul paleontolog, preot iezuit, considera că suferinţa este punctul nodal al evoluţiei omului spre Christos şi aprecia că asumarea suferinţei şi a morţii e aceea care schimbă lumea fiindcă duce la descoperirea lui Dumnezeu⁵. Un alt răspuns îl oferă Karl Rahner⁶: "Caracterul de neconceput al suferinţei (este) o fărâmă din incomprehensibilitatea lui Dumnezeu". De fapt, un răspuns care să fie de folos în orice circumstanţă nu există - decât tot cel al lui Karl Rahner, SJ: "Dumnezeu, cel nepătruns în libertatea sa".

Răspunsul altor religii universale

Budismul, întemeiat de Gautama Buddha (566 aC - 480 aC) afirmă următoarele "patru nobile adevăruri": 1. Totul e suferinţă; 2. Suferinţa e determinată de dorinţă/ataşament; 3. Dacă se elimină dorinţa/ataşamentul se poate elimina suferinţa; 4. Calea cea de opt ori nobilă⁷ poate elimina dorinţa. Extremele trebuie evitate (atât hedonismul, cât şi mortificarea excesivă).

Hinduismul: Atât timp cât omul este prins în ciclul renaşterilor, soarta lui este suferinţa; instabilitatea minţii determină dorinţa, iar aceasta e cauza suferinţei; soluţia este controlul simţurilor prin autodisciplină. Suferinţa provine din acţiunile trecute (karma), dar karma nu presupune resemnarea, ci impune o mai mare responsabilitate a omului faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Religia mozaică: Suferinţa este dată de Dumnezeu, dar tot el vindecă. Iov, ca şi psalmistul, îşi strigă durerea, îi aduce reproşuri lui Dumnezeu, se tânguieşte şi plânge, dar înţelege în cele din urmă măreţia creaţiei şi se abandonează misterului insondabil al dumnezeirii - şi atunci este salvat.

Islamul: Nu caută să înţeleagă ceea ce nu e de înţeles cu mintea, ci răspunde stereotip: "Aceasta a fost voia lui Allah", iar omul trebuie să se încreadă în voinţa sa. Sufismul, care reprezintă dimensiunea predominant meditativă a islamului, cuprinde o întreagă mistică a suferinţei, influenţată în mare măsură de monahismul creştin: sufismul consideră că alienarea faţă de Dumnezeu este cauza suferinţei.

Răspunsul creştinismului

Toate cele de mai sus sunt doar răspunsuri ale oamenilor sfinţi, aflaţi mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Ei sunt pe drumul spre Dumnezeu, alături de noi sau puţin înaintea noastră, iar răspunsul lor e oarecum "de jos în sus", arătând în sus, spre Dumnezeu. În creştinism însă, Dumnezeu însuşi răspunde omului. Iar acest răspuns e Isus, prin naşterea, viaţa, moartea şi învierea sa:

- Isus a venit pentru cei suferinzi de boli ale trupului, ale sufletului, ale spiritului;

- Isus a vindecat în zi de Sabbath, restituindu-i omului demnitatea pierdută prin păcatul originar;

- Isus a suferit el însuşi alături de ei (a plâns la moartea lui Lazăr); el însuşi era sărac, în pericol de moarte chiar înainte de naştere, ostracizat, condamnat la moarte; a plâns şi s-a temut; a dorit să înlăture suferinţa sa…, a plâns cu lacrimi de sânge, sudoarea fricii s-a făcut de sânge…, pe peretele acelei cisterne de piatră unde a fost coborât cu funii şi şi-a petrecut ultima noapte, a rămas întipărită umbra sa de sânge, în rugăciune - dar a făcut voia Tatălui său; în sfâşierea şi umilinţa crucii s-a simţit el însuşi abandonat, chiar de cel a cărui voie o făcea: "Eli, Eli…" ("Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" - acesta este versetul de început al Psalmului 21, care cuprinde profeţia despre pătimirea lui Isus - dar în acelaşi timp, despre victoria sa: e uşor să disperi, cel mai greu este însă să speri în nenorocire şi în pofida oricărei evidenţe: cel care pătimeşte în acel psalm nu încearcă să-şi demonstreze nevinovăţia, ci doar strigă spre Dumnezeu din adâncul durerii sale. După Karl Rahner,SJ, acest psalm uneşte îndrăzneala cea mai înaltă, cu umilinţa cea mai profundă. Iar Dumnezeu vede şi intervine, fiindcă totul se face după planul lui.

