Sfânta Scriptură şi poporul lui Dumnezeu: o lectură a exortaţiei apostolice Verbum Domini

Publicăm lungi fragmente din conferinţa ţinută de cardinalul Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, la 2 decembrie 2010, la Universitatea Pontificală Urbaniana, cu ocazia deschiderii lucrărilor congresului internaţional "Sfânta Scriptură în viaţa şi în misiunea Bisericii" organizat de Catholic Biblical Federation şi dedicat exortaţiei apostolice post-sinodale a lui Benedict al XVI-lea Verbum Domini.

*

Fără subiectul care crede din Biserică nu s-ar putea vorbi despre "Sfânta Scriptură". Fără Biserică, ea ar fi pur şi simplu o culegere istorică de scrieri, redactate în decursul unui întreg mileniu. Numai poporul lui Dumnezeu aflat în drum prin istorie a făcut din această culegere literară Biblia, ca "o carte", adică "Sfânta Scriptură" în unitatea sa de Vechi şi Nou Testament. Sfânta Scriptură se prezintă aşadar înainte de toate ca o carte unică, pentru că a crescut în întregime din trupul unicului popor al lui Dumnezeu şi pentru că poporul lui Dumnezeu este redactorul Bibliei, mai întâi Israel şi apoi Biserica, aşa cum a subliniat pe bună dreptate expertul în Noul Testament Gerhard Lohkink: "Sfânta Scriptură nu este un pachet de 73 de cărţi, care au fost ulterior legate împreună cu sfoară, ci a crescut ca un copac. La sfârşit pe acest copac au fost altoite încă ramuri complet noi: Noul Testament. Însă şi aceste ramuri se hrănesc cu limfa unicului copac şi au fost susţinute de trunchiul său". În lumina acestei legături strânse între Sfânta Scriptură şi Biserică trebuie să fie văzută în manieră nouă şi problema canonului biblic. Ernst Käseman a susţinut vestita teză conform căreia canonul neotestamentar nu întemeiază unitatea Bisericii, ci multiplicitatea cărţilor sale şi a interpretărilor sale şi, de aceea, şi varietatea confesiunilor. Această afirmaţie pare justă numai dacă se ia în considerare canonul neotestamentar în sine. Însă e vorba de o simplificare reductivă a problemei, formulată în perspectiva Reformei şi nu în cea a canonului însuşi. De fapt, canonul n-a căzut din cer nici nu este preexistent sau prioritar faţă de Biserică, ci s-a născut în interiorul Bisericii: "Împreună cu constatarea că formarea canonului trebuia înadins să slujească unităţii doctrinei Bisericii împotriva multiplicităţii şi a contradictorietăţii filozofiilor eleniste, toate acestea arată că formarea canonului este o creaţie conştientă a Bisericii care se năştea". În acest sens, canonul nu întemeiază unitatea Bisericii, nici multiplicitatea confesiunilor; mai degrabă, unitatea Bisericii a întemeiat canonul ca unitate.

De fapt, după eforturi lungi şi intense, Biserica ce se forma a reuşit să fixeze în diferitele cărţi exprimarea autentică şi criteriul propriei credinţe. Fără credinţa Bisericii dezvoltată în timp n-ar fi existat nici un canon. Sfânta Scriptură în sensul ansamblului diferitelor scrieri este opera Tradiţiei Bisericii, în care scaunul episcopului de Roma a desfăşurat un rol constitutiv. Şi dintr-un punct de vedere istoric, recunoaşterea Romei ca şi "criteriu al adevăratei credinţe apostolice" este mai veche "decât canonul Noului Testament, decât Scriptura". Pentru aceasta, ecumenistul catolic Heinz Schütte a definit principiul protestant sola scriptura ca "problema crucială a ecumenismului", deoarece, deşi se bazează de fapt pe o decizie a Bisericii primare, nu vrea să recunoască această decizie din punctul de vedere teoretic. Acest paradox demonstrează că tema Bisericii ca şi creatoare, transmiţătoare şi exegetă a canonului biblic nu poate fi eludată, aşa cum crede că poate să facă teologia reformată şi uneori şi exegeza catolică.

