Naşterea şi copilăria lui Isus conform evangheliilor apocrife

Un divin "enfant terrible"

De Gianfranco Ravasi

La 7 noiembrie în urmă cu o sută de ani se stingea în mica gară din Astapovo, pierdută în imensa Rusie, marele romancier Tolstoi, care fugea de familia lui şi de el însuşi. Puţin ştiu că înainte cu doi ani, mai precis la 12 iunie 1908, el scria premisa pentru o broşură împărţită în 52 de paragrafe, născută din cursurile de religie pe care le-a ţinut cu un an înainte copiilor de ţărani din cătunul său Jasnaja Poljana şi pe care o intitulase Evanghelia explicată tinerilor. Alesese textele evanghelice "mai accesibile copiilor", având convingerea că ei "aşa cum a spus Cristos, sunt în mod deosebit receptivi ai învăţăturii despre împărăţia lui Dumnezeu". Ei bine, adesea se consideră că una din părţile cele mai adaptate pentru copii este aceea care cuprinde cele 180 de versete din aşa-numitele "Evanghelii ale copilăriei" lui Isus, prezente în primele două capitole din Matei şi din Luca.

Cu siguranţă, în centru există un Prunc, însă acele pagini sunt cu totul altceva decât nişte povestioare frumoase destinate pentru minţi care sunt încă în formare; ceea ce generează nu este o uimire infantilă cu gura căscată şi ochii cât cepele; în schimb este uimirea credinţei adulte care înţelege şi contemplă. La crearea senzaţiei că acele "Evanghelii" sunt adresate mai mult unui public naiv decât celor care caută o veste de mântuire a contribuit mult un gen literar apărut în primele secole creştine după imitarea Evangheliilor canonice. E vorba de binele cunoscute "Evanghelii apocrife", acolo unde această specificare - care face trimitere în greacă la ceva "ascuns, secret" - a aruncat asupra acelor scrieri o lumină misterioasă de ezoterism şi de interzis. Şi textele însele favorizau această interpretare. Importanta (şi din punct de vedere istoric) Evanghelie a lui Toma, care oferă un preţios eşantion de 114 loghia sau "vorbe" ale lui Cristos, începea aşa: "Acestea sunt cuvintele secrete pe care Isus, Cel Viu, le-a spus. Didim Iuda Toma le-a scris şi a spus: Cine va găsi interpretarea acestor cuvinte nu va gusta moartea".

Această accepţie iniţiatică a termenului "apocrif" se va transforma în mod negativ în aceea de "fals", în contrapoziţie cu ceea ce era "canonic", adică Scriptura primită în mod oficial de Biserică, transformare dotată însă cu un oarecare fundament: de fapt, aceste pagini, mai ales în naraţiunile lor despre copilăria lui Isus, alături de date credibile din punct de vedere istoric, deşi necunoscute de cele patru Evanghelii canonice, semănau cu mâinile pline evenimente şi cuvinte pătrunse de condimentul fanteziei, ajungând să primească şi degenerări ideologice, în tentativa de a susţine teorii teologice ale grupurilor creştine locale. Iată, noi acum am vrea să prezentăm cititorilor noştri principalele izvoare "de Crăciun" apocrife din care timp de secole s-au inspirat nu numai artele, ci şi devoţiunea populară, folclorul, relatările pentru copilărie şi chiar liturgia (este cunoscut că comemorările fie a naşterii fie a prezentării la templu a Mariei, precum şi numele părinţilor Fecioarei, Ana şi Ioachim, trebuie căutate în prima dintre apocrifele pe care imediat o vom evoca).

Desigur, cel care vrea să citească acele texte în ediţii corecte şi riguroase nu are decât încurcătura alegerii. Să ne mulţumim să semnalăm numai cea mai recentă, cea îngrijită de exegetul catalan Armand Puig i Tàrrech, I vangeli apocrifi (Cinisello Balsamo, San Paolo, 2010, 414 pagini: este numai primul volum şi este cel care atinge tema noastră). Evangheliile apocrife ale copilăriei lui Isus se pot propune după un triptic eterogen. Primul tablou este ocupate de scrierea cea mai celebră, intitulată în mod variat de manuscrisele care ne-au păstrat-o, dar în mod obişnuit cunoscută ca Protoevanghelia lui Iacob, probabil "fratele Domnului" (Gal 1,19; Mc 6,3), primul conducător al Bisericii din Ierusalim, care se autoprezintă în epilog astfel: "Eu, Iacob, care am scris această istorie". În schimb, Bisericile din Orient au preferat să-l identifice într-un ipotetic fiu mai mare avut de sfântul Iosif într-o căsătorie precedentă, în timp ce Decretul Gelazian din secolul al VI-lea opta pentru Iacob numit cel mai mic din colegiul apostolic. Însă dincolo de patronat şi chiar de multiplele versiuni ajunse până la noi, adesea divergente între ele, ceea ce interesează este conţinutul care a făcut acest text una din apocrifele de mare succes.