Aceasta este de fapt şi ideea centrală a Evangheliei după Sfântul Matei: el citează din Psalmi şi intercalează pasaje din profetul Zaharia, tocmai pentru a lămuri că prin Isus se împlinesc profeţiile Vechiului Testament: totul se face după voia lui Dumnezeu, iar suferinţa este întotdeauna asociată cu o credinţă neclintită. Suferinţa însăşi este fericirea, ca premisă a bucuriei care va să vină ("Fericirile", Mt 5,3-12) La Evanghelistul Marcu, suferinţa pune capăt întunericului lumii şi-l preschimbă prin iubire. "Suferinţa lui Isus învinge demonii care-l împiedică pe om să-şi trăiască viaţa prin deschidere către Dumnezeu. Dumnezeu nu ne eliberează de durere, dar ne dă puterea s-o suportăm"⁸.

Altfel stau lucrurile la Evanghelistul Luca: acesta, scriind în mediul culturii greceşti, îl înfăţişează pe Isus potrivit idealului antic: cel just şi virtuos suferă ca într-o tragedie antică şi tot ca în tragediile antice, spectatorii sunt transformaţi prin suferinţa sa (suferinţa are rol de katharsis - de purificare şi înălţare a inimii către Dumnezeu). Sfântul Ioan ne învaţă prin Evanghelia sa că suferinţa nu ne poate lua demnitatea regală a existenţei umane şi nici iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu: de-a lungul vieţii şi cu atât mai mult în suferinţă, nu suntem niciodată singuri, dar ceea ce trebuie făcut e să oferim suferinţa noastră, lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură (atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament) ne învaţă că totul se împlineşte conform planului lui Dumnezeu; că trebuie să ne încredinţăm cu totul iubirii sale nesfârşite şi să căutăm să dăm suferinţei noastre un sens - fiindcă planul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut omului.

Dar cum putem spune toate acestea omului aflat în cea mai adâncă suferinţă? În cel mai adecvat caz, pornind de la atitudinile pe care societatea actuală le impune omului. Iată-le:

1. "Totul se petrece din vina ta!" În felul acesta, se adaugă suferinţei şi povara culpei - aşa cum încercau aşa-zişii prieteni să-l consoleze pe Iov şi pe care Dumnezeu i-a mustrat.

2. "Te-a pedepsit Dumnezeu" - or Dumnezeu nu pedepseşte niciodată (a se vedea vindecarea orbului din naştere);

3. "E treaba ta, nu ne interesează - Munceşti cât poţi, câştigi pe măsură şi, dacă nu mai eşti bun de nimic, n-ai decât să suferi sau să mori, suferinţa ne deranjează, ne strică weekendul, ne prefacem că n-o vedem sau... mai bine s-o euthanasiem". Aţi observat cât de rar se uită oamenii unii la alţii? Îşi îndreaptă privirea, evident, unul spre altul, dar nu se văd: e ca şi cum ar privi spre un zid opac - un gol care priveşte spre un alt gol, fără să vadă şi fără să-l intereseze nimic.

Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu începe cu propriile noastre fapte: grija plină de iubire faţă de toţi cei aflaţi în suferinţă. La aceasta se referă Sfântul Părinte papa Benedict XVI în exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, la §99, 103 şi 107. Dar când suferinţa este acută, singurul mod de a-i arăta iubirea pe care Dumnezeu i-o trimite prin noi este tăcerea: "a-l vedea cu adevărat, a-l privi în ochi, a fi alături de…", plini de compasiune, cât timp este necesar. Iar dacă omul îşi strigă şi plânge suferinţa, trebuie îndrumat ca totul să fie dăruit lui Dumnezeu - aceasta e rugăciunea cea mai adâncă a sufletului omenesc, fiindcă vine din abisul sinelui suprem, în care sălăşluieşte Dumnezeu. E ca şi cum Dumnezeu s-ar întoarce spre el însuşi. În momentul acesta, suferinţa deschide poarta spre sine, dar şi spre ceilalţi, o poartă a compasiunii şi a iubirii. Dar pentru cel aflat în suferinţă, toate acestea vor fi înţelese mult mai târziu, când durerea se atenuează. Dumnezeu primeşte revolta, neîncrederea, strigătul disperat al omului fiindcă doar aşa se deschid porţile înţelegerii. Aşa şi numai aşa ne putem păstra credinţa în durere: vorbind cu Dumnezeu, plângându-ne, strigând, reproşându-i, întrebându-l, manifestându-ne disperarea - în rugăciune, cu propriile noastre cuvinte. Pentru că atunci când vorbim cu Dumnezeu, îl recunoaştem şi toate cuvintele noastre se transformă în rugăciune.

