Conferinţă de presă pentru prezentarea cărţii: Lumina lumii. Papa, Biserica, semnele timpurilor. O conversaţie a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu Peter Seewald

Marţi, 23 noiembrie 2010, în Aula Ioan Paul al II-lea a sălii de presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea cărţii: "Lumina lumii. Papa, Biserica, semnele timpurilor. O conversaţie a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu Peter Seewald" (Libreria Editrice Vaticana).

Au intervenit E.S. Mons. Rino Fisichella, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi dr. Luigi Accattoli, jurnalist. Au fost prezenţi dr. Peter Seewald, autor al interviului şi pr. Giuseppe Costa, S.D.B., director al Libreria Editrice Vaticana.

Publicăm în continuare intervenţiile E.S. Mons. Rino Fisichella şi a lui dr. Luigi Accattoli:

Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella

Licht der Welt. Lumina lumii. Grafia papei este inconfundabilă şi a o găsim imprimată pe prima pagină a volumului, provoacă un anumit efect. El însuşi, cu extremă probabilitate, a ales titlul şi acest lucru este semnificativ. Într-un interviu se presupune că rolul central revine celui intervievat; însă în acest caz nu este aşa. Titlul ales nu permite ca să ne oprim asupra persoanei papei, ci trimite dincolo, la cel care încă, după două mii de ani, luminează istoria, pentru că a spus că este "lumina lumii". Oricum, protagonistă al acestor pagini apare imediat Biserica. Multele întrebări care compun colocviul nu fac decât să evidenţieze natura Bisericii, prezenţa ei în istorie, slujirea pe care papa este chemat s-o desfăşoare şi, lucru nu secundar, misiunea pe care şi astăzi trebuie s-o continue pentru a fi fidel faţă de Domnul său. "Trăim o epocă în care este necesară o nouă evanghelizare. O epocă în care unica Evanghelie trebuie să fie vestită în raţionalitatea sa mare şi neschimbată şi, în acelaşi timp, în acea putere care depăşeşte acea raţionalitate, în aşa fel încât să ajungă în mod nou la gândirea noastră şi la înţelegerea noastră... Este important de a înţelege Biserica nu ca un aparat care trebuie să facă de toate, ci ca pe un organism viu care provine de la Cristos însuşi" (pag. 193-194). În lumina acestei referinţe, este uşor de perceput obiectivul care marchează aceşti ani de pontificat meniţi să arate cât este de decisiv pentru omul de astăzi să ştie să sesizeze prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa pentru a putea răspunde în mod liber - de fapt asta comportă sublinierea continuă a raţionalităţii - la întrebarea caracterizantă cu privire la sensul propriei existenţe. Raza de acţiune despre care discută interviul este vastă, pare că nu scapă nimic curiozităţii lui P. Seewald care vrea să intre până în cutele vieţii personale a papei, în marile probleme care marchează teologia momentului, diferitele evenimente politice care însoţesc din totdeauna relaţiile dintre diferite ţări şi, în sfârşit, întrebările care adesea ocupă mare parte din dezbaterea publică. Suntem în faţa unui papă care nu se dă înapoi de la nici o întrebare, care doreşte să clarifice tot cu un limbaj simplu, dar pentru aceasta nu mai puţin profund, şi care acceptă cu bunăvoinţă acele provocări pe care atâtea probleme le au. Totuşi, a reduce întregul interviu la o frază extrapolată din ansamblul gândirii lui Benedict al XVI-lea ar fi o ofensă la adresa inteligenţei papei şi o instrumentalizare gratuită a cuvintelor sale. În schimb ceea ce reiese din cadrul global al acestor pagini este viziunea despre o Biserică chemată să fie Lumină a lumii, semn de unitate al întregului neam omenesc - ca să folosim o cunoscută expresie a Conciliului al II-lea din Vatican - şi instrument pentru a înţelege esenţialul vieţii. Chiar dacă apare în ochii noştri ca o Biserică ce dă scandal, care nu vrea să se adapteze la comportamentele la modă, care apare incomprehensibilă în învăţăturile sale şi care, probabil, lasă să se întrevadă posibile drame ale unor oameni care-i umbresc sfinţenia. În orice caz, după învăţătura Învăţătorului "lumina lumii", cetate aşezată pe munte pentru a fi văzută de toţi este semn de contradicţie care are misiunea de a menţine vie în cursul secolelor credinţa în Domnul înviat până la întoarcerea sa: "Să privim la Cristos care vine. În această perspectivă trăim credinţa, îndreptaţi spre viitor" (pag. 97).