Spuse acestea în privinţa raportului dintre Sfânta Scriptură şi Biserică trebuie precizat că, pe de o parte, Scriptura este Sfânta Scriptură nu fără Biserică sau împotriva ei ci numai în interiorul ei şi că, pe de altă parte, Biserica pentru a fi cu adevărat Biserică trebuie să rămână fidelă faţă de Sfânta Scriptură ca şi criteriu constant spre care să se orienteze şi că nu se poate ridica mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, ci trebuie să fie în slujba lui, aşa cum este subliniat clar de Constituţia dogmatică despre revelaţie. Iată că relaţia dintre Sfânta Scriptură şi Biserică revelează natura cea mai profundă a Bisericii: ea "are caracterul său cel mai specific nu în ceea ce-i aparţine ei, ci în ceea ce a primit". Sfânta Scriptură este şi rămâne o carte vie numai dacă poporul său o primeşte şi şi-o însuşeşte. Viceversa, acest popor nu poate exista fără Sfânta Scriptură, deoarece în ea îşi are fundamentul propriei existenţe, propria vocaţie şi propria identitate. Din asta e uşor de înţeles că locul vital în care poporul lui Dumnezeu întâlneşte în mod deosebit Cuvântul lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură este acţiunea liturgică a Bisericii. Pentru a sublinia faptul că liturgia este locul privilegiat unde răsună Cuvântul lui Dumnezeu care întemeiază Biserica, Papa Benedict al XVI-lea începe partea a doua a exortaţiei sale apostolice Verbum Domini cu o reflecţie despre Cuvântul în liturgia sacră: "Fiecare acţiune liturgică este prin natura sa pătrunsă de Sfânta Scriptură".

Problema raportului dintre Biserică şi Sfânta Scriptură, care constituie firul conducător al exortaţiei apostolice despre Cuvântul lui Dumnezeu Verbum Domini, nu este numai controversa în interiorul Bisericii catolice, ci reprezintă problema ecumenică de fond. De fapt, obiect de discuţie este raportul dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi slujitorii care au funcţia de a mărturisi acest Cuvânt în cadrul comunităţii de credinţă. În această privinţă, la întâlnirea ecumenică cu reprezentanţii altor Biserici şi comunităţi ecleziale cu ocazia călătoriei sale în Germania în septembrie 2005, Papa Benedict al XVI-lea sublinia că problema ecleziologică în ecumenism se referă la "modul în care este prezent în lume Cuvântul lui Dumnezeu", şi mai precis la "raportul dintre Cuvânt, martor şi regula fidei". El afirma de asemenea că problema ecleziologică trebuie să fie considerată ca problemă referitoare la Cuvântul lui Dumnezeu, la suveranitatea lui şi la devoţiunea lui în care "Domnul îl încredinţează şi martorilor şi lor le încredinţează interpretarea lui, care trebuie să aibă mereu ca şi criteriu regula fidei şi respectarea Cuvântului însuşi". Primul factor, la care deja s-a făcut aluzie, este formarea canonului Sfintei Scripturi, care a ajuns la o configuraţie a sa mai precisă pe la sfârşitul secolului al II-lea, dar a cărui dezvoltare s-a întins şi în secolul următor. Faptul că ceea ce noi astăzi numim "Noul Testament" este rezultatul unei selecţii făcută între diferitele texte literare cunoscute în acel timp şi că a fost asociat canonul grec al Bibliei ebraice ca "Vechiul Testament" la "Noul Testament" pentru a forma împreună "Sfânta Scriptură" arată nu numai că definirea canonului biblic este operă a Bisericii primare, ci şi faptul că formarea canonului biblic şi formarea orânduirii ecleziale a Bisericii primare în fond sunt două feţe ale aceluiaşi proces.

Lectura Sfintei Scripturi şi mărturisirea de credinţă, în Biserica primară, sunt înainte de toate acţiuni liturgice ale comunităţilor adunate în jurul Domnului înviat. Aşadar Biserica primară a creat şi formele fundamentale ale liturgiei creştine, care trebuie să fie considerate ca bază permanentă şi punct de referinţă obligatoriu pentru orice reînnoire liturgică. Prima descriere a Liturgiei Euharistiei, adică aceea a lui Iustin martirul pe la jumătatea secolului al II-lea, conţine deja elementele fundamentale care au rămas neschimbate în toate marile familii de rit până în zilele noastre. Conform Bisericii primare, Cuvântul lui Dumnezeu, vestit în acţiunea liturgică a Bisericii, îşi are prima sa exprimare în martorii credinţei care-i concretizează prezenţa. Deoarece Cuvântul şi martorul sunt inseparabili, nu numai în sensul că martorul trăieşte pentru Cuvântului lui Dumnezeu şi trăieşte din el, ci şi în sensul că Cuvântul trăieşte prin martor, în Biserica primară s-a dezvoltat conceptul de succesiune apostolică în slujirea episcopală.

