Profesia de teolog

Cei care reflectă asupra invizibilului

De Inos Biffi

A elabora o teologie pentru timpul nostru, care să răspundă la aşteptările lumii, care să-i asume limbajul şi aspiraţiile: este sarcina încredinţată în mod obişnuit celor care de profesie sunt teologi.

Între timp să justificăm acest mod de exprimare: a fi de profesie teolog, unii vorbesc de carisma sau de slujirea teologului, ceea ce poate chiar să aibă sens, dacă se intenţionează să se scoată în evidenţă că teologia este o slujire în Biserică. Numai că trebuie adăugat imediat că nu se devine teologi prin har sau printr-o misiunea specială primită, ci pentru că se are o deosebită capacitate şi aptitudine de a reflecta asupra credinţei sau de a explora misterul creştin; dacă la aceasta se dedică în mod asiduu ca la o muncă grea şi exigentă, făcând din ea o laborioasă alegere de viaţă.

Astăzi suntem foarte largi şi uşori în a acorda sau în a ne acorda titlul de teolog: în istoria teologiei găsim un criteriu foarte diferit. Toma de Aquino era de părere diferită. El considera că profesia de teolog - sau, cum o defineşte el, officium sapientis - este activitate care depăşeşte posibilităţile umane (proprias vires excedit) şi se poate exercita numai încredinţându-se bunătăţii divine (assumpta ex divina pietate fiducia).

Pe de altă parte, acelaşi Doctor este convins că a face teologie este vocaţia lui şi că Ego hoc vel praecipuum vitae meae officium debere me Deo conscius sum, ut eum omnis sermo meus et sensus loquatur ("angajarea principală la care este chemat de Dumnezeu consistă în a se dedica, împreună cu toate energiile sale, spirituale şi materiale, să vorbească despre El", Summa contra Gentiles, I, 2).

Dar, tocmai pentru aceasta, nimic nu-l va distrage de la această propunere a lui (propositum nostrae intentionis); nu-l va ademeni nici oferta unor prelaturi prestigioase; de fapt va ajunge la sfârşitul vieţii sale epuizat, tocmai pentru că şi-a consumat toate resursele sale în acest studium, pe care, între toate, îl considera perfectius, sublimius, utilius et iucundius ("cel mai perfect, cel mai sublim, cel mai util şi cel mai fericit", ibidem).

Astăzi, încă, se simte şi revendicarea unui drept aproape sindical de a face teologie: drept şi al laicilor şi chiar al femeilor, dar toate acestea nu au mult sens. Este clar că şi laicii şi femeile pot să exercite profesia de teolog. Teologia nu este nici clericală nici laicală, nici masculină nici feminină: ceea ce contează este ca să fie "teologie" şi nu altceva, adică să fie - aşa cum spunea Toma - un "discurs (sermo) care să-l spună pe Dumnezeu", şi care să expună adevărul credinţei catolice (veritas quam fides catholica prophitetur) eliminând erorile contrare (errores eliminando contrarios). Tot restul este vorbărie. Şi acelaşi lucru este valabil pentru filozofie: să ne gândim la două femei, Edith Stein şi, la noi în Italia, la Sofia Vanni Rovighi.

Însă aici, inspirându-ne tot de la Doctorul Angelic, am vrea să reluăm importanţa iniţială asupra teologiei căreia i-ar reveni misiunea de a se moderniza, pentru a răspunde la aşteptările timpului nostru.

În realitate, aş crede că trebuie să se varieze uşor termenii problemei, adică să se afirme exact contrariul: nu teologia trebuie să se actualizeze la evoluţia timpului, ci timpul trebuie să fie în pas cu teologia, sau mai bine zis cu Revelaţia, primită în credinţă. Nu Dumnezeu trebuie să stea în ascultarea necesităţilor şi a dorinţelor omului, ci omul trebuie să primească proiectul divin veşnic, care va fi mereu "neactual" pentru orice om în orice epocă.

Deci teologia se va ocupa de cele Trei Persoane ale Treimii, de Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, mort şi înviat, de alegerea în el a întregii realităţi pământeşti şi cereşti, şi în special de om, predestinat să împărtăşească gloria Domnului; apoi va trata despre Biserică, Trupul mistic al lui Cristos şi semnul reuşitei lui; despre păcat şi despre har; despre Paradis şi despre Iad şi despre tot ceea ce aparţine Cuvântului revelat.

Tocmai făcând asta teologia va fi actualizată, din moment ce toate aceste lucruri se referă la planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la omul istoric şi la lumea în care trăim. Nu Dumnezeu trebuie să înveţe aşteptările umane pentru a le corespunde, ci omul trebuie să înveţe aşteptările divine pentru a se conforma lor.

Teologia îşi fixează privirea asupra lucrurilor invizibile, şi de aceea materia sa, începând de la Treime, reprezintă realitatea cea mai concretă care se poate imagina. După cum declară Paul: "Noi nu căutăm cele care se văd, dar cele care nu se văd, căci cele care se văd sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice" (2Cor 4,18) motiv pentru care nu au nevoie să se actualizeze.

În măsura în care doctrina sacră scrutează şi propune planul lui Dumnezeu arată ceea ce în mod absolut contează pentru om - omul nu numai de astăzi sau de mâine, ci de totdeauna - adică mântuirea sa aşa cum Dumnezeu a conceput-o şi a realizat-o în Cristos. În schimb, în măsura în care aceeaşi doctrină sacră intră la şcoala omului, îl înţelege greşit pe omul însuşi şi îl înşeală sau îl amăgeşte, şi numai în aparenţă îl îndrăgeşte. În fond, suntem într-o viziune de alternativă sau de dialectică între Dumnezeu şi om, ca preocupaţi de a nu ceda prea mult celui dintâi în dauna celui de-al doilea, în timp ce în misterul Întrupării chiar Dumnezeu arată când este omul în vârful predilecţiei lui şi al iubirii lui.

Fiind spuse acestea, adăugăm că este fără îndoială o datorie a teologului să folosească un limbaj transparent, incisiv, eliberat de probleme inutile care aparţin discuţiilor din trecut, capabil să lumineze alegerile pe care le impun diferitele timpuri cu urgenţele lor. Însă această datorie va fi îndeplinită întocmai dacă privirea teologiei va fi îndreptată spre misterul lui Dumnezeu care este Isus Cristos, adică spre lumea autentică şi stabilă a Harului.

Am vorbit despre teologie: desigur toate acestea sunt valabile nu mai puţin pentru predică şi cateheză, care, la fel, dizolvându-se într-o aparentă "actualitate", la urmă trezesc dezinteres, dacă nu dezgust, şi dau omilii şi îndemnuri de o plictiseală mortală; în loc să fie surprinzătoare şi atrăgătoare datorită noutăţii, sunt insuportabile datorită monotoniei.

(După L'Osservatore romano, 19 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.