În secolul al XX-lea mii de martori ai credinţei au fost reduşi la tăcere în mod barbar de totalitarismul de amprentă sovietică

Memoriile fără chip ale comunismului

Din arhivele cardinalului Franz König istorii de persecuţie obişnuită

De Jan Mikrut

Universitatea Pontificală Gregoriana

Prin experienţa formată ca responsabil al Oficiului Cauze de Beatificare al Arhidiecezei de Viena şi îngrijitor al redactării noului Martirologiu al Bisericii austriece pentru anul 2000 şi colaborarea cu Comitetul "Noi Martiri", care se ocupa să elaboreze statisticile martirilor creştini pentru marele Jubileu, a putut să aibă o viziune mondială a persecuţiilor din secolul al XX-lea.

La 24 iunie 2010 a fost deschisă în Arhiva Arhidiecezei de Viena "Kardinal-König-Archiv". Au fost puse la dispoziţie studioşilor 2.000 de cartoane, care conţin materialul preţios referitor la viaţa cardinalului până în anul 1958. În afară de biblioteca privată a cardinalului au fost puse la dispoziţie documente personale, fotografii şi scrisori.

Secolul al XX-lea, caracterizat de marile totalitarisme - comunismul şi naţional-socialismul - a lăsat până astăzi dovezi tangibile ale marelui curaj în credinţă demonstrat de numeroşi martiri care, cu sângele, au demonstrat legătura lor cu Cristos şi cu Biserica. Noi astăzi vom încerca să dăm un chip şi un nume câtorva din aceşti martori reduşi la tăcere cu brutalitate.

Ioan Paul al II-lea a subliniat necesitatea de a descoperi memoria martirilor şi mărturia lor. Martirii creştini sunt cei care au vestit Evanghelia dându-şi viaţa din iubire. Această mărturie a martirilor creştini trebuia să fie redescoperită din nou de Biserică tocmai acum, când secolul al XX-lea, aşa de bogat în mari eroi ai credinţei, se îndrepta spre sfârşit. Martirul este un mare martor al lui Cristos şi, mai ales în zilele noastre, este semn vizibil al acelei iubiri care rezumă orice altă valoare. Cererea lui a fost bine primită şi Bisericile naţionale şi ordinele călugăreşti au început să pregătească listele şi să adune documentele încă existente despre proprii martiri.

În statisticile pregătite de Comisia noi martiri pentru Marele Jubileu al anului 2000 se numără 12.692 de martiri, împărţiţi astfel: din Europa 8.670, din Asia 1.706, din Africa 746, din America de Nord şi de Sud 333, din Oceania 126. Un grup deosebit este dat de cei 1.111 de martiri din Uniunea Sovietică. În statistica bătrânei Europe se numără 3.970 de preoţi diecezani, 3.159 de călugări şi călugăriţe, 1.351 de laici, 134 de seminarişti, 38 de episcopi, 2 cardinali, 13 cateheţi. În total în Europa am avut 8.667 de martori ai lui Cristos. În contextul mondial printre martiri se găsesc 5.173 de preoţi diecezani, 4.872 de călugări şi călugăriţe, 2.215 de laici, 124 de cateheţi, 164 de seminarişti, 122 de episcopi, 4 cardinali şi 12 catecumeni.

Secolul al XX-lea a fost perioada totalitarismelor, a celor două războaie mondiale, a revoluţiilor, a genocidelor tragice şi a infinitelor persecuţii religioase. Între toate tragediile amintite mai sus, persecuţia cea mai mare a fost bătălia organizată împotriva creştinismului de comunismul internaţional. Numai Cartea neagră a comunismului, îngrijită de Stéphane Courtois, oferă o statistică provizorie de 85 de milioane de morţi cauzate de totalitarismul comunist.

În Rusia trăiau de secole şi alte confesiuni creştine, în afară de evrei şi musulmani; dar oricine nu împărtăşea noua ideologie atee a comuniştilor trebuia să fie îndepărtat cu forţa din societate. Astfel se nasc aşa-numitele Gulaguