Cardinalul Jozef Tomko îl aminteşte pe Ioan Paul al II-lea

"Vreau să merg pe munţii Tatra", mi-a destăinuit Wojtyla

De Nicola Gori

Am petrecut zile intense de muncă împreună cu Ioan Paul al II-lea, nopţi nedormite pentru a ajunge în ţările cele mai îndepărtate, însoţindu-l în numeroasele călătorii. A împărtăşit aceeaşi pasiune pentru munte şi dorinţa fierbinte a libertăţii popoarelor, a participat la grija sa misionară, ca apropiat colaborator mai întâi la Sinodul episcopilor, apoi, ca prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor. Este cardinalul Jozef Tomko, martor preţios şi limpede al pontificatului lui Karol Wojtyla, care reparcurge în acest interviu acordat ziarului nostru principalele etape ale prieteniei lui cu Pontiful polonez.

Din ce an dăinuie prima dumneavoastră întâlnire cu Karol Wojtyla?

L-am întâlnit pe tânărul arhiepiscop de Cracovia în octombrie 1969. Pe atunci eram conducătorul oficiului doctrinal al reînnoitei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei. Pe la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican a fost restructurat dicasterul prin comisii care trebuiau instituite în sânul Conferinţelor episcopale. Pentru a explica şi a discuta finalităţile comisiilor, Congregaţia - sub conducerea noului prefect, cardinalul Franjo Seper - a reunit la 3 şi 4 noiembrie 1969 la Roma pe reprezentanţii Conferinţelor Episcopale din Europa, din Americi şi din Africa. Fiecare episcopat era reprezentat de un episcop şi un teolog. Pentru Polonia a venit la Roma cardinalul Wojtyla, care era însoţit de părintele Rozycki.

Ce vă amintiţi în mod deosebit din acea întâlnire?

Cardinalul Wojtyla a invitat la cină, pentru onomastica lui, la 4 noiembrie 1969, pe cardinalul Seper şi pe mine în sufrageria bisericii San Stanislao alle Botteghe Oscure. Încă îmi amintesc de atmosfera fraternă pe care el a ştiut s-o creeze între numeroşii oaspeţi, implicându-l în cântece şi pe cardinalul Seper. Familiaritatea simplă, senină era însoţită în cardinalul Wojtyla de un profund simţ al umilinţei personale şi al unităţii episcopale, aşa cum aveam să afirm mai târziu într-o vizită a lui la Colegiul Pontifical Slovac "Sfinţii Ciril şi Metodiu", pe via Cassia. El îl însoţea pe cardinalul Wyszynski, rămânând mereu în umbra marelui primat. Cei doi cardinali au înţeles importanţa Institutului pentru Biserica din Slovacia în perioada persecuţiei, în timpul căreia arhiepiscopul de Cracovia hirotonea în secret pe seminariştii care nu puteau să devină preoţi în patria noastră.

Şi după alegerea la catedra lui Petru, la 16 octombrie 1978?

Tânărul Pontif a început imediat să-i viziteze pe colaboratorii săi în fiecare dicaster al Curiei Romane. Pe atunci eram subsecretar al Congregaţiei pentru Episcopi, unde era prefect cardinalul Sebastiano Baggio. Papa a început vizita lui la dicasterul nostru cu un colocviu în camera prefectului, apoi a trecut la secretar, arhiepiscopul Civardi, şi după aceea a venit în camera mea. Ţineam deschisă pe masă o carte despre Munţii Tatra, cu fotografii foarte frumoase ale munţilor noştri comuni făcute din ambele părţi, cea poloneză şi cea slovacă. Ioan Paul al II-lea a început să răsfoiască acea carte, comentând în limba lui cu vivacitate fiecare imagine cu Babia Góra, Rysy, Gerlach, în timp ce eu răspundeam în dialectul meu slovac oriental, care este foarte asemănător cu poloneza. Cardinalul Baggio şi ceilalţi care asistau la scenă se minunau, întrebându-se ce au să-şi povestească aceşti doi slavi! Însă au intuit că ne unea numai iubirea faţă de munţii comuni.

Apoi Ioan Paul al II-lea v-a conferit hirotonirea episcopală în anul 1979.

