"Asistăm la o primăvară în lumea arabă"

Interviu luat părintelui Samir Khalil Samir

De Inma Álvarez

Scânteia a fost aprinsă la 4 ianuarie 2011 de Mohamed Bouazizi, un tânăr tunisian de 27 de ani, vânzător ambulant de fructe şi legume care a decis să-şi dea foc în public în semn de protest după ce poliţia îi confiscase marfa, singura lui sursă de întreţinere.

Protestele, care vor intra în istorie cu numele de "Revoluţia iasomiilor", au provocat sfârşitul regimului lui Zine El Abidine Ben Ali, constrâns să părăsească ţara.

Mişcarea s-a extins rapid la Egipt, unde un milion de persoane au manifestat mai mult zile în Piaţa Tahrir, la Cairo ("Revoluţia tinerilor"), constrângându-l la 11 februarie 2011 pe preşedintele Hosni Mubarak să-şi dea demisia.

În aceste ultime zile au continuat protestele, cu represiuni mai mult sau mai puţin violente, în Maroc, Algeria, Yemen, Iran şi Libia. În această ultimă ţară, regimul lui Gheddafi este a ajuns să folosească armele pentru a sufoca manifestaţiile.

Pentru părintele Samir Kahlil Samir, iezuit originar din Egipt, profesor de teologie şi islamologie la Institutul Pontifical Oriental şi unul din cei mai mari experţi mondiali ai dialogului dintre creştini şi musulmani, această mişcare reprezintă o "primăvară" în lumea arabă, un alt pas spre democratizarea ţărilor din regiune.

Părintele Samir a acordat acest interviu agenţiei Zenit despre temă.

Cum interpretaţi recentele manifestaţii din Egipt care au răsturnat regimul lui Mubarak, dar şi pe cele din Tunisia, Algeria şi în ultimele zile chiar şi în Iran şi Libia pentru a cere sfârşitul vechilor regimuri?

Pr. Samir Khalil Samir: Aceste mişcări mai mult sau mai puţin s-au născut în mod spontan. Ceea ce se observă este că există o majoritate de tineri, nu există nici partide politice nici grupuri organizate. Este o reacţie de masă, a poporului.

Un al doilea punct comun pentru toate aceste mişcări este că sunt îndreptate împotriva regimurilor care durează de zeci de ani, cum este cazul Tunisiei (21 de ani), Egiptului (aproape 30 de ani), Libia (42 de ani), Yemen (21 de ani), etc... Toate acestea aproape peste tot vor să semnifice că oamenii s-au săturat, vor o schimbare şi se manifestă astfel: "Pleacă!". Manifestele lipite în arabă spun irhal (????), care înseamnă "Pleacă!", ca şi cum ar spune "Ajunge de acum". Ba chiar mişcarea de opoziţie împotriva lui Mubarak se numeşte în arabă "Ajunge", "kefaya!".

Al treilea aspect care mă uimeşte este că e comună pentru toate aceste ţări motivaţia, care este în mod esenţial faptul de a nu putea găsi un loc de muncă, de a întemeia o familie şi de a trăi cu un minim de decenţă. În cazul Tunisiei toate acestea au pornit de la acest tânăr tunisian [Mohamed Bouazizi, tânăr ars de viu la 4 ianuarie 2011, n.d.r.] care a studiat şi nu găsea loc de muncă şi care până la urmă cu puţinele economii pe care le avea decide să cumpere nişte legume pentru a le vinde pe stradă. Şi iată că vine poliţia şi îi spune "tu nu ai un permis" şi îi ia toată marfa. Viaţa lui este frântă dintr-o dată, aşa, chiar în timp ce luptă pentru a trăi, şi atunci şi-a dat foc. Şi acest lucru a provocat o puternică mişcare de protest în Tunisia.

În Egipt sunt circa 30 de milioane de egipteni care trăiesc cu mai puţin de doi dolari pe zi. O cifră care nu permite să trăiască nici măcar simplu. Şi această situaţie este cam peste tot. În asta există un contrast foarte puternic cu responsabilii, cu guvernanţii, care nu au probleme în viaţă dar care dimpotrivă duc o viaţă luxoasă, sunt foarte bogaţi şi au nu numai milioane de dolari ci chiar miliarde. Până acum toate acestea au fost acceptate, dar acum a fost reacţia: nu se poate, nu e drept.

