Audienţă acordată participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii Sociale (28 februarie 2011)

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc cu ocazia Adunării Plenare a Dicasterului. Îl salut pe preşedinte, Mons. Claudio Maria Celli, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele amabile, pe secretari, pe oficiali, pe consultanţi şi întregul personal.

În Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale din acest an, am invitat să se reflecteze asupra faptului că noile tehnologii nu numai că schimbă modul de a comunica, dar realizează o vastă transformare culturală. Se dezvoltă un nou mod de a învăţa şi de a gândi, cu oportunităţi inedite de a stabili relaţii şi de a construi comuniune. Acum aş vrea să mă opresc asupra faptului că gândirea şi relaţia au loc mereu în modalitatea limbajului, înţeles desigur în sens larg, nu numai verbal. Limbajul nu este o simplă îmbrăcare interschimbabilă şi provizorie de concepte, însă contextul viu şi pulsant în care gândurile, neliniştile şi proiectele oamenilor se nasc la conştiinţă şi sunt plăsmuite în gesturi, simboluri şi cuvinte. Aşadar, omul nu numai că "foloseşte" ci, într-un anumit sens, "locuieşte" limbajul. Îndeosebi astăzi, acelea pe care Conciliul al II-lea din Vatican le-a definit "minunate invenţii tehnice" (Inter mirifica, 1) transformă ambientul cultural, şi acest lucru cere o atenţie specifică faţă de limbajele în care el se dezvoltă. Noile tehnologii "au capacitatea de a gândi nu numai asupra modalităţilor, ci şi asupra conţinuturilor gândirii" (Aetatis novae, 4).

Noile limbaje care se dezvoltă în comunicarea digitală determină, printre altele, o capacitate mai mult intuitivă şi emotivă decât analitică, orientează spre o organizare logică diferită a gândirii şi a raportului cu realitatea, privilegiază adesea imaginea şi legăturile hipertextuale. Apoi distincţia tradiţională clară între limbajul scris şi oral pare să se nuanţeze în favoarea unei comunicări scrise care ia forma şi nemijlocirea oralităţii. În afară de asta, dinamicile proprii ale "reţelelor participative" cer ca persoana să fie implicată în ceea ce comunică. Atunci când persoanele schimbă informaţii, deja se împărtăşesc pe ele însele şi viziunea lor despre lume: devin "martori" a ceea ce dă sens existenţei lor. Riscurile care există sunt, desigur, sub ochii tuturor: pierderea interiorităţii, superficialitatea în trăirea relaţiilor, fuga în emotivitate, prevalarea opiniei mai convingătoare faţă de dorinţa de adevăr. Şi totuşi ele sunt consecinţa unei incapacităţi de a trăi cu plinătate şi în manieră autentică sensul inovaţiilor. Iată pentru ce reflecţia asupra limbajelor dezvoltate de noile tehnologii este urgentă. Punctul de plecare este Revelaţia însăşi, care ne mărturiseşte că Dumnezeu a comunicat minunăţiile sale tocmai în limbajul şi în experienţa reală a oamenilor: "după cultura proprie a fiecărei epoci" (Gaudium et spes, 58), până la manifestarea deplină de sine în Fiul Întrupat. Credinţa mereu pătrunde, îmbogăţeşte, exaltă şi dă viaţă culturii, şi aceasta, la rândul ei, devine vehicul al credinţei, căreia îi oferă limbajul pentru a se gândi şi a se exprima. Deci este necesar să devenim ascultători atenţi ai limbajelor oamenilor din timpul nostru, pentru a fi atenţi la lucrarea lui Dumnezeu în lume.

În acest context, este important ca munca pe care o desfăşoară Consiliul Pontifical al Comunicaţiilor Sociale în aprofundarea "culturii digitale", stimulând şi susţinând reflecţia pentru o conştiinţă mai mare cu privire la provocările care aşteaptă comunitatea eclezială şi civilă. Nu e vorba numai de a exprima mesajul evanghelic în limbajul de astăzi, ci trebuie avut curajul de a gândi în mod mai profund, aşa cum s-a întâmplat în alte epoci, raportul dintre credinţă, viaţa Bisericii şi schimbările pe care omul le trăieşte. Este angajarea de a-i ajuta pe cei care au responsabilitate în Biserică de a fi în măsură să înţeleagă, să interpreteze şi să vorbească "noul limbaj" al mass-media în funcţie pastorală (cf. Aetatis novae, 2), în dialog cu lumea contemporană, întrebându-se: ce provocări pune credinţei şi teologiei aşa-numita "gândire digitală"? Ce întrebări şi cereri?

