Omilia papei la Litughia concelebrată cu noii cardinali

Duminică, 21 noiembrie 2010, în solemnitatea "Cristos, Regele Universului", în bazilica "Sfântul Petru", papa Benedict al XVI-lea a prezidat concelebrarea euharistică împreună cu cei 24 de noi cardinali creaţi în Consistoriul de sâmbătă şi le-a înmânat inelul de cardinal, "semn de demnitate, de grijă pastorală şi de comuniune mai tare cu Scaunul lui Petru".

În cursul Liturghiei, după proclamarea sfintei Evanghelii, Sfântul Părinte a ţinut următoarea omilie:

* * *

Domnilor Cardinali,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,

În solemnitatea lui Cristos Regele universului, avem bucuria de a ne aduna în jurul Altarului Domnului împreună cu cei 24 de noi cardinali, pe care ieri i-am adăugat la Colegiul Cardinalilor. Înainte de toate, lor le adresez salutul meu cordial, pe care-l extind la ceilalţi cardinali şi la toţi prelaţii prezenţi; precum şi la distinsele autorităţi, la domnii ambasadori, la preoţi, la călugări şi la toţi credincioşii, veniţi din diferite părţi ale lumii pentru această împrejurare fericită, care îmbracă un puternic caracter de universalitate.

Mulţi dintre voi aţi observat că şi precedentul Consistoriu Public pentru crearea de cardinali, care s-a ţinut în noiembrie 2007, a fost celebrat în ajunul solemnităţii lui Cristos Rege. Au trecut trei ani şi, conform ciclului liturgic duminical, Cuvântul lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare prin aceleaşi lecturi biblice, proprii ale acestei importante sărbători. Ea se situează în ultima duminică din anul liturgic şi ne prezintă, la sfârşitul itinerarului credinţei, chipul regesc al lui Cristos, asemenea Pantocratorului din absida unei bazilici antice. Această coincidenţă ne invită să medităm profund asupra slujirii Episcopului de Roma şi asupra slujirii cardinalilor, legată de ea, în lumina Regalităţii singulare a lui Isus, Domnul nostru.

Prima slujire a Succesorului lui Petru este cea a credinţei. În Noul Testament, Petru devine "piatră" a Bisericii deoarece este purtător al Crezului: acel "noi" al Bisericii începe cu numele celui care a mărturisit cel dintâi credinţa în Cristos, începe cu credinţa lui; o credinţă mai întâi acerbă şi încă "prea umană", dar apoi, după Paşti, matură şi capabilă să-l urmeze pe Cristos până la dăruirea de sine; matură în a crede că Isus este cu adevărat Regele; că este Regele tocmai pentru că a rămas pe Cruce, şi în acel mod şi-a dat viaţa pentru păcătoşi. În Evanghelie se vede că toţi îi cer lui Isus să coboare de pe cruce. Îl iau în râs, dar este şi un mod pentru a se dezvinovăţi, ca şi cum ar spune: nu este vina noastră dacă tu eşti acolo pe cruce; este numai vina ta, pentru că dacă tu ai fi cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Regele iudeilor, tu n-ai sta acolo, ci te-ai salva coborând de pe acel lemn infam. Aşadar, dacă rămâi acolo, înseamnă că tu greşeşti şi noi avem dreptate. Drama care se desfăşoară sub crucea lui Isus este o dramă universală; îi priveşte pe toţi oamenii în faţa lui Dumnezeu care se revelează prin ceea ce este, adică Iubire. În Isus răstignit divinitatea este desfigurată, despuiată de orice glorie vizibilă, dar este prezentă şi reală. Numai credinţa ştie s-o recunoască: credinţa Mariei, care uneşte în inima ei şi această ultimă piatră din mozaicul vieţii Fiului său; Ea nu vede încă totul, dar continuă să se încreadă în Dumnezeu, repetând încă o dată cu aceeaşi abandonare "Iată slujitoarea Domnului" (Lc 1,38). Şi apoi este credinţa tâlharului cel bun: o credinţă abia schiţată, dar suficientă pentru a-i asigura mântuirea: "Astăzi vei fi cu mine în paradis". Decisiv este acel "cu mine". Da, acest lucru îl mântuieşte. Desigur, tâlharul cel bun este pe cruce ca lui Isus, dar mai ales este pe cruce cu Isus. Şi, spre deosebire de celălalt răufăcător, şi decât toţi ceilalţi care-şi bat joc de ei, nu-i cere lui Isus să coboare de pe cruce, nici să-l coboare pe el. În schimb spune: "Aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta". Îl vede pe cruce, desfigurat, de nerecunoscut, şi totuşi se încredinţează Lui ca unui rege, ba mai mult, ca Regelui. Tâlharul cel bun crede în ceea ce este scris pe acea tăbliţă deasupra capului lui Isus: "Acesta este regele Iudeilor": crede şi are încredere. Pentru aceasta este deja, imediat, în "ziua de azi" a lui Dumnezeu, în paradis, pentru că paradisul asta este: a fi cu Isus, a fi cu Dumnezeu.

Iată aşadar, iubiţi Fraţi, că iese în evidenţă clar primul şi fundamentalul mesaj pe care Cuvântul lui Dumnezeu ni-l spune astăzi: mie, Succesor al lui Petru, şi vouă, cardinali. Ne cheamă să stăm cu Isus, ca Maria, şi să nu-i cerem să coboare de pe cruce, ci să rămânem acolo cu El. Şi asta, din cauza slujirii noastre, trebuie s-o facem nu numai pentru noi înşine, ci pentru toată Biserica, pentru întregul popor al lui Dumnezeu. Ştim din Evanghelii că crucea a fost punctul critic al credinţei lui Simon Petru şi al celorlalţi Apostoli. Este clar că nu putea fi altfel: erau oameni şi gândeau "după cum gândesc oamenii"; nu puteau tolera ideea unui Mesia răstignit. "Convertirea" lui Petru se realizează pe deplin atunci când renunţă să voiască "salvarea" lui Isus şi acceptă să fie salvat de El. Renunţă să voiască salvarea lui Isus de pe cruce şi acceptă să fie salvat de crucea sa. "Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi" (Lc 22,32), spune Domnul. Slujirea lui Petru constă în întregime în credinţa sa, o credinţă pe care Isus o recunoaşte imediat, încă de la început, ca genuină, ca dar al Tatălui ceresc; dar o credinţă care trebuie să treacă şi prin scandalul crucii, pentru a deveni autentică, într-adevăr "creştină", pentru a deveni "stâncă" pe care Isus să poată construi Biserica sa. Participarea la domnia lui Cristos are loc în mod concret numai în împărtăşirea cu înjosirea sa, cu Crucea. Şi slujirea mea, iubiţi Fraţi, şi prin urmare şi a voastră, constă în întregime în credinţă. Isus poate să construiască pe noi Biserica sa în măsura în care găseşte în noi acea credinţă adevărată, pascală, acea credinţă care nu vrea să-l facă pe Isus să coboare de pe cruce, ci se încredinţează Lui pe Cruce. În acest sens locul autentic al Vicarului lui Cristos este Crucea, să persiste în ascultarea Crucii.

Este dificilă această slujire, pentru că nu se aliniază la modul de a gândi al oamenilor - la acea logică naturală care de altfel rămâne mereu activă şi în noi înşine. Dar aceasta este şi rămâne mereu prima noastră slujire, slujirea credinţei, care transformă întreaga viaţă: a crede că Isus este Dumnezeu, că este Regele tocmai pentru că a ajuns până la acel punct, pentru că ne-a iubit până la capăt. Şi această regalitate paradoxală trebuie s-o mărturisim şi s-o vestim aşa cum a făcut El, Regele, adică urmând aceeaşi cale şi străduindu-ne să adoptăm aceeaşi logică, logica umilinţei şi a slujirii, a bobului de grâu care moare pentru a aduce rod. Papa şi Cardinalii sunt chemaţi să fie profund uniţi înainte de toate în asta: cu toţii împreună, sub conducerea Succesorului lui Petru, trebuie să rămână în domnia lui Cristos, gândind şi acţionând după logica Crucii - şi acest lucru nu este uşor niciodată şi nici sigur. În asta trebuie să fim compacţi, şi suntem aşa pentru că nu ne uneşte o idee, o strategie, ci ne unesc iubirea lui Cristos şi Duhul său Sfânt. Eficacitatea slujirii noastre adusă Bisericii, Mireasa lui Cristos, depinde în mod esenţial de asta, de fidelitatea noastră faţă de regalitatea divină a Iubirii răstignite. Pentru aceasta, pe inelul pe care astăzi vi-l înmânez, sigiliu al legământului vostru nupţial cu Biserica, este reprezentată imaginea Răstignirii. Şi din acelaşi motiv culoarea hainei voastre face aluzie la sânge, simbol al vieţii şi al iubirii. Sângele lui Cristos pe care, conform unei iconografii antice, Maria îl adună din coasta străpunsă a Fiului mort pe cruce; şi pe care apostolul Ioan îl contemplă în timp ce curge împreună cu apa, conform Scripturilor profetice.

