Reflecţie: Octava s-a încheiat, dar rugăciunile pentru unitate continuă

S-a vorbit foarte mult, în această lună a Octavei Mondiale de Rugăciuni pentru Unitatea Creştinilor, despre ruptura unităţii şi refacerea unităţii.

În ziua când la Mirceşti ne-am întâlnit pentru rugăciunea comună, un credincios m-a întrebat: "Părinte, cum de s-a ajuns la această ruptură?" Mărturisesc că pe moment mi-a venit greu să-i răspund. Dar mi-a venit în minte o istorioara scrisă de Bruno Ferrero, în care se vorbeşte un arab, care, voind să se căsătorească, căuta o soţie perfecta. Acest om avea anumite pretenţii cu privire la viitoarea lui soţie. El voia ca viitoarea lui soţie să fie şi frumoasă, şi bogată, şi cultă. Acest lucru îl ştiau atât cei din familia lui, cât şi cei din cercul lui de prieteni. Si iată-l pe omul nostru pornit la drum în căutarea soţiei perfecte. S-a oprit în primul oraş şi acolo a întâlnit o femeie frumoasă. Dar el voia femeia perfectă. S-a oprit într-un alt oraş. Acolo a întâlnit o femeie frumoasă şi bogată. Dar nici asta nu era pentru el femeia perfecta. De aceea a plecat într-un alt oraş. Iar aici a găsit o femeie frumoasă, bogata şi cultă. Asta i-a plăcut şi a voit să o ia de soţie. Dar s-a întors acasă tot singur. Dar când s-a întors acasă fără mireasă, toţi l-au întrebat: "De ce n-ai luat pe femeia aceasta, care îţi plăcea, de soţie?" "De ce? Pentru că şi ea căuta bărbatul perfect, iar eu nu eram acela!"

Atunci i-am zis şi eu omului care mi-a pus întrebarea, că acesta ar fi putut fi unul din motivele pentru care creştinii s-au dezbinat, căci fiecare dorea să vadă în fratele său creştinul perfect, fără ca el, doritorul, să fie perfect. Şi pentru că unii nu au găsit în semenii săi creştinul perfect, şi-au făcut fiecare câte o "bisericuţă" în Biserică. Însă când s-au uitat mai bine, nici bisericuţele lor nu erau perfecte, aşa num nici ei, care le-au făcut, nu erau perfecţi. De aceea, de pe la anul 1740 încoace, s-a pornit din Scoţia o mişcare de apropiere între Bisericile divizate. Din anul 1908 încoace s-a propus octava de rugăciuni. Din anul 1968 încoace s-a propus o temă comună, aleasă de toate Bisericile, pentru toţi creştinii.

Ceea ce ne doare pe mulţi astăzi, este că, după câteva sute de ani de rugăciuni de apropiere, cum creştinii de un nume se plâng de greşelile şi păcatele creştinilor de un alt nume, deşi toţi ştim că nu suntem perfecţi? Unii fraţi din bisericile numite "surori" de Vatican II, mai şi numesc eforturile celorlalţi fraţi pentru unitate: fals, erezie, disperare.

Fraţilor care gândesc aşa le-aş spune o istorioară, unde ni se spune că doi fraţi, nu se ştie din ce motiv, au ajuns la o cearta şi dezbinare ei. Unul din ei se complăcea în această situaţie pe care şi-a dorit-o. Celălalt însă suferea mult de pe urma acestei dezbinări între ei şi căuta cu foc momente şi ocazii de întâlnire. Şi cu cât cel ce suferea de pe urma dezbinării căuta prilejuri de întâlnire şi împăcare, celălalt fugea tot mai mult de ele.