În luna iulie din acel an m-a chemat să-l înlocuiesc ca secretar general al Sinodului episcopilor pe monseniorul Wladyslaw Rubin, creat cardinal, şi m-a numit arhiepiscop. Însuşi Papa a voit să-mi impună mâinile. Şi tot el a rezolvat dificultăţile mele de a invita un mare număr de persoane la ceremonie. De fapt, guvernul cehoslovac a permis numai la patru credincioşi să părăsească ţara pentru a participa la consacrare.

Ce vă amintiţi din ceremonie?

Papa a decis să mă hirotonească în Capela Sixtină, la 15 septembrie 1979, sărbătoarea Sedembolestnŕ Panna Mŕria, Sfânta Fecioară a celor Şapte Dureri, patroana Slovaciei. A ţinut omilia sa în slovacă şi a dispus ca Radio Vatican să transmită toată celebrarea solemnă în ţările din Europa centrală, în timp ce televiziunea austriacă, vizibilă în Slovacia, a efectuat înregistrările şi a transmis celebrarea. Capela Sixtină era aglomerată: peste două sute de slovaci - care părăsiseră ţara cu pretextul unei călătorii turistice - au sosit în ultimul moment, fără a avea permisiunea regimului, şi au urmărit ceremonia pe ecranul de la uşa Capelei. Nu voi uita niciodată acea impunere a mâinilor, cu care Pontiful părea să mi-l imprime pe Duhul Sfânt în suflet. După consacrare, Ioan Paul al II-lea i-a salutat pe credincioşi în Sala Ducală, trecând prin mijlocul lor şi manifestând dorinţa de a merge în Munţii Tatra de la noi. Pentru Slovacia şi pentru Biserica tăcerii a fost o eficace injecţie de speranţă pe care el, maestru în a citi semnele timpurilor şi în a folosi gesturile profetice, a ştiut s-o reverse chiar şi în cele mai întunecate momente de persecuţie.

Care a fost experienţa dumneavoastră în slujba Sinodului episcopilor?

În timpul celor cinci ani intenşi în slujba Sinodului episcopilor am avut harul să experimentez înţelepciunea lui Ioan Paul al II-lea în conducerea Bisericii universale. Găsisem multă lumină chiar în studiul lung O Synodzie Biskupov pe care cardinalul Wojtyla îl publicase în "Tygodnik powszechny" la 5 martie 1972. În orice caz, misiunea noastră era foarte dificilă: de fapt era vorba de a pune în mişcare o nouă instituţie, puţin experimentată de episcopi şi puţin cunoscută de Curie.

Care erau indicaţiile Papei Wojtyla în această privinţă?

Personal am fost foarte avantajat de sprijinul nemijlocit al Papei, care urmărea personal activitatea sinodală în pregătirea sa, în desfăşurarea adunărilor şi în munca succesivă pentru a le duce la roade. Graţie lui, Sinodul episcopilor a intrat în consideraţia episcopatului mondial şi în stima Curiei romane.

Care a fost primul Sinod de care v-aţi ocupat personal?

A fost cel particular al episcopilor din Olanda, celebrat în ianuarie 1980. Situaţia dureroasă a acelei Biserici, odinioară foarte înfloritoare, ruperea comuniunii dintre episcopi, polarizarea credincioşilor, închiderea seminariilor şi a noviciatelor, declinul credinţei, făceau parte din tabloul trist care-l făcea să sufere pe Papa şi chiar pe episcopii înşişi. Succesorul lui Petru a simţit datoria de a exercita misiunea sa de a păstra unitatea acestei Biserici şi de a-i întări pe fraţi. Au fost şaisprezece zile de discuţii laborioase, în care episcopii au formulat Concluziile operative pentru a reînnoi viaţa eclezială. Cu aprobarea Papei ele trebuiau să devină obligatorii.

La care alte Sinoade aţi lucrat?

În luna octombrie 1980 s-a celebrat adunarea generală care avea ca temă familia creştină. Familia, în special în societatea occidentală, era deja în criză. Papa stătea în fiecare zi la masa prezidiului şi asculta toate intervenţiile din aulă. Ca raportor l-a ales pe tânărul arhiepiscop de München şi Freising, cardinalul Joseph Ratzinger. Cum lucrează Providenţa! Secretarul special era mexicanul Javier Lozano Barragán şi printre experţi erau preotul milanez Dionigi Tettamanzi şi profesorul de la Lateran Carlo Caffarra, astăzi toţi trei cardinali. Rodul Sinodului a fost exortaţia apostolică Familiaris consortio, document care păstrează şi astăzi actualitatea sa deplină.

După trei ani a fost Sinodul dedicat reconcilierii şi pocăinţei.