Licht der Welt, desigur, nu este un volum scris de Benedict al XVI-lea; şi totuşi, aici se condensează gândirea sa, preocupările şi suferinţele sale din aceşti ani, programul său pastoral şi aşteptările pentru viitor. Impresia care rezultă este aceea despre un papă optimist cu privire la viaţa Bisericii, în pofida dificultăţilor care o însoţesc din totdeauna: "Biserica creşte şi este vie, este foarte dinamică. În ultimii ani numărul preoţilor a crescut în toată lumea şi chiar şi numărul seminariştilor" (pag. 28). Ca şi cum ar spune: Biserica nu poate fi identificată numai în fragmentul dintr-o zonă geografică; ea este un tot care întemeiază, îmbrăţişează şi depăşeşte orice parte. O Biserică formată şi din păcătoşi; şi totuşi, fără a minimaliza răul, el poate pe bună dreptate să afirme că "dacă Biserica n-ar mai fi, întregi domenii din viaţă ar intra în colaps" (pag. 54), deoarece binele pe care-l face este în faţa ochilor tuturor chiar dacă se vrea adesea să se îndrepte privirea în altă parte.

Pagină după pagină se observă răbdarea de a voi să răspundă cu claritate la orice întrebare care este pusă. Benedict al XVI-lea deschide inima vieţii sale zilnice, aşa cum exprimă cu parezia cuvenită problemele care sunt pe tapetul istoriei din aceşti ani. Dacă, pe de o parte, pare să ne facă să intrăm în apartamentul său, împărtăşind cu cititorul ritmurile zilei sale, pe de altă parte evocă imagini care descriu bine starea sufletească din lunile trecute: "Da, este o criză mare, trebuie spus acest lucru. A fost tulburător pentru noi toţi. Dintr-o dată toată murdăria aceea a fost ca şi cum craterul unui vulcan ar fi erupt pe neaşteptate un nor mare de murdărie care mânjea şi întuneca totul" (pag. 44). Tonul simplu al răspunsurilor sale este întărit de plasticitatea imaginilor care apar adesea, permiţând să se înţeleagă pe deplin drama câtorva fapte. Şi totuşi, din aspectul liniştit al răspunsurilor şi din dezvoltarea argumentării sale, ceea ce reiese în manieră clară este mai ales spiritualitatea care caracterizează viaţa sa încât ne lasă amuţiţi. "Încă din momentul în care alegerea a căzut asupra mea, am fost capabil să spun numai asta: Doamne, ce-mi faci? Acum responsabilitatea este a ta. Tu trebuie să mă conduci. Eu nu sunt capabil. Dacă tu m-ai voit, acum trebuie să mă şi ajuţi" (pag. 18; cf. pag. 33). Cine citeşte se opreşte. Sau se acceptă viziunea despre credinţă ca o autentică abandonare în Dumnezeu care te transportă unde vrea el, sau ne lăsăm cuprinşi de interpretările cele mai fanteziste care caracterizează adesea vorbăria multă clericală şi nu numai. Însă adevărul se află în întregime în cuvintele acelea. Dacă se vrea înţelegerea lui Benedict al XVI-lea, a vieţii sale şi a pontificatului său, trebuie revenit la această expresie. Aici se condensează vocaţia la preoţie ca o chemare la urmare; aici se înţelege motivul unei traiectorii care nu poate să fie modificată în viziunea sa despre lume şi despre acţiunea Bisericii; aici se percepe perspectiva prin care este posibil să se intre în profunzimea gândirii sale şi în interpretarea unora acte ale sale. Există un termen în germană care sintetizează toate acestea: Gelassenheit, adică abandonarea încrezătoare usque ad cadaver. El exprimă alegerea decisivă de libertate ca o radicală golire de sine pentru a se lăsa plăsmuit şi condus unde vrea Domnul; deci papa se identifică mai mult decât toţi ceilalţi ca un "sărac cerşetor în faţa lui Dumnezeu" (pag. 35). Spiritualitatea cristocentrică, amintită de mai multe ori, alimentată de o profundă legătură cu liturgia (cf. pag. 153-154), permite să se înţeleagă comportamentul lui Benedict al XVI-lea. De altfel, el însuşi afirmă asta atunci când, răspunzând la întrebarea despre puterea pe care o are un papă, atestă: "A fi papă nu înseamnă a sta ca un suveran plin de glorie, cât mai degrabă a da mărturie Celui care a fost răstignit şi dispus de a exercita propria slujire şi în această formă de unire cu el" (pag. 26). În această optică, devine cel puţin paradoxal a citi expresia succesivă care pare să contrazică ceea ce tocmai a afirmat în timp ce, în schimb, îl situează în orizontul său coerent de înţelegere: "Toată viaţa mea a fost străbătută de un fir conducător: creştinismul dă bucurie, lărgeşte orizonturile" (pag. 27). Deci, un papă care continuă să fie optimist; nu în primul rând datorită dinamismului obiectiv al Bisericii, făcut evident de atâtea forţe de spiritualitate, ci mai ales în forţa iubirii care plăsmuieşte şi învinge totul (pag. 90-91).