Scrisoarea lui Clement de Roma către corinteni este dovadă a faptului că "formarea, întemeierea teologică şi întărirea instituţională a slujirii episcopale" trebuie să fie considerată ca "una din dezvoltările cele mai importante ale epocii post-apostolice". E vorba de o scrisoare redactată în anul 96 la Roma, care va deveni repede comunitatea călăuză în Occident, şi adresată Corintului, care era una din primele comunităţi întemeiate de Paul şi care va primi cu bucurie această depeşă. Această scrisoare, care în Biserica din primele secole asumase "un rang cvasi-canonic" şi care era citită în mod obişnuit de comunitatea din Corint în serviciul liturgic, documentează faptul surprinzător că deja la puţin timp după moartea apostolilor şi cu mult timp înainte de a se completa formarea canonului în toată Biserica, în Occident şi în Orient, exista o unică orânduire a slujirilor ecleziale: fiecare comunicate avea un episcop şi, dacă era necesar, în funcţie de mărime, un colegiu de preoţi şi de diaconi. "A izola Cuvântul în trecut înseamnă a nega Biblia ca Biblie - scria în anul 1990 pe atunci cardinalul Ratzinger - de fapt o interpretare exclusiv istorică, exclusiv orientată spre "ceea ce a fost" duce ca şi consecinţă intrinsecă la negarea canonului şi de aceea la negarea Bibliei ca Biblie". A primi canonul ca şi canon înseamnă deci a citi Cuvântul lui Dumnezeu dincolo de contingenţa sa istorică şi a recunoaşte poporul lui Dumnezeu ca adevăratul autor în diferiţii autori. Făcând astfel, întâlnim Cuvântul lui Dumnezeu nu numai ca un cuvânt rostit în trecut, ci ca şi Cuvântul pe care Dumnezeu, prin oamenii dintr-un timp trecut, îl dăruieşte oamenilor din toate timpurile ca şi Cuvânt mereu actual. Pentru aceasta, Părinţii Bisericii consideră Sfânta Scriptură ca un Eden spiritual, în care ne putem plimba cu Dumnezeu şi putem admira frumuseţea şi armonia planului său mântuitor.

Tocmai la asta invită lectio divina, în care creştinul, care în Cuvântul Sfintei Scripturi găseşte în manieră directă şi mereu actuală mângâierea şi apelul lui Dumnezeu, întâlneşte în cuvintele Sfintei Scripturi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi, astfel, face teologie în sensul cel mai elementar al termenului. De fapt, dincolo de toate eforturile cognitive, deşi sunt necesare, întâlnirea cu Sfânta Scriptură este mereu un eveniment spiritual, deci o adevărată întâlnire cu "Cuvântului Dumnezeului cel viu". Teologia trebuie să asume cu seriozitate deosebită această funcţie de punte între raţiune şi credinţă în actuala situaţie pastorală, în care nu numai limbajul de credinţă al Bisericii dar şi lumea Bibliei a devenit de acum străin pentru mulţi botezaţi. Biblistul catolic Walter Kirchschläger a afirmat pe bună dreptate că "în pofida numeroaselor eforturi făcute, înţelegerea generală a Bibliei din partea celor botezaţi nu s-a dezvoltat aşa de amplu cum s-a sperat în timpul Conciliului". La asta se adaugă faptul că divulgarea rezultatelor exegezei istorico-critice creează în mulţi credincioşi impresia că numai experţii pot cu adevărat să înţeleagă Sfânta Scriptură.

Este necesar mai ales să se găsească noi apropieri de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca acesta să fie perceput de credincioşi nu numai ca şi Cuvânt din trecut, ci ca şi Cuvânt din prezent, cu care Cristos vorbeşte oamenilor chiar şi de astăzi. De fapt, Cristos este Cuvântul viu al lui Dumnezeu şi se explică pe el însuşi folosind cuvintele Sfintei Scripturi. De aceea problema modului de a citit Sfânta Scriptură şi credinţa în Cristos sunt indisociabile, aşa cum afirma sfântul Ieronim. Pentru a-l cunoaşte pe Cristos trebuie frecventată Sfânta Scriptură. Şi, viceversa, fără întâlnirea personală cu Cristos, Sfânta Scriptură rămâne profană şi răguşită. Ea începe să ne vorbească numai atunci când trăim într-un raport de prietenie cu Cristos în comuniunea Bisericii. Prin urmare, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu se află o mare forţă care poate contribui la refacerea unităţii creştinilor. Deoarece marea schismă a Bisericii din Occident în secolul al XVI-lea a început cu o citire controversată a Cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în privinţa raportului dintre Sfânta Scriptură şi Tradiţia Bisericii, şi "a ajuns într-un anumit sens până înlăuntrul Bibliei înseşi", depăşirea ei va fi realizabilă mai ales pe drumul unei citiri comune a Sfintei Scripturi. În fond, omul găseşte în Sfânta Scriptură ceea ce caută în ea. Dacă nu caută nimic în ea, nu va găsim nimic în ea. Dacă el caută în ea numai evenimente istorice, va găsi în ea numai ceea ce este istoric. Dacă el îl caută în ea pe Dumnezeu, acolo îl va găsi şi va putea să-l mărturisească şi altora.

(După L'Osservatore romano, 3 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.