Relaţiile crescânde dintre Biserica Catolică şi ortodocşii din ţările slave

Cu paşi mici spre unitate

De Milan Zust

Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

În dialogul dintre catolici şi ortodocşi nu e vorba pur şi simplu de a aştepta mari evenimente, ca întâlnirea Papei cu un patriarh sau altul, deşi acest circumstanţe sunt desigur benefice, dacă sunt bine pregătite. Adesea, în drumul spre o comuniune tot mai mare între discipolii lui Cristos, contează mult mai mult paşii mici, schimburile la diferite nivele, care încet-încet ne apropie, ne ajută să ne cunoaştem mai bine, să ne respectăm mai mult şi să ne eliberăm de numeroasele prejudecăţi acumulate în decursul secolelor.

În anul care tocmai a trecut au fost făcuţi mulţi paşi înainte cu diferite Biserici ortodoxe, în mod deosebit cu Biserica Ortodoxă Rusă şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă. Nu este cazul să enumerăm toate întâlnirile care au avut loc, care au fost multe şi la diferite nivele. Pe de o parte, dacă este adevărat că amintirea lor ar folosit la discreditarea locului comun conform căruia "nu se întâmplă niciodată nimic", "suntem mereu la acelaşi punct" şi chiar "se dă înapoi", pe de altă parte poate că este preferabil ca să nu se vorbească prea mult despre ele, pentru că uneori situaţiile se formează mai bine dacă sunt departe de spectacularizarea mijloacelor mass-media şi de speculaţii. Oricum vrem să menţionăm câteva dintre evenimentele cele mai relevante pentru a demonstra că, în pofida a toate, ceva se mişcă.

În mod deosebit, putem menţiona iniţiativa Zilelor Culturii şi Spiritualităţii Ruse în Vatican, promovată de însuşi Patriarhul de Moscova şi al întregii Rusii, Kirill, prin mitropolitul Hilarion, preşedinte al Departamentului pentru relaţiile ecleziastice externe al Patriarhiei de Moscova, şi organizată împreună de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi de Consiliul Pontifical pentru Cultură. În zilele de 19 şi 20 mai 2010 s-au desfăşurat la Roma două evenimente importante: un simpozion cu tema "Catolicii şi ortodocşii astăzi în Europa. Rădăcinile creştine şi patrimoniul cultural comun din Orient şi Occident", la biserica rusă "Sfânta Ecaterina", şi un concert de muzică sacră rusă, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea, în aula "Paul al VI-lea". Mitropolitul Hilarion, care în zilele precedente a vizitat diferite oraşe italiene şi pe respectivii ierarhi catolici, a putut să întâlnească şi câţiva conducători din dicasterul Sfântului Scaun. Evenimentele menţionate au fost ocazie de ulterior schimb şi au permis să se aprofundeze cunoaşterea câtorva aspecte din cultura şi din spiritualitate rusă.

Trebuie menţionate apoi vizitele ierarhilor din Patriarhia de Moscova, în mod deosebit a mitropolitului Hilarion, în ţări cu majoritate catolică, precum şi a episcopilor catolici în Rusia şi în Ucraina, în afară de pelerinaje, tot mai numeroase. În afară de asta, cresc posibilităţile de întâlnire dintre preoţii şi credincioşii catolici şi ortodocşi din cauza emigraţiei crescânde, şi în Italia, a cetăţenilor ucraineni şi moldoveni, în mod prevalent ortodocşi. Fenomenul emigraţiei, deşi comportă dificultăţi de netăgăduit, favorizează cunoaşterea şi solidaritatea, care permit o apropiere crescândă între creştini de confesiuni diferite.

Un alt aspect important care se dezvoltă este colaborarea în domeniul formării teologice. Patriarhul Kirill şi mitropolitul Hilarion insistă mult asupra necesităţii unei formări mai bune în şcolile teologice şi se angajează fie în favoarea studiului în instituţiile teologice catolice din Occident, fie în favoarea schimbului dintre diferite instituţii academice catolice şi ortodoxe. Tot mai mulţi studenţi ortodocşi studiază în universităţile pontificale la Roma şi în multe alte oraşe occidentale. Se asistă astfel la o intensificare a legăturilor dintre instituţiile de formare teologică catolice şi ortodoxe, care se invită reciproc şi organizează împreună întâlniri. Şi subsemnatul a fost invitat chiar de Hilarion să ţină o conferinţă despre angajarea ecumenică a Bisericii Catolice - în mod deosebit despre munca de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor - pentru studenţii de la Cursul de instruire teologică superioară, dedicat sfinţilor Ciril şi Metodiu, la Departamentul pentru relaţii ecleziastice externe.