Un interviu care, în multe privinţe, devine o provocare de a face o serioasă examinare a conştiinţei înlăuntrul şi în afara Bisericii pentru a ajunge la o adevărată convertire a inimii şi a minţii. Condiţiile de viaţă ale societăţii, ecologia, sexualitatea, economia şi finanţele, Biserica însăşi, toate sunt teme care cer o angajare deosebită pentru a verifica direcţia culturală a lumii de astăzi şi perspectivele care se deschid pentru viitor. Benedict al XVI-lea nu se lasă înfricoşat de cifrele din sondaje, pentru că adevărul are cu totul alte criterii: "statistica nu este metrul moralei" (pag. 204). Este conştient că suntem în faţa unei "otrăviri a gândirii care apriori dă perspective greşite" (pag. 77), pentru aceasta provoacă la perceperea drumului necesar spre adevăr (cf. pag. 79-80), pentru a fi capabili de a da progres genuin lumii de astăzi (cf. pag. 70-71). Oricum, aceste pagini lasă să transpară cu claritate gândirea papei şi unii vor trebui să retracteze descrierile nechibzuite date în trecut ca despre un om obscurantist şi duşman al modernităţii: "Este important să încercăm să trăim şi să gândim creştinismul în aşa fel încât să asume modernitatea bună şi dreaptă" (pag. 87) cu victoriile sale şi cu valorile pe care a ştiut să le obţină cu trudă: "Există naturaliter multe teme din care reiese, ca să spunem aşa, moralitatea modernităţii. Modernitatea nu constă numai din negativitate. Dacă ar fi aşa n-ar putea să dureze îndelung. Ea are în sine mari valori morale care vin şi din creştinism, care numai graţie creştinismului, ca valori, au intrat în conştiinţa umanităţii. Acolo unde ele sunt apărate - şi trebuie să fie apărate de papa - există adeziune în arii foarte vaste" (pag. 40). Aceste referinţe ne fac să percepem pentru ce papa se gândeşte aşa de des la tema noii evanghelizări pentru a ajunge la cei care se află în condiţia de a fi "fii" ai modernităţii înţelegând numai câteva aspecte ale fenomenului, nu întotdeauna cele mai pozitive, în timp ce au uitat necesara căutare a adevărului şi, mai ales, exigenţa de a-şi îndrepta propria viaţă într-o viziune unitară şi nu contrapusă (cf. pag. 87). Aceasta este una din îndatoririle sale programatice cu care vom fi chemaţi să ne confruntăm: "A pune din nou în lumină prioritatea lui Dumnezeu. Astăzi lucrul important este să se vadă din nou că Dumnezeu există, că Dumnezeu ne interesează şi că ne răspunde. Şi că, dimpotrivă, atunci când lipseşte, totul poate fi raţional cât se vrea, însă omul îşi pierde demnitatea şi umanitatea sa specifică şi astfel se prăbuşeşte esenţialul" (pag. 100). Aceasta este misiunea pe care papa şi-o stabileşte pentru pontificatul său şi, în mod cinstit, nu se poate nega cât de urgentă apare ea: "A înţelege dramatismul timpului nostru, a rămâne trainici în Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi cuvânt decisiv, şi în acelaşi timp a da creştinismului acea simplitate şi acea profunzime fără de care nu poate acţiona" (pag. 101).