Aşa cum scria marele studios şi teolog care a fost Oscar Cullmann, Protoevanghelia lui Iacob străluceşte prin "discreţie, intimitate şi poezie" şi merită atenţie şi datorită antichităţii sale: de fapt, trebuie situată între anii 150-200. Subiectul este simplu şi ar putea să fie clasificat ca o biografie a Mariei, de la zămislirea ei miraculoasă până la naşterea fiului ei Isus. Aici, aparent pare să se înregistreze o cădere de stil cu scena inspecţiei ginecologice asupra fecioriei Mariei. Totuşi, aceasta şi toate celelalte sublinieri ale curăţiei şi fecioriei încă de la zămislirea ei sunt probabil marcate de o finalitate apologetică antignostică şi, mai ales, antipăgână.

De fapt, Origene ne informează, în polemica lui cu retorul şi filozoful păgân Celsus, că era răspândită printre păgâni convingerea că "mama lui Isus a fost repudiată de tâmplarul cu care era unită în căsătorie pentru că a fost găsită vinovată de adulter, zămislindu-l pe Isus dintr-un soldat roman cu numele Panthera" (Împotriva lui Celsus, 1, 32). Este curios de observat că acest nume straniu pare să fie o deformare a titlului parthenos, "fecioară", pe care creştinii îl atribuiau Mariei.

Inspirându-se din Evangheliile canonice ale lui Matei şi Luca - pe care sunt altoite date noi şi libere, ca asasinarea lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, din partea lui Irod - făcând trimitere la Vechiul Testament (de exemplu, pentru numele şi evenimentul Anei sterile, aşa cum se întâmplase mamei omonime a profetului Samuel) referindu-se şi la literatura populară dedicată eroilor şi originilor lor, autorul Protoevangheliei probabil transmite veşti şi informaţii din vechea tradiţie orală creştină care, desigur, a constituit baza şi a relatării canonice.

Este adevărat că succesul acestei apocrife în istoria artei, cultului şi devoţiunii mariane a fost strălucitor şi în Occident, unde a fost mediat prin acea operă capitală care a fost Legenda aurea a lui Jacopo da Varazze (secolul al XIII-lea). În acest moment trebuie să introducem al doilea tablou tripticului nostru apocrif de Crăciun.

Este aşa-numita Evanghelie a copilăriei lui Toma, care nu trebuie confundată cu deja citata şi relevanta Evanghelie a lui Toma, găsită în Egipt. E vorba de un text grec, ajuns la noi şi în diferite tradiţii antice (siriacă, latină, georgiană, slavă, etiopiană) a subiectului simplu dar descumpănitor. Simplu, pentru că relatează fapte şi vorbe ale micului Isus între cinci şi doisprezece ani, în tăcerea absolută a Evangheliilor canonice care se mulţumesc să ne spună numai că el "creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui" (Lc 2,40), maxim informându-ne cu Iosif care "a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi: Se va chema Nazarinean" (Mt 2,23). Însă spuneam că scrierea este şi descumpănitoare deoarece ne oferă un portret al lui Isus ca acela al unui enfant terrible, obraznic, arogant chiar şi cu părinţii lui. Catalogul acestor greşeli divine, care sunt miracole în sens invers, este impresionant: o paralizare, două morţi şi o orbire! Paralitic devine colegul care deschisese un canal de ieşire în fântâna cu apă pe care o construise Isus, aşa cum fac copiii în jocurile lor; moare un alt băiat care-l îmbrâncise, dar se stinge şi învăţătorul care îl bătuse cu varga pe cap pe acest şcolar neliniştit; orbi ajung colegii sau adulţii care nu sunt de partea lui şi îl acuză. Este adevărat că micul Isus scoate la iveală după aceea puterile sale divine înviind şi vindecând, şi dând viaţă şi la douăsprezece păsărele plăsmuite de el din lut, făcând potabil apa dintr-un pârâu, reparând o axă pentru munca tatălui tâmplar Iosif, făcând impermeabilă mantia mamei sale Maria pentru a transporta apă, vindecând o muşcătură de viperă a fratelui vitreg Iacob, înmulţind grâul pentru săraci, descifrând simbolismul secret al literei greceşti alfa şi aşa mai departe prezentând un total de treisprezece minuni. Este permisă în acest moment o întrebare: care este semnificaţia ultimă a acestei parade taumaturgice un pic actoricească şi bizară?