Aceea a fost a doua adunare generală pe care am organizat-o sub conducerea Papei. S-a celebrat în toamna anului 1983. Ioan Paul al II-lea a ales ca raportor general pe cardinalul Carlo Maria Martini şi ca secretar special pe José Saraiva Martins, rector la Urbaniana, astăzi cardinal. Pentru Pontif, Sinodul era "o exprimare deosebit de rodnică şi instrumentul colegialităţii". Aşa încât, înainte de a publica respectiva exortaţie apostolică, mi-a destăinuit dorinţa lui de a manifesta în mod explicit faptul că acest document nu era numai al lui personal, ci era mai ales rod al Sinodului. Am studiat modul în care să exprime această dimensiune colegială. Şi l-am găsit în adăugarea - aprobată de Papa - cuvântului "post-sinodală" la titlul exortaţiei apostolice Reconciliatio et paenitentia publicată în anul 1984. Aceea este prima dată când a fost folosit adjectivul "post-sinodală" pentru a defini acel tip de document. Un semn ulterior al simţului său colegial şi sinodal profund era insistenţa cu care îmi recomanda să controlez dacă în exortaţiile apostolice toate Propositiones ale părinţilor sinodali au fost într-adevăr luate în considerare. Un alt argument asupra căruia voia mereu să fie actualizat erau rugăciunile care erau programate înainte şi în timpul fiecărei adunări. Tocmai lansasem pregătirile pentru alte două adunări sinodale - cea la aniversarea a 20 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican şi cea despre laici - când la sfârşitul lunii aprilie 1985, Ioan Paul al II-lea m-a chemat în mod neaşteptat la un alt tip de slujire pentru Biserica universală.

Ca prefect la Propaganda Fide aţi avut posibilitatea să lucraţi în contact strâns cu Ioan Paul al II-lea în domeniul misionar. Ce aspect din acea perioadă v-a rămas mai imprimat?

Numirea ca prefect al Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor mi-a fost comunicată la nouă seara în ziua de marţi 23 aprilie 1985 şi apoi anunţată chiar de Pontif - împreună cu lista noilor cardinali care aveau să fie creaţi în următorul Consistoriu din 25 mai - în timpul audienţei generale de miercurea următoare în piaţa Sfântul Petru. În noaptea aceea n-am dormit. Domeniul de acţiune era imens: pe de o parte, animarea misionară în Biserica universală; pe de altă parte, o responsabilitate directă faţă de misiuni, adică faţă de evanghelizarea a două treimi din omenirea care încă nu cred în Isus Cristos şi faţă de Bisericile tinere. Au fost şaisprezece ani de colaborare fructuoasă cu "primul misionar" al Bisericii.

Ce aţi învăţat de la el?

Am învăţat mai ales să arunc cele mai mari preocupări în Inima Mântuitorului, să uşurez povara responsabilităţii mele amintindu-mi în faţa Răstignitului că Biserica este înainte de toate a lui. La fiecare două sau trei săptămâni aveam audienţă cu el, de regulă seara, şi ieşeam de acolo obosit, aşa era de intensă, dar şi senin şi încurajat. Îmi amintesc că de atâtea ori secretarul, monseniorul Stanislaw Dziwisz, deschidea în mod discret uşa pentru a da de înţeles că era gata cina, însă Papa continua cu răbdare să vorbească, punea întrebări, dădea sugestii, oferea indicaţii şi decizii.

Despre ce vorbeaţi?

Înainte de toate despre numirea episcopilor şi despre înfiinţarea noilor circumscripţii ecleziastice. În timpul rămânerii mele la dicaster, am înfiinţat circa 180 de circumscripţii ecleziastice. În total, la început am găsit 877 şi am lăsat 1060. Când îi duceam Papei propunerea unei dieceze noi care trebuia creată mă simţeam ca un naş de botez. Din când în când lui Ioan Paul al II-lea îi plăcea să invite câteva persoane la masa apostolică pentru prânz sau pentru cină, pentru a discuta unele probleme specifice. Asculta mult, obţinând astfel diferite păreri din diferite puncte de vedere, pe care el uneori le aduna într-o sinteză operativă.

Ce experienţă aţi avut din călătoriile făcute împreună cu el?