În cursul spitalizării după atentat, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea împlinea misiunea de vestitor al Cuvântului lui Dumnezeu pentru cei bolnavi. Când într-o noapte un copil cu leucemie a murit, mama, înnebunită de durere, a năvălit în rezervă strigând: "Unde este Dumnezeul tău acum, când mi-a murit copilul?!" Iar papa i-a răspuns: "Tot acolo unde era şi când Fiul lui a murit pe cruce pentru ca fiul tău şi noi toţi să avem viaţa veşnică şi s-o avem din plin".

Dr. Ecaterina Hanganu

Note
¹ "Dumnezeu cel atotputernic (…) fiind bun în cel mai înalt grad, nu ar îngădui niciodată existenţa vreunui rău în lucrarea sa dacă nu ar fi atât de puternic şi bun încât să reuşească el însuşi să preschimbe răul în bine".
² Teodiceea (de la gr. theos = zeu şi dike = justiţie) este un studiu teologic sau filosofic care urmăreşte să arate de ce Dumnezeu cel atotputernic, atotcunoscator, atotiubitor permite răul.
³ "Infinita înţelepciune a Celui Atotputernic, prin binele său nemăsurat, a făcut în aşa fel totul încât văzut în întregime, să nu se poată naşte ceva mai bun decât ceea ce vine de la Dumnezeu însuşi. De aceea, este de presupus că în ciuda părerii că există ceva reprobabil în opera lui Dumnezeu, aceasta nu ne este suficient cunoscută, iar înţeleptul care poate să o înţeleagă va considera că nici măcar nu putea fi dorită mai bine decât a fost în realitate" (Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l'homme et l'origine du mal, 1710).
⁴ Anselm Grün, Despre suferinţă, Ed. "Galaxia Gutenberg", Târgu Lăpuş, 2008, p. 11.
⁵ "În timp ce eu străbăteam mări şi ţări în serviciul forţelor pozitive ale Universului, străduindu-mă cu pasiune să surprind toate vârstele pământului, tu, pe patul suferinţei, nemişcată, în adâncul sufletului tău ai preschimbat în lumină negura cea mai adâncă a lumii. Spune-mi, surioară dragă, cine oare dintre noi, în ochii Celui de Sus, şi-a ales partea cea bună?" (P. Teilhard de Chardin, SJ, în prefaţa la biografia surorii sale, decedată în 1936 după o cruntă suferinţă).
⁶ Karl Rahner, SJ (1904-1984), iezuit german, filosof existenţialist şi teolog care, alături de Bernard Lonergan şi Hans Urs von Balthasar, este considerat unul din marii teologi romano-catolici ai secolului XX.
⁷ "Calea" cuprinde următoarele opt imperative: 1. judecata corectă (=înţelegerea corectă a celor patru nobile adevăruri); 2. intenţia corectă (=aspiraţia corectă spre eliberarea proprie de ataşament, ignoranţă şi ură); 3. vorbirea corectă (abţinerea de la minciună, bârfă, vorbire incisivă); 4. conduita corectă (abţinerea de la comportament agresiv); 5. mod de viaţă corect (a trăi în aşa fel încât să eviţi necinstea şi rănirea altora, inclusiv a animalelor); 6. efort corect (supravegherea minţii: abandonarea calităţilor rele, creşterea celor bune); 7. atenţie corectă (asupra corpului, sentimentelor, gândurilor şi conştiinţei astfel încât să fie îndepărtate dorinţa aprigă, ura, ignoranţa); 8. concentrarea corectă (meditaţia, astfel încât să fie realizată progresiv înţelegerea imperfecţiunii, impermanenţei şi a non-separării);
⁸ Anselm Grün, Despre suferinţă, Ed. "Galaxia Gutenberg", Târgu Lăpuş, 2008, p. 22 et pass.

lecturi: 37.