Este greu un răspuns univoc şi convingător, printre multele care au fost închipuite, căutând să pescuiască în vreun fundal fluid gnostic. Desigur, se pot izola în filigrană câteva iridescenţe simbolice, ca aceea a judecăţii asupra celor care-l refuză pe Cristos, conform acelui contrast între lume şi cuvântul divin, între lumină şi întuneric, între credinţă şi refuz care domină în Evanghelia lui Ioan. Citatul Puig i Tàrrech, cu câteva contorsiuni interpretative, ajunge la punctul să afirme că autorul acestei evanghelii "cu o inteligenţă narativă categoric singulară, ar trece la o reducere ad absurdum a problemei divinităţii lui Isus şi ar prezenta un Isus in-credibil, pentru a arăta că această divinitate trebuie să fie crezută şi recunoscută în autenticitatea sa". Spus altfel, ar fi o relatare paradoxală, "la limită", a cărei cifră ascunsă trebuie percepută pentru a-i decripta sensul profund. Poate că-i aşa, însă e clar că rezultatul cel mai evident este că "Toma" reuşeşte să facă să strălucească de lumină impenetrabilă sobrietatea şi seriozitatea teologică limpede a Evangheliilor canonice ale copilăriei lui Isus.

Aşadar, am ajuns la al treilea tablou al trilogiei noastre, Evanghelia lui Pseudo-Matei, denumită aşa de vestitul studios din secolul al XIX-lea Constantin von Tschendorf, descoperitorul celebrului cod Sinaitic al Bibliei, în mănăstirea "Sfânta Ecaterina" din Sinai. În realitate, substanţa acestei apocrife este numai preluarea liberă proprie a celorlalte două tablouri narative din tripticul nostru, îmbogăţindu-le cu amănunte inedite. Aşadar, pentru ce evocăm şi această scriere, apărută între anii 600-625 într-o mănăstire latină occidentală? Facem asta tocmai datorită funcţiei sale de mediere între Orient şi Occident a tradiţiei apocrife a lui Iacob şi Toma şi datorită succesului extraordinar pe care l-a avut opera în devoţiunea din Bisericile noastre, şi prin intermediul filtrului citat deja al Legenda aurea. Dacă noi căutăm ştiri credibile din punct de vedere istoric cu privire la originile lui Isus, recolta de date pe care le găsim citind paginile din tripticul nostru este probabil modestă dacă nu inexistentă. În schimb, dacă dorim să interpretăm iconografia artei şi credinţei creştine din secolele succesive, trebuie cu siguranţă să ţinem pe masă, alături de Matei şi Luca, şi apocrifele care sunt sub numele lui Iacob, Toma şi Pseudo-Matei.

O mică notă în apendice şi un pic în afara temei. Puţini ştiu că la conservarea lui agrapha, adică a cuvintelor şi evenimentelor "nescrise" (în Evangheliile canonice) ale lui sau despre Isus a contribuit şi islamul: anul trecut Sabino Chialŕ a publicat I detti islamici di Gesů [Vorbele islamice ale lui Isus] (Milano, Fondazione Valla-Mondadori, 2009, 520 pagini). Aş vrea să citez una de mare sugestie. Dacă de la Agra, neuitata capitală moghul a Indiei, sediu al Taj Mahal ("o lacrimă de marmură oprită pe obrazul timpului", cum îl definea Tagore), turistul coboară circa patruzeci de kilometri la sud-vest, descoperă cetatea fantomă Fatehpur Sikri, zidită în secolul al XVI-lea de împăratul Akbar ca o răscruce utopică a religiilor, amestecate în din-i-llahi a lui, "religia lui Dumnezeu", un curcubeu sincretist de credinţe diferite. Pentru aceasta pe moscheea din cetate el pusese această inscripţie: "Isus - pacea să fie cu el - a spus: Lumea este o punte. Traverseaz-o, dar nu te opri acolo". Ori, şi în citata Evanghelie a lui Toma, în cadrul celor 114 vorbe ale lui Isus găsim apelul: "Fiţi oameni în trecere!". Fie în scrierea de la Fatehpur Sikri fie în această frază se poate auzi ecoul cuvintelor evanghelice ale lui Cristos despre adevărata comoară, care nu este în bogăţia pământească trecătoare (Mt 6,19-34), şi despre strădania zadarnică de a aduna bunuri trecătoare (Lc 12,16-31).

(După L'Osservatore romano, 25 decembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 68.