Călătoriile cu Papa în teritoriile de misiune erau pentru mine o şcoală de zel apostolic, de dialog cu religiile, culturile şi populaţiile din diferite continente. Începând din august 1985, am avut acest privilegiu în toate vizitele misionare ale Pontifului, trăind cu el impresii, bucurii, riscuri şi, în parte, oboseli. Cardinalul Casaroli, care era un om de spirit, glumea despre "împărţirea muncii" între Papa şi noi cei care-l însoţeam: "Papa trudeşte şi noi suntem obosiţi!". Fiecare călătorie cere o lungă pregătire, la care participă într-o oarecare manieră şi dicasterul competent. Ioan Paul al II-lea concepea aceste călătorii ca "pelerinaje la sanctuarul poporului lui Dumnezeu". El nu a ezitat să viziteze de mai multe ori fiecare continent, însă călătoriile în ţările de misiune, răspândite sub orice latitudine, erau cele mai dificile. Ioan Paul al II-lea nu ţinea cont de climă şi de oboseală, consumând cu generozitate energiile, chiar sacrificând somnul. Îmi amintesc în mod deosebit de cea mai lungă călătorie - şaisprezece zile - care ne-a dus în Bangladesh, Singapore, Fiji, Noua Zeelandă, Australia şi Seychelles. După mai multe nopţi, când într-o dimineaţă l-am întâlnit la Canberra pe Papa şi l-am întrebat dacă a dormit, mi-a răspuns cu un zâmbet: "Da, prima noapte". Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat harul să colaborez cu marele Pontif misionar - autorul enciclicei Redemptoris missio - în imensul domeniu al evanghelizării popoarelor.

Între numeroasele călătorii ale Papei Wojtyla au fost trei şi în Slovacia. Ce reacţie au provocat?

După căderea comunismului, ne-am întâlnit şi ne-am salutat cu bucurie. Este singular faptul că de pe buzele noastre a ieşit aceeaşi frază: "Dumnezeu este stăpânul istoriei!". Papa a acceptat imediat, în aprilie 1990, invitaţia de a vizita Cehoslovacia, cu etapele la Praga, la Velehrad, în Moravia, şi la Bratislava, unde l-au aşteptat toată noaptea un milion de credincioşi pe pajiştea, udată de ploaie, de la vechiul aeroport din Vajnory. Sărutarea pământului slovac a sigilat o veche prietenie şi a rămas în amintirea slovacilor. În anul 1995 s-a întors în Slovacia. În timpul vizitei, a putut să se odihnească în Munţii Tatra, făcând o excursie cu elicopterul deasupra acelor vârfuri pe care în mare parte le cunoştea. La întoarcere era vizibil mulţumit. În sfârşit, în luna septembrie 2003, deja suferind şi constrâns să stea în cărucior, s-a întors în ţara noastră. Mie mi-a revenit să-i aduc ultima slujire, adică să citesc în slovacă omiliile şi discursurile. A fost emoţionant acel adio al lui la Bratislava, unde în mod semnificativ stătea aşezat, aproape identificat, sub marele Răstignit. Slovacii nu pot uita aceste semne de prietenie.

Cum aţi trăit ultimele zile ale vieţii lui Ioan Paul al II-lea?

În seara zilei de sâmbătă 2 aprilie 2005, în timp ce în piaţa Sfântul Petru mulţimea cânta Salve Regina cu ochii îndreptaţi spre fereastra aceea, la ora 21.37 toate mass-media din lume a răspândit ştirea despre moartea Papei. Trebuie să mărturisesc că mă aşteptam, pentru că în seara precedentă am putut să-l văd pe scurt şi l-am găsit aproape aţipit în ultima lui bătălie. Imediat ce am aflat vestea, m-am dus imediat să vizitez trupul mort acestui gigant al istoriei, întins încă în patul său de durere, cu pacea maiestuoasă a morţii pe chip. M-am îngenuncheat, m-am rugat scurt, am luat mâna lui, acea mână pe care încă o simţeam pe capul meu, şi am sărutat-o cu evlavie. Era mâna părintelui meu în Duhul Sfânt. Anumite legături invizibile nu se rup niciodată. şi acum am avut bucuria de a vedea realizată dorinţa acelei mulţimi oceanice care la înmormântarea lui invoca: "Sfânt imediat". Vântul care în mod minunat a dat paginile Evangheliei pe sicriul lui Ioan Paul al II-lea suflă încă. Lucrarea lui rămâne şi aduce roadele sale: Petru continuă să trăiască în succesorii săi aşa cum Cristos trăieşte în Biserica sa.

(După L'Osservatore romano, 19 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.