Familiaritate, destăinuiri, ironie, în unele moment sarcasm, dar, mai ales, simplitate şi adevăr sunt trăsăturile caracteristice ale acestui colocviu ales de Benedict al XVI-lea pentru a face părtaş marele public de gândirea sa, de modul său de a fi şi de modul său de a concepe însăşi misiunea care i-a fost încredinţată. O activitate care nu e uşoară în perioada comunicării care tinde adesea să sublinieze numai câteva fragmente şi lasă în umbră globalitatea. Un volum care trebuie citit şi asupra căruia trebuie meditat pentru a înţelege încă o dată în ce mod Biserica poate să fie în lume anunţare a unei veşti bune care aduce bucurie şi seninătate.

*

Intervenţia făcută de dr. Luigi Accattoli

Sugerez colegilor jurnalişti să citească acest volum ca o vizită ghidată la laboratorul papal al lui Benedict al XVI-lea şi la lumea vitală a lui Joseph Ratzinger. În această lume are un rol decisiv chemarea la Catedra lui Petru, care l-a surprins în acea după-amiază de aprilie şi cu acea vestă neagră sub haina albă l-a dus în loja Bazilicii "Sfântul Petru". Vizita ghidată ne spune ceva despre omul cu vestă, despre cel cu haină albă şi despre raportul dintre cei doi. Prezentarea mea se va concentra asupra acestei laturi umane a modului său de a fi papă.

Îl vom vedea pe Joseph-Benedict care se îndoieşte şi se întreabă, sau care - în funcţie de tema pe care o tratează - este sigur de sine şi de cuvântul său; care ne informează despre cum a ajuns la o decizie, care admite erori şi regândiri sau lasă să se întrevadă vreo orientare viitoare. Vom înţelege cel mult acest om chemat să fie papă în atitudinea cu care publică cele două volume despre Isus din Nazaret, care propune nu ca documente de magisteriu, ci ca atestări ale propriei căutări a feţei Domnului. Şi cu aceste şase ore de conversaţie amicală el arată propria disponibilitate de a face totul pentru a ne cuceri într-un fel pe vreunul.

Ne avertizează încă de la început că "papa poate să aibă opinii personale greşite" şi desigur dispune de "facultatea deciziei ultime" în materie de credinţă, dar asta "nu înseamnă că poate încontinuu să producă infailibilitate" (pag. 23 şi urm.). Probabil în această reflecţie trebuie căutată prima rădăcină a cărţii-interviu care tratează şi teme urgente într-o atitudine de libertate şi de hazard: hazard în mărturia credinţei, se înţelege.

De mai multe ori (pag. 28, 135 şi urm., 161 şi urm., 166, 168) el se întreabă despre cei 83 de ani ai săi şi despre câţi alţii îi va da Domnul şi în prezenţa noastră - s-ar spune - raţionează despre oportunitatea demiterii atunci când s-ar afla în imposibilitatea de a-şi îndeplini misiunea (pag. 53). În aceeaşi pagină, neagă că s-a gândit să demisioneze din cauza scandalului pedofiliei: "Nu se poate fugi chiar în momentul pericolului". Ştim că toţi papii contemporani - de la Pius al XII-lea încoace - şi-au pus problema demisiei, dar înainte de acest interviu nici unul nu făcuse asta în public.

