Edificiile simbol al dialogului dintre Dumnezeu şi om

Catedralele inimă a Europei

De Timothy Verdon

În inima oricărui oraş european de o oarecare importanţă există o catedrală, semn al prezenţei - într-un arc de secole mai mult sau mai puţin lung - unei comunităţi creştine active. În mod tipic mare, această structură se impune asupra conştiinţei cetăţeanului precum şi a turistului, constituindu-şi o trăsătură semnificativă a fizionomiei locului. Depozitară de nenumărate vestigii din trecut, invită să percepem identitatea istorică a locuitorilor din acel loc, şi să o legăm cu elanul creativ generat de credinţă; frumuseţea edificiului şi a artei care îl îmbogăţeşte furnizează de fapt o cheie de lectură a vieţii interioare a celor care l-au voit, l-au construit şi l-au menţinut, cifră sigură a valorilor colective care de două mii de ani plăsmuiesc experienţa spirituală a Europei.

Prima din aceste valori este religioasă: aceea a unui raport privilegiat cu Dumnezeu. Catedralele sunt emblematice ale acestui raport: sunt biserici adică sunt case de rugăciune pentru un popor care se crede convocat de Dumnezeu.

Apoi, sunt biserici speciale, în mod normal mai mari şi frumoase decât altele pentru că - asemenea templului biblic din Ierusalim - primesc nu numai viaţa locuitorilor din acel loc ci a tuturor celor pe care Dumnezeu îi cheamă; de fapt, fiecare catedrală simbolizează universalitatea vocaţiei creştine şi merită numele pe care Biblia îl atribuie vechiului templu ebraic: "O casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Is 56,7). Tocmai această frază va fi citată de Isus atunci când, înainte de pătimirea sa, el eliberează templul din Ierusalim de vânzători şi de schimbătorii de bani, spunând: "Nu este scris oare: Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele? Dar voi aţi făcut-o peştera tâlharilor" (Mc 11,17; cf. Mt 21,12-13; Lc 19,46).

Adică fiecare catedrală simbolizează universalitatea unui raport cu Dumnezeu purificat de Cristos şi se oferă ca acel "loc" despre care el vorbea femeii samaritene, unde "adevăraţi adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută" (In 4,23). Catedralele sunt case de rugăciune pentru cei care, răspunzând lui Dumnezeu, se lasă transformaţi în adevăraţi adoratori; sunt semne permanente ale unui raport dinamic, care îl transformă pe om în raporturile sale cu alţi oameni, ba chiar cu "toate popoarele".

Apoi, în interiorul acestor edificii există un alt semn, care explică pe deplin sensul termenului "catedrală": catedra sau scaunul episcopului, adesea realizat din materiale nobile şi forme monumentale. Ceea ce distinge o catedrală de alte biserici este, de fapt, prezenţa acestui scaun al slujitorului ecleziastic considerat un succesor al apostolilor trimişi de Cristos la toate naţiunile, episcopus sau episcopul. Universalitatea catedralei depinde, de fapt, de universalitatea misiunii încredinţată de Cristos apostolilor săi după înviere, atunci când le-a spus: "Aşadar, mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit" (Mt 28,19-20). Practic, catedra situată în apropierea altarului explică funcţiile încredinţate cu acea ocazie de către Cristos, de a învăţa şi de a sfinţi toate naţiunile. Magisteriul episcopilor în slujba sfinţirii generaţiilor succesive, în locurile unde se înalţă catedre şi catedrale, este apoi un element constitutiv al transformării promise a credincioşilor în adevăraţi adoratori ai Tatălui.

Împreună cu învăţarea şi cu sfinţirea popoarelor încredinţate lor, episcopii au o a treia funcţie, comunicată şi aceasta de catedră şi de structura arhitectonică asociată: aceea de a conduce in persona Christi. Porunca de a învăţa şi de a boteza toate naţiunile, în textul citat din Evanghelie, este de fapt introdus şi completat de fraze care se referă la autoritatea sublimă a Mântuitorului care rămâne în trimişii lui. "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ", spune el; şi apoi: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,18 şi 20b).

Prezentarea frecventă a catedrei ca tron şi a catedralei ca aula regia (bazilică) derivă din această ultimă funcţie, în care sunt rezumate efectiv celelalte două, deoarece ascultarea credincioşilor faţă de episcopii lor implică deja dobândirea unei înţelepciuni care sfinţeşte, conform unui principiu enunţat de Cristos. Vorbind apostolilor, el a spus: "Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis" (Mt 10,40).