Lumea comunicaţiei interesează întregul univers cultural, social şi spiritual al persoanei umane. Dacă noile limbaje au un impact asupra modului de a gândi şi de a trăi, asta se referă, într-un fel, şi la lumea credinţei, la înţelegerea ei şi la exprimarea ei. Teologia, conform unei definiţii clasice, este înţelegerea credinţei, şi ştim bine că inteligenţa, înţeleasă ca o cunoaştere reflexă şi critică, nu este străină de schimbările culturale care sunt în desfăşurare. Cultura digitală pune noi provocări capacităţii noastre de a vorbi şi de a asculta un limbaj simbolic care să vorbească despre transcendenţă. Însuşi Isus în vestirea Împărăţie a ştiut să folosească elemente ale culturii şi ale ambientului din timpul său: turma, câmpiile, ospăţul, seminţele şi aşa mai departe. Astăzi suntem chemaţi să descoperim, şi în cultura digitală, simboluri şi metafore semnificative pentru persoane, care să poată fi de ajutor în a vorbi omului contemporan despre Împărăţia lui Dumnezeu.

În afară de asta, trebuie considerat că în timpurile "noilor mass-media" comunicarea comportă o relaţie tot mai strânsă şi obişnuite între om şi maşini, de la computere la telefoanele celulare, pentru a le cita numai pe cele mai obişnuite. Care vor fi efectele acestei relaţii constante? Deja Papa Paul al VI-lea, referindu-se la primele proiecte de automatizare a analizei lingvistice a textului biblic, indica o pistă de reflecţie atunci când se întreba: "Nu acest efort de a revărsa în instrumente mecanice reflexul funcţiilor spirituale, care este înnobilat şi înălţat la un serviciu, care atinge sacrul? Oare spiritul s-a făcut prizonier al materiei, sau materia, deja domolită şi obligată să îndeplinească legi ale spiritului, oferă spiritului însuşi o supunere sublimă?" (Discurs la Centrul de Automatizare "Aloisianum" din Gallarate, 19 iunie 1964). Se intuieşte în aceste cuvinte legătura profundă cu spiritul la care tehnologia este chemată prin vocaţie (cf. Enciclica Caritas in veritate, 69).

Tocmai apelul la valorile spirituale va permite să se promoveze o comunicare într-adevăr umană: dincolo de orice entuziasm sau scepticism uşor, ştim că ea este un răspuns la chemarea imprimată în natura noastră de fiinţe create după chipul şi asemănarea Dumnezeului comuniunii. Pentru aceasta comunicarea biblică după voinţa lui Dumnezeu este mereu legată de dialog şi de responsabilitate, aşa cum mărturisesc, de exemplu, figurile lui Abraham, Moise, Iob şi Profeţii, şi niciodată de seducţia lingvistică, aşa cum este în schimb cazul şarpelui, sau de incomunicabilitate şi de violenţă ca în cazul lui Cain. Aşadar, contribuţia credincioşilor va putea să fie de ajutor pentru însăşi lumea mass-mediei, deschizând orizonturi de sens şi de valoare pe care cultura digitală nu este capabilă singură să le întrevadă şi să le reprezinte.

În concluzie îmi place să amintesc, împreună cu multe alte figuri de comunicatori, pe aceea a părintelui Matteo Ricci, protagonist al vestirii Evangheliei în China în perioada modernă, de la moartea căruia am celebrat al IV-lea centenar. În opera lui de răspândire a mesajului lui Cristos a luat în considerare mereu persoana, contextul ei cultural şi filozofic, valorile ei, limbajul ei, percepând tot ceea ce era pozitiv în tradiţia ei, şi oferind ca să anime şi să ridice acest pozitiv cu înţelepciunea şi adevărul lui Cristos.

Dragi prieteni, vă mulţumesc pentru slujirea voastră; o încredinţez ocrotirii Fecioarei Maria şi, asigurându-vă de rugăciunea mea, vă împart Binecuvântarea Apostolică.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.