O a patra caracteristică este că nu a existat agresivitate, aşa cum s-a întâmplat de obicei, împotriva nimănui. Vreau să spun, nu a fost atacată America, nu s-a călcat în picioare drapelul american sau cel izraelian, pur şi simplu oamenii s-au preocupat în mod concret de propria soartă. Şi nu au încercat să ucidă sau să trimită în închisoare pe conducătorii guvernului: sunt condamnaţi dar îi lasă să plece. Adică rămâne o mişcare care nu este împotriva cuiva, ci este pentru viaţă, pentru o viaţă mai decentă, mai demnă.

Toate acestea îmi spun că e vorba de o adevărată primăvară care se anunţă în lumea arabă şi care sperăm să facă să îmbobocească ceva pozitiv.

Este începutul unui drum spre democratizare sau în schimb ar putea să-i aducă la putere pe radicali?

Pr. Samir Khalil Samir: Eu sunt înclinat să spun că mergem spre o democraţie mai mare. Văzând fotografiile şi filmările este clar că nu sunt tineri manipulaţi de mişcări radicale, de extremişti. În Egipt era destul de clar, de exemplu musulmani şi creştini erau mână în mână, şi extremiştii nu au reuşit să-i pună pe unii împotriva altora. Nu au reuşit politicienii, au dispărut. Au încercat un pic să facă o contrarevoluţie, apoi au plecat. Nu sunt în nici un fel extremişti radicali.

Era şi o atmosferă aproape de sărbătoare, ca o sărbătoare populară. Ei doresc, mi se pare, mai multă democraţie. Există un fapt care în Europa, în Occident, nu se semnalează, adică oamenii sunt conştienţi în lumea arabă şi scriu asta în fiecare zi, că lumea arabă se simte foarte rău. Că am devenit dintre cei mai răi din lume. Acest sentiment s-a răspândit mult printre intelectuali: ce am produs pentru binele omenirii? Şi există o aspiraţie de a putea trăi ca în celelalte ţări.

Oamenii sunt foarte conştienţi de Europa, lumea arabă este foarte aproape de Europa, toţi au rude care trăiesc în Franţa, în Germania, în Italia, în Belgia, în Germania, în Anglia, etc., şi ştiu că viaţa aici este diferită. Ştiu că aici, în pofida tuturor dificultăţilor economice, este mai multă dreptate, că dacă unul trebuie să meargă la spital pentru o intervenţie, poate să meargă chiar dacă este sărac: sistemul democratic european permite asta, chiar dacă nu poate să plătească. Ştie că va fi apărat de un avocat, chiar dacă nu poate să plătească... Justiţia funcţionează pentru săraci la fel ca pentru bogaţi, sau aproape la fel! Toate acestea le ştim de la prieteni, sau din Internet pe care oamenii îl folosesc tot mai mult, sau aud de la alţi prieteni. Acest lucru creează un apel foarte puternic la democraţie. Pentru aceasta, cred că mişcările radicale (fie ele religioase, sau comuniste, sau altceva) nu sunt reprezentative în această revoluţie. Şi nu sunt reprezentate.

Documentul Imam şi intelectualii egipteni: Reînnoirea Islamului spre modernitate a provocat mult interes pe Internet. Într-o singură zi el a fost publicat de peste 12.400 de situri arabe. În acel document se vorbeşte despre separarea dintre religie şi stat, despre redimensionarea rolului femeilor, printre celelalte noutăţi. Acest document reflectă spiritul care animă manifestaţiile?

Pr. Samir Khalil Samir: Documentul citat de Asianews la care vă referiţi l-am trimis eu, a apărut la 24 ianuarie, adică o zi înainte de această revoluţie. Nu era nici un calcul în spate. A trezit, aşa cum spuneţi dumneavoastră, un mare interes: în puţine ore l-am întâlnit pe 12.400 de situri arabe, trezind peste 160 de răspunsuri pe forumul revistei săptămânale. Apoi revoluţia şi-a centrat atenţia asupra altor lucruri. De aceea, după 25 ianuarie sunt puţine intervenţii pe aceste situri, avem capul ocupat cu alte lucruri.

Dar şi în aceste mişcări, separarea dintre religie şi stat apare din nou, nu este numai în documentul împărţit în 22 de puncte. Este o cerere peste tot! Chiar acum citeam un forum tunisian despre laicitate, şi în majoritatea intervenţiilor se citeşte "sunt favorabil pentru o adevărată laicitate în Tunisia". Unii răspund "dar Tunisia este destul de laică", şi răspunsul este: "da, dar cu privire la unele puncte nu este laică, nu dă libertatea de a practica religia în mod deschis", "în moşteniri nu tratează în mod egal femeile şi bărbaţii", şi lucruri asemănătoare.