De la începuturile creştinismului, acest principiu de ascultare a fost recunoscut ca fundamental pentru comuniunea eclezială. Un scriitor din secolul al II-lea, sfântul Ignaţiu din Antiohia, afirmă că "Isus Cristos, viaţa noastră inseparabilă, acţionează conform voinţei Tatălui, aşa cum episcopii, constituiţi în toate locurile până la marginile pământului, acţionează conform voinţei lui Isus Cristos". După această frază sfântul adaugă după aceea invitaţia pasionată "de a acţiona în armonie perfectă cu voinţa episcopului vostru", notând că clerul din comunitatea destinatară a textului său era deja "aşa de armonios unit cu episcopul, aşa cum sunt coardele unei cetere; în felul acesta, în acordul sentimentelor voastre şi în armonia perfectă a iubirii voastre fraterne, se va înălţa un concert de laude către Isus Cristos" (Către Efeseni, 2, 2; cf. Franz Xaver Funk, Karl Bihlmeyer, Die apostolischen Väter, ediţia a doua, Tübingen 1956, 1, pag. 175-177).

În logica acestui sistem spiritual, este uşor de înţeles semnele materiale care ne interesează. Catedra în apropierea altarului simbolizează unitatea armonioasă a credincioşilor cu episcopul lor, a episcopului cu Cristos şi a lui Cristos cu Tatăl; şi edificiul care găzduieşte catedra şi altarul la rândul său preamăreşte simbolul.

Aşa cum afirmă un părinte modern al Bisericii, Paul al VI-lea: "Catedrala este a lui Cristos, lui Cristos îi aparţine orice catedrală. Pentru el s-a ridicat o catedră, pe care apostolul său, în locul lui, va vorbi; pentru el un tron, pe care cel care ţine locul lui va şedea; pentru el un altar, de pe care acela care îl întruchipează va face să se înalţe către Tatăl însuşi sacrificiul său; pentru el este adunată aici Ecclesia, poporul cu episcopul său, şi către el înalţă imnul său de glorie şi rugăciunea sa gemătoare; de la el dobândeşte acest templu maiestatea sa misterioasă" (discurs rostit în domul renovat din Crema în anul 1959).

Deci fiecare catedră în orice catedrală trebuie vizualizată în termenii deja sugeraţi într-un mozaic roman de la începuturile secolului al V-lea, în care pe tron în mijlocul adunării stă Cristos însuşi, glorios deasupra altarului euharistic. Situarea acestui mozaic într-o bazilică romană, apoi Sfânta Prudenţiana, şi prezentarea lui Cristos ca un imperator între apostolii transformaţi în patricieni cu togă, sugerează un alt aspect al temei noastre: întrepătrunderea vieţii ecleziastice de simbolurile imperiului roman antic. Deja limbajul folosit de Ignaţiu din Antiohia pentru a descrie organizarea Bisericii în secolul al II-lea (perioada de maximă expansiune a imperiului roman), se inspira din retorica statului plină de metafore muzicale, şi cu acceptarea oficială a creştinismului în timpul lui Constantin şi asumarea din partea prelaţilor creştini a însemnelor care derivau din ierarhia civilă cum sunt lumânările şi tămâia, metafora se traducea în realitate.

Cu definirea succesivă a circumscripţiilor ecleziastice după repartiţia teritorială a imperiului în "dieceze", visul roman de unitate politică şi culturală a fost asimilată cu viziunea creştină de comuniune eclezială pe care Ignaţiu din Antiohia a văzut-o înrădăcinată în raportul dintre Cristos şi Dumnezeu Tatăl.

Rezultă că, de la sfârşitul antichităţii şi în timpul evului mediu, scaunul episcopal într-o catedrală evoca - în afară de comuniunea Bisericii locale cu capul ei - aspiraţia de a reconstitui armonia atotcuprinzătoare a imperiului antic unit în jurul tronului.

Asta graţie şi rolului legitimant al pontifului roman, papa, a cărui autoritate asupra capitalei antice înlocuia autoritatea cezarilor; comuniunea cu episcopul de Roma a episcopilor din Europa post-antică într-un fel perpetua, de fapt, structura statului antic, şi identitatea eclezială creştină, de naţiune sfântă, se altoia pe identitatea civică transmisă de imperiul de la sfârşit, conceptul iudeo-creştin "poporul lui Dumnezeu" suprapunându-se pe cel roman de plebs, un popor autonom cu drepturi şi obligaţii, capabil să se apere şi gata pentru sacrificiu.

Această suprapunere conceptuală contribuie la prestigiul catedralelor, care era în mod normal singurele structuri citadine cu valenţe universale reziduale, semne ale transformării vechiului vis imperial în proiect ecleziastic dinamic.

(După L'Osservatore romano, 26 februarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 39.