Noi trebuie să ştim astăzi că Biserica lui Isus nu a fost făcută nici din oameni perfecţi şi nici perfectă. Şi nici măcar Petru, mai marele apostolilor şi capul Bisericii, nu a fost perfect nici înainte de chemarea lui şi nici după instituirea lui în fruntea apostolilor şi a Bisericii. Ştim că înainte de Patimă, Petru spusese cu jurământ că nu îl cunoaşte pe Isus (cf. Mt 26,69-75), iar după înviere şi înălţare, la Antiohia, Petru a fost certat public de către Paul, pentru făţărnicie (cf. Gal 2,11-14). Iar după înviere, deşi s-a lepădat de el de trei ori, Isus nu numai că nu l-a revocat din funcţiile date, ci l-a reconfirmat în ele şi l-a chemat să-l urmeze (cf. In 21,15-19). Deci, astăzi parcă prea mult ne plângem de imperfecţiunile şi chiar de păcatele fraţilor noştri, pe când noi dorim ca Domnul să ne arunce în adâncul mării păcatele şi imperfecţiunile noastre (cf. Mih 7,19).

Căutarea perfecţiunii în semeni, căutare care nu a fost cerută de Domnul, a început chiar de la începuturile Bisericii. Şi astfel vedem în comunitatea din Ierusalim, acea primă comunitate, care aveau toate în comun, cum evreii care vorbeau greceşte se plângeau de greşelile şi lipsurile evreilor care nu vorbeau greceşte (cf. Fap 6,1). Sau în comunitatea nou înfiinţată din Corint, vedem cum creştinii, înainte de a spune că îi aparţin lui Cristos, unii dintre ei spuneau că ei îi aparţin fie lui Paul, fie lui Apolo, fie lui Petru (cf. 1Cor 1,12). Ceea ce a cerut Domnul Isus de la ucenicii săi, şi noi ne prefacem că nu ştim, este: unitatea, iubirea, îndelunga răbdare, iertarea, îngăduinţa (cf. Ef 4,1-6).

Şi văzând tot acest război ce se poartă împotriva unităţii Bisericii, pe nişte motive de nu ştim de unde sunt luate, ne vine parcă să ne întrebăm cu glas ridicat: de unde şi de ce toate acestea? Răspunsul nu e greu: diavolul! El este autorul şi beneficiarul acestor dezbinări şi dispute dintre creştini.

Noi ştim că Dumnezeu e Dumnezeul unităţii şi armoniei. Unitate şi armonie în fiinţa lui, unitate şi armonie în lucrările lui. Citim în Cartea Genezei că Dumnezeu a ordonat haosul de la început şi a strâns apele la un loc, pământul la un loc, aştrii cerului la un loc (cf. Gen 1,6-14). Apoi Domnul a pus ordine şi armonie în lumea vegetală, în lumea animală şi între oameni. Dumnezeu a pus ordine şi armonie între toate cele create, pentru ca toate să vestească în cor lauda lui. Psalmistul spune: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor sale" (Ps 19,1) şi pentru ca toate acestea să fie fericite sub privirea sa. Dar diavolul, cel al cărui nume înseamnă "cel care aruncă în părţi şi cel care dezbină", a voit să strice, atât lauda adusă lui Dumnezeu, cât şi fericirea creaţiei. Iar pentru a o strica a trebuit să strice mai întâi lucrarea lui de unitate. Şi astfel a separat mai întâi soţia de bărbat, pe Eva de Adam, apoi uşor a făcut-o să păcătuiască. Iar introducând păcatul în lume, a reuşit sa strice şi armonia dintre ei şi Dumnezeu, Dumnezeu de care acum au început dă se ascundă ca de un potrivnic (Gen 3,1-13). Prin păcat diavolul a reuşit apoi să strice armonia dintre om şi om, căci au început să se acuze reciproc (cf. Gen 3,12-13). Prin păcat diavolul a reuşit să strice armonia dintre el şi celelalte elemente ale creaţiei, care i-au devenit dintr-o dată potrivnice (cf. Gen 3,17-18). Apoi prin păcat, primii oameni, au pierdut şi paradisul, atât pentru ei, cât şi pentru urmaşii lor. În păcat, în frica de Dumnezeu şi de moarte şi cu paradisul pierdut, n-a mai răsunat lauda Domnului de pe buzele lor şi astfel diavolul şi-a atins scopurile, acelea de a pune capăt laudelor plăcute Domnului şi de a pune capăt fericirii celor care le intonau.