Vreau să spun, această dorinţă de a face o distincţie între religie şi stat este un sentiment comun. Religia este ceva bun în sine şi nu vrem s-o împiedicăm, cu condiţia să rămână în ambientul său, ca un lucru mai degrabă privat, care nu intră în legile statului. În schimb drepturile umane, acestea da! Oamenii încep să facă distincţie între religie, care are principii etice, şi drepturile care sunt baza fundamentală a vieţii, atât pentru individ cât şi pentru comunitate. La drepturile umane, spun ei aici, nu putem renunţa. Şi dacă legea religioasă merge împotriva drepturilor umane, atunci preferăm drepturile umane în loc de sharia. În această linie vedem tot mai mulţi oameni care se exprimă. Eu cred că aceasta este o conştientizare mai generalizată cu privire la drepturile umane, cu privire la adevărata democraţie şi la libertate.

Una din "surprizele" acestei mişcări civile a fost participarea atât a musulmanilor cât şi a creştinilor. Cum evaluaţi acest aspect?

Pr. Samir Khalil Samir: Este un lucru care m-a uimit, mai ales în Egipt. În Egipt există 10% creştini, şi la 1 ianuarie a fost acel masacru în care au murit 23 de creştini în biserică. Şi totuşi după trei săptămâni, iată că vedem împreună creştini şi musulmani, mână în mână, care ridică crucea şi Coranul, sau care poartă simbolurile lor, de exemplu un steag cu o cruce mare şi o mare semilună, sau un musulman care se roagă cu faţa la pământ pe drapelul egiptean lăsând pe margine ochelarii de soare marcaţi cu crucea şi semiluna. Sau când vinerea musulmanii, în faţa carelor armate, s-au îngenuncheat pentru a se ruga, în timp ce creştinii, copţii, i-au înconjurat pentru a-i proteja, făcând un lanţ cu mâinile. Toate sunt gesturi de solidaritate. Pancartele spuneau "Musulman şi creştin, o singură mână", sau "Musulmani şi creştini uniţi împotriva guvernului".

Cred că şi acest lucru depinde de faptul că este o mişcare de tineri. Tinerii nu mai vor să trăiască în ură, s-au săturat şi de aceste conflicte ale părinţilor lor, ale generaţiei mai în vârstă, şi spun "lăsaţi-ne în pace!". Nu vor să târască aceste lupte în viaţa lor. Cred că acesta este aspectul de fond: lumea vrea să trăiască în pace, să construiască propria familie, poporul său, să aibă o naţiune mai deschisă, mai evoluată.

Conform dumneavoastră, este posibilă separarea între religie şi state în aceste ţări, sau este nevoie de mai mult timp pentru ca să-şi formeze mai mult conştiinţele?

Pr. Samir Khalil Samir: Va fi nevoie de un pic de timp, dar înaintează, merge înainte. De exemplu, citeam un alt articol al unei femei saudite, care se baza pe un fapt din istorie, adică faptul că Aisha, tânăra soţie a lui Mahomed, într-unul din războaiele vestite, mergea pe cămilă şi o conducea singură, pentru a-i încuraja pe bărbaţii din tribul ei în timpul războiului. Şi atunci ziarista saudită scria spunând: "tânăra Aisha conducea cămila singură şi nu avea nevoie de bărbaţi, şi noi femeile de astăzi, după 14 secole, nu putem să conducem maşina. Dar unde suntem?!".

În faţa acestui lucru sunt imami care răspund "dar femeia aceea vrea să reinterpreteze toată religia" şi o critică, iar alţii care răspund "dar ce greşeli a făcut? Dacă nu sunteţi de acord explicaţi-ne motivul". Deja prin Internet, prin aceste dezbateri continue care sunt deschise tuturor există un drum care se impune în lumea musulmană. Oamenii se întreabă "de ce trebuie să acceptăm toate acestea? Fundamentul pentru toate este egalitatea, Dumnezeu i-a creat pe toţi asemănători. De ce nu putem să înaintăm pe această idee", etc. Internetul modifică mentalităţile, apropie oamenii pe unii de alţii. Adevărata globalizare nu are loc prin economie, ci prin Internet. Acolo tinerii din America şi cei din Yemen se pot apropia şi să aibă nu păreri identice, ci păreri apropiate.