Cu alegerea Patriarhului Irinej la conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la începutul anului trecut, şi raporturile cu această Biserică, deja bune în multe aspecte, s-au intensificat. Ocazia pentru o primă întâlnire la un nivel mai înalt a fost, în luna octombrie, întronarea solemnă a lui Irinej la Pec, în Kosovo, în sediul istoric al Patriarhiei sârbe. Împreună cu mulţi alţi reprezentanţi din Biserici şi comunităţi ecleziale, a participat la eveniment şi noul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cardinalul Kurt Koch (pe atunci încă arhiepiscop), însoţit de subsemnatul. În salutul său, Koch a transmis un mesaj al Sfântului Părinte, în care Benedict al XVI-lea îi mulţumea Patriarhului pentru deschiderea demonstrată faţă de Biserica Catolică atunci când era încă episcop de Nis şi chiar după alegerea lui ca Patriarh. Papa a exprimat dorinţa ca relaţiile fraterne şi dialogul teologic să se poată aprofunda în căutarea comuniunii în Cristos şi în mărturia comună dată lumii despre lucrarea lui de mântuire. Koch, în numele Sfântului Părinte, a oferit Patriarhului Irinej o patenă şi un potir ca semn al acestei căutări a comuniunii depline.

Şi cuvintele Patriarhului, ca răspuns la saluturile diferitelor delegaţii, au fost foarte semnificative. Irinej a mulţumit în mod deosebit delegaţiei catolice pentru participarea sa la eveniment şi, la rândul lui, a exprimat dorinţa ca dialogul să poată înainta cu intensitate crescândă, invitându-i pe toţi să fac posibilul pentru ca să se depăşească dezbinarea şi să se ajungă la o comuniune mai mare între creştini. În ziua care a urmat după întronare, în pofida activităţilor intense din acele zile, Patriarhul de Serbia l-a primit cu plăcere pe arhiepiscopul Koch pe care, înainte de a se întoarce la Roma, voia să-l întâlnească şi în sediul lui de la Belgrad pentru un colocviu fratern. Cele două părţi au exprimat voinţa fermă de a cimenta relaţii, dialog şi colaborare.

Am menţionat numai câteva dintre aspectele cele mai semnificative referitoare la două Biserici ortodoxe slave, fără a voi cu asta să neg sau să diminuez importanţa atâtor altor evenimente şi întâlniri cu acestea şi cu alte Biserici ortodoxe din ţările slave. Chiar privind la aceste dezvoltări cu recunoştinţă şi satisfacţie, este bine oricum să nu se uite că drumul care trebuie făcut va fi încă foarte lung şi obositor. De fapt este util să recunoaştem că nu are sens să ne aşteptăm la cotituri spectaculoase în dialog sau că se poate ajunge la o comuniune deplină fără a fi dispuşi să ne angajăm mai mult, fiecare în modul său şi după propriile capacităţi şi posibilităţi. O mie de ani de despărţire nu pot fi depăşiţi repede şi cu uşurinţă. Este nevoie de o angajare constantă, zilnică, şi este necesar să învăţăm să purtăm povara unui dialog perseverent şi răbdător, susţinut de relaţii personale impregnate de respect şi încredere reciprocă. Din cauza atâtor prejudicii acumulate de-a lungul secolelor, raporturile cu creştinii de alte confesiuni cer statornicie şi fidelitate, ca să nu vorbim de răbdare şi umilinţă în depăşirea neînţelegerilor care se creează în timp ce mergem înainte. Adesea raporturile personale sunt oricum şi ecleziale, deoarece cu toţii aparţinem la Biserici concrete, fiecare după propria vocaţie. Pentru aceasta este important ca angajarea în favoarea comuniunii inter-ecleziale să fie trăită la toate nivelele Bisericii; numai aşa ea va crea o atmosferă propice dialogului teologic şi va aduce roadele dorite. Şi din onestitate trebuie să recunoaştem şi că, în pofida unei anumite fervori faţă de dialogul ecumenic pe care catolicii au trăit-o după Conciliul al II-lea din Vatican, astăzi există impresia nu numai că acest interes s-a diminuat, dar că este mai dificil de găsit fie mijloacele pentru a susţine această angajare fie persoanele care să se dedice pe deplin şi în mod profesional acestei misiuni a Bisericii.

Pe de altă parte, celor care deja au gustat suavitatea parfumului lui Cristos în relaţiile personale şi de prietenie cu credincioşii din Bisericile ortodoxe, rămânerea dezbinării şi imposibilitatea de a participa împreună la aceeaşi pâine euharistică continuă să provoace o mare durere: de fapt, ne respectăm, ne cunoaştem tot mai mult, împărtăşim atâtea lucruri, stăm împreună în jurul aceleiaşi mese, ca fraţi sau ca prieteni, şi totuşi încă nu putem bea din acelaşi potir euharistic. Dacă într-adevăr luăm act de această situaţie, realitatea dezbinării face rău şi nu poate să ne lase indiferenţi. Dar dacă această durere o purtăm împreună cu Cristos, uniţi tot mai mult cu misterul său pascal mântuitor, putem spera că această compasiune va produce roade mai mari de comuniune la un nivel mai înalt. Acest lucru se va întâmpla, mai ales, prin căinţă şi iertare, pentru că tocmai păcatul este cauza cea mai profundă a dezbinărilor dintre persoane şi, prin urmare, dintre Biserici. Graţie iubirii milostive primită de la Cristos, fiecare va putea să recunoască propria parte de responsabilitate în dezbinare şi să ceară iertare şi să-i ierte pe ceilalţi. Fie ca Domnul să ne ajute pe acest drum de reconciliere interioară şi spirituală, drum privilegiat spre comuniunea deplină dintre creştini.

(După L'Osservatore romano, 21 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.