Iubiţi Fraţi, de aici derivă înţelepciunea noastră: sapientia Crucis. Asupra acestui lucru a reflectat profund sfântul Paul, primul care a trasat o gândire creştină organică, centrată tocmai pe paradoxul Crucii (cf. 1Cor 1,18-25; 2,1-8). În Scrisoarea către Coloseni - din care Liturgia de astăzi ne propune imnul cristologic - reflecţia paulină, fecundată de harul Duhului, ajunge deja la un nivel impresionant de sinteză exprimând o concepţie creştină autentică despre Dumnezeu şi despre lume, despre mântuirea personală şi universală; şi totul este centrat pe Cristos, Stăpânul inimilor, al istoriei şi al cosmosului: "Pentru că în el i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea şi prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri" (Col 1,19-20). Iubiţi Fraţi, asta suntem chemaţi mereu să vestim lumii: pe Cristos "imaginea Dumnezeului nevăzut", pe Cristos "primul născut din toată creaţia" şi "primul născut dintre cei morţi", pentru ca - aşa cum scrie Apostolul - "ca să fie el cel dintâi în toate" (Col 1,15.18). Primatul lui Petru şi al Succesorilor săi este totalmente în slujba acestui primat al lui Isus Cristos, unic Domn; în slujba Împărăţiei sale, adică a Domniei sale de iubire, pentru ca ea să vină şi să se răspândească, să-i reînnoiască pe oameni şi lucrurile, să transforme pământul şi să facă să răsară în el pacea şi dreptatea.

În cadrul acestui plan, care transcende istoria şi, în acelaşi timp, se revelează şi se realizează în ea, are loc Biserica, "trup" pentru care Cristos este "capul" (cf. Col 1,18). În Scrisoarea către Efeseni, sfântul Paul vorbeşte în mod explicit despre domnia lui Cristos şi o pune în raport cu Biserica. El formulează o rugăciune de laudă adusă "măreţiei puterii lui Dumnezeu", care l-a înviat pe Cristos şi l-a constituit Stăpân universal, şi conclude: "Toate le-a pus sub picioarele lui, / iar pe el l-a rânduit cap peste Biserica întreagă, / care este trupul său, / plinătatea aceluia care împlineşte toate în toţi" (Ef 1,22-23). Acelaşi cuvânt "plinătate", care-i revine lui Cristos, Paul îl atribuie aici Bisericii, prin participare: de faptul trupul este părtaş de plinătatea Capului. Iată, veneraţi Fraţi cardinali - şi mă adresez şi vouă tuturor, care împărtăşiţi împreună cu noi harul de a fi creştini - iată care este bucuria noastră: aceea de a participa, în Biserică, la plinătatea lui Cristos prin ascultarea Crucii, de "a avea parte la moştenirea sfinţilor în lumină", de a fi fost "strămutaţi" în împărăţia Fiului lui Dumnezeu (cf. Col 1,12-13). Pentru aceasta noi trăim în veşnică aducere de mulţumire, şi chiar prin încercări nu dispar bucuria şi pacea pe care Cristos ni le-a lăsat, ca zălog al Împărăţiei sale, care este deja în mijlocul nostru, pe care o aşteptăm cu credinţă şi speranţă şi o pregustăm în caritate. Amin.

Benedictus PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 12.