Cu sinceritate asemănătoare se întreabă pe el însuşi - şi aproape că ne întreabă şi pe noi - "dacă este într-adevăr corect să se ofere mereu mulţimilor şi să se lase aclamat ca un star", ştiind bine că "persoanele au marea dorinţă de a-l vedea pe Papa" (pag. 110). Raţionează despre oportunitatea de a spune "eu" sau "noi" (pag. 124) şi se mărturiseşte "temător" de deciziile cu privire la persoane (pag. 125).

Tratează pe larg despre conflictul credinţei creştine cu timpul nostru, dar în cel puţin două texte recunoaşte cu cuvinte angajante "moralitatea modernităţii" şi existenţa unei "modernităţi bune şi drepte" (pag. 40 şi 87). Cu aceste afirmaţii în pozitiv ar trebui unite pasajele în care recunoaşte samavolniciile religioase din trecut: de la "atrocităţile" comise "în numele adevărului" (pag. 79) la "războaiele de religie" (pag. 84) şi la "rigorismele" faţă de corporeitate, cu care "s-a ajuns la înfricoşarea omului" (pag. 150). În conflictul cu lumea modernă va trebui deci să ne întrebăm la fiecare pas "în ce anume are dreptate secularismul" şi unde va trebui în schimb "să se opună rezistenţă" (pag. 88).

Când are ocazie rosteşte cuvinte polemice. "Au fost răspândite foarte multe prostii, chiar şi de presupuşi teologi culţi" spune el în privinţa retragerii excomunicărilor pentru cei patru episcopi lefevrieni (pag. 42). El consideră ca "aventuroasă, irosită, ciudată" existenţa lui Marcial Maciel Degollado, fondator al Legionarilor lui Cristos (pag. 65). "Este o prostie, pentru că atunci lumea era plină de preotese" exclamă el atunci când intervievatorul evocă tema că "în urmă cu două mii de ani ar fi fost inimaginabil" pentru Isus "să cheme femei la preoţie" (pag. 209).

Într-una din paginile cele mai fericite foloseşte o expresie creativă pentru a ajuta la înţelegerea misterului învierii: "În înviere [Dumnezeu] a putut să creeze o nouă formă de existenţă; dincolo de biosferă şi de noosferă a adus la existenţă o nouă sferă, în care omul şi lumea ajung la unitate cu Dumnezeu" (pag. 232). Alteori a tratat despre iubire ca "urmă" a Treimii înscrisă în "genomul" uman (7 iunie 2009), sau a desfăşurat asemănări inventive între misterul euharistic şi fisiunea nucleară (21 august 2005).

Nu se teme să folosească expresii ca "păcătoşenia Bisericii" şi "cât de mizerabilă este Biserica" (pag. 241). Termenul "murdărie" pentru a indica păcatul care este în Biserică - tipic deja al teologului şi cardinalului Ratzinger, de la Introducere la creştinism (1968) la Via Crucis din anul 2005 - apare în volum cel puţin de trei ori cu privire la pedofilia clerului şi a "shock-ului enorm" pe care l-a provocat (pag. 44 şi urm. şi 59).

Tot pentru murdărie există o repetată recunoaştere a rolului pozitiv a mass-media, pe care o exprimase deja în diferite ocazii, dar niciodată aşa de explicit: "Atât timp cât e vorba de a aduce adevărul la lumină, trebuie să fim recunoscători" (pag. 49 şi 61). Despre această temă ne dăruieşte unul din aforismele cele mai eficace din volum: "Numai pentru că răul era înlăuntrul Bisericii, ceilalţi au putut să-l îndrepte împotriva ei" (pag. 49).

Rosteşte "da"-uri şi "nu"-uri seci şi despre probleme importante, chiar acele răspunsuri pe care noi jurnaliştii le îndrăgim atunci când facem interviuri: spune că îl înţelege pe cel care "din protest părăseşte Biserica" din cauza scandalurilor (pag. 55); asigură că n-ar fi retras excomunicarea pentru episcopul Williamson fără a face o instrumentare ulterioară dacă ar fi ştiut despre poziţiile sale negaţioniste ale lui Shoah (pag. 174). Despre Williamson spune şi că "n-a fost niciodată catolic în sensul propriu al termenului: era anglican şi de la anglicani a trecut direct la Lefebvre" (pag. 175).