Diavolul nu i-a dezbinat numai pe Adam şi Eva, dar i-a dezbinat şi pe Cain de Abel, şi astfel a oprit lauda jertfelor de bună mireasmă, şi să-l facă pe Cain să fugă de Dumnezeu (cf. Gen 4,8.14). I-a dezbinat apoi pe Iacob şi Esau, pe Avraam de Lot, pe Aron de Moise,etc. Dar cea mai mare dezbinare a fost cea a poporului ales de pe timpul lui Roboam şi Ieroboam, fiul lui Nebat (cf. 1Rg 12,1ss). Şi ce a urmat după fiecare dezbinare? Încetarea laudelor plăcute lui Dumnezeu, depărtarea de Dumnezeu şi idolatria prin care diavolul este cinstit în locul lui Dumnezeu.

Şi pe noi diavolul ne-a dezbinat pentru acelaşi scop, ca de pe buzele noastre să nu mai răsune laudele Domnului, ci numai acuzele şi jignirile reciproce, şi ca să ne scoată iar din paradisul recâştigat pentru noi de Isus, prin cruda sa patimă şi moarte, dar şi învierea şi înălţarea sa la cer. Şi asta se întâmplă de vreo mie de ani încoace, şi puţini sunt aceia care se gândesc că prin dezbinarea în care trăim, Dumnezeu este ofensat pentru că nu-şi mai primeşte laudele plăcute, diavolul este în locul lui Dumnezeu, iar noi ne pierdem locurile din cer. Oamenii dezbinaţi între ei, deşi aduc laudele lor lui Dumnezeu, acestea nu sunt laudele plăcute şi cerute de Dumnezeu.

Atât de mult l-a durut pe Dumnezeu stricarea lucrării lui de către diavol, dezbinarea pe care a făcut-o el între oameni, încetarea laudelor lui şi pierderea paradisului de către om, încât l-a trimis pe însuşi Fiul său în lume, "ca să strice lucrările diavolului" (1In 3,8) şi din cele două lumi, iudeii şi păgânii, prin patima şi moartea sa pe Cruce, să facă iarăşi un singur popor care să-i aparţină (cf. Ef 2,13-18) un popor care să cânte iarăşi într-o inimă şi un suflet laudele lui (cf. Fap 4,32) şi căruia să i se deschidă iarăşi împărăţia cerurilor (cf. Evr 10,19). Să nu uităm niciodată cuvintele pe care ni le-a spus Isus: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat, l-a jertfit, pe unicul său Fiu, pentru ca cine crede în el să nu piară, dar să aibă viaţă veşnică" (In 3,16).

Deci, Isus ştiind ce rele aducea dezbinarea pornită din invidia diavolului: stricarea lucrărilor lui Dumnezeu, încetarea laudelor plăcute lui Dumnezeu, pierderea armoniei dintre oameni şi pierderea paradisului pentru om, dar mai ales Isus ştiind cât l-a costat stricarea lucrărilor diavolului, refacerea unităţii, refacerea laudelor plăcute lui Dumnezeu şi redeschiderea paradisului pentru noi, s-a rugat de Tatăl, dar şi de noi (cf. In 17,21) ca să rămânem una în el. Mai putem oare rămâne surzi la aşa rugăciune şi la o aşa jertfă de iubire aşa de mare? Mai putem oare rămâne nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare? (Ev 2,3).

Octava s-a încheiat, dar rugăciunile şi strădaniile noastre pentru unitatea creştinilor continuă şi trebuie să continue, până ce toţi creştinii vom ajunge una în Cristos. Aşa să fie!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 12.