Una din provocări, împreună cu problema minorităţilor, este rolul femeii în ţările islamice. Ce perspective există în acest moment?

Pr. Samir Khalil Samir: Există două curente în luptă. Există un curent de femei, susţinute şi de bărbaţi, care spun că nu sunt nici superioare nici inferioare bărbaţilor, ci egali, şi nu acceptă că femeia nu poate să facă asta şi nu poate să facă ailaltă, pentru că în celelalte ţări văd femeile în toate sectoarele vieţii, şi se întreabă "de ce nu la noi?". Acesta este un curent tot mai puternic.

Apoi există un curent contrar, şi mai degrabă religios, conform căruia Dumnezeu a stabilit între bărbat şi femeie o diferenţă de calitate, pentru că aşa cum spune Coranul bărbaţii sunt un grad superior femeilor (wa-fîmâ baynahumâ daragah) pentru că Dumnezeu i-a preferat pe bărbaţi în locul femeilor. Şi femeile răspund da, însă preferinţa în acest verset este motivată de faptul că bărbatul este cel care întreţine familia. Însă acest lucru astăzi nu mai este adevărat, pentru că există femei care întreţin familiile lor. Aşadar nu este un fapt legat de natura bărbatului sau a femeii, ci este un fapt socio-cultural.

Şi în această linie se schimbă lucrurile, chiar dacă în mod lent, în unele ţări. Şi nu este îndoială că am văzut-o pe Benazir Bhutto în Pakistan, care era şef de stat, şi în alte ţări atâtea ministre care sunt femei importante, chiar premiate Nobel cum este în Iran... Există o conştientizare că dacă se dă femeilor libertatea de a acţiona, pot să fie chiar superioare bărbaţilor. Dar nu este uşor, este o luptă care va mai dura câteva decenii.

Care sunt perspectivele acestui "'68 islamic"? În special pentru creştini? De exemplu, patriarhul Naguib îi invită pe catolici să se angajeze în viaţa publică.

Pr. Samir Khalil Samir: Aşa cum spuneam înainte, aceasta este o primăvară în lumea arabă. Ar fi absurd ca să rămână în afară creştinii, pentru că într-adevăr, fără a face apologetică falsă, avem deja toate aceste principii, în litera şi în spiritul Evangheliei: cel al deschiderii spre celălalt, al căutării dreptăţii şi păcii, şi probabil musulmanul va putea spune acelaşi lucru.

Aşadar este sigur că acest curent propune o societate care corespunde mai mult criteriilor evanghelice faţă de societăţile precedente. Aşadar, bun venit creştinilor! Dacă, având un sprijin aşa de puternic de la propria credinţă, merg împreună cu musulmanii şi nu fac o mişcare aparte, dacă luptă pentru o dreptate mai mare, pentru o democraţie mai mare, pentru o libertate mai mare, pentru o egalitate mai mare între toţi, o egalitate care să nu facă distincţie între sexe, rasă sau religie, care să nu-l pună pe cel care crede mai presus de cel care nu crede sau pe musulman mai presus de creştin, atunci vor fi bineveniţi!

Acesta este principiul, şi pentru că pacea este fundamentul societăţii civile, şi pacea nu există fără dreptate, şi dreptatea presupune şi faptul de a şti să ierţi... toate acestea sunt principii pe care le auzim în fiecare zi în Biserică, principii care au fost repetate şi de Suveranii Pontifi, şi care sunt valabile şi pentru musulmani. Şi cred că este o ocazie pentru noua generaţie - fie ei creştini, musulmani, atei, nu contează - o ocazie pentru a spune: noi luptăm pentru drepturile persoanei umane, şi vrem să propunem, cu toţii împreună, un proiect de societate nouă. În acest sens, mi se pare, merge această revoluţie, această primăvară în lumea arabă.

Deci până la urmă, dumneavoastră priviţi în mod pozitiv la ceea ce se întâmplă...

Pr. Samir Khalil Samir: Sunt foarte optimist, optimist cu realism, în sensul că există un punct interogativ: atât timp cât nu există un guvern clar cu o linie precisă care trebuie urmată, atât timp cât nu va fi o organizaţie identificabilă, nu vom putea fi siguri. Este nevoie de structuri. Pentru moment suntem încă în faza exploziei, a descoperirii. Însă sper că se poate trece rapid la o societate întemeiată pe aceste principii pe care le-am enunţat.

(După Zenit, 24 februarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 19.