Explică itinerarul care l-a dus la decizia cu privire la excomunicările episcopilor lefebvriani, amintind că s-a urmat acelaşi criteriu adoptat pentru episcopii chinezi hirotoniţi fără mandat papal şi că o astfel de soluţie fusese prevăzută înainte de alegerea sa: "Deja sub pontificatul lui Ioan Paul al II-lea într-o întâlnire a conducătorilor dicasterului a fost hotărât să se revoce excomunicarea în cazul în care ar fi sosit o scrisoare de acest fel", adică una care să ateste "recunoaşterea" primatului papal (pag. 42 şi 174).

Motivează şi precizează noutatea rugăciunii pentru evrei (pag. 155). Îl apără pe Pius al XII-lea indicându-l ca "unul din marii drepţi" şi explică faptul că s-a informat despre ceea ce conţin arhivele înainte de a-i aproba "virtuţile eroice" (pag. 157 şi urm.). Trasează itinerarul care l-a condus să vrea - la împărtăşanie - să vină credincioşii în genunchi ca să primească ostia în gură (pag. 219).

Caută cu atenţie şi curaj o cale pragmatică prin care misionarii şi alţi lucrători pastorali pot să ajute la învingerea pandemiei de SIDA fără a aproba dar şi fără a exclude - în cazuri particulare - folosirea prezervativului (pag. 169 şi urm.). Reafirmă caracterul "profetic" al enciclicei Humanae vitae a lui Paul al VI-lea, dar nu-şi ascunde existenţa unei adevărat dificultăţi de "a găsi căi omeneşte practicabile" pentru a da curs acelei profeţii şi recunoaşte că "în acest domeniu multe lucruri trebuie să fie regândite şi exprimate în mod nou" (pag. 203-207).

Se arată încrezător cu privire la posibilele dezvoltări ale întoarcerii la Biserica catolică a grupurilor de anglicani, aproape curios să vadă "până la ce punct pot salvgarda propria tradiţie şi forma de viaţă proprie lor" (pag. 142), în care există şi acea a hirotonirii celor căsătoriţi. Papa nu vorbeşte despre asta, dar în altă pagină din volum, cu privire la celibat afirmă că "poate înţelege" că episcopii "reflectă" asupra posibilităţii de a hirotoni "şi" bărbaţi căsătoriţi şi adaugă: "Greul vine atunci când trebuie spus cum ar trebui să se configureze o asemenea coexistenţă" (pag. 208).

Se declară "foarte optimist cu privire la faptul că creştinismul se află în faţa unei noi dinamici" care probabil îl va face să asume "un aspect cultural diferit" (pag. 90 şi urm.); dar şi "dezamăgit" pentru că "tendinţa generală a timpului nostru este de ostilitate faţă de Biserică" (pag. 183). Probabil fraza cea mai amară din volum se referă la ostilităţile experimentate în patrie: "În Germania catolică există un număr considerabil de persoane care, ca să spunem aşa, aşteaptă numai să-l lovească pe papa" (pag. 179).

Visează regăsirea "simplităţii" şi "radicalităţii" Evangheliei şi a creştinismului: aceste expresii apar cel puţin de şase ori şi le arată ca darul cel mai mare pe care-l cere de la Domnul său: "Acum e vorba de a duce înainte ceea ce s-a început [din Ioan Paul al II-lea: 'Să ţesem aceeaşi bucată de stofă'] şi de a înţelege dramatismul timpului nostru, de a rămâne trainici în Cuvântului lui Dumnezeu ca şi cuvânt decisiv şi în acelaşi timp de a da creştinismului acea simplitate şi acea profunzime fără de care nu poate acţiona" (pag. 101; vezi şi pag. 114 şi urm., 231 şi urm., 242).

Vizita ghidată la laboratorul papal atinge alte camere, dar cele pe care le-am străbătut sunt suficiente pentru a ne da imaginea unui pontificat bogat în invocaţii către Dumnezeu şi de cereri adresate oamenilor. Lectura interviului ajută la înţelegerea - şi dacă e posibil iubirea - lumii lui Joseph Ratzinger, a destinului său uman singular şi a slujirii sale adusă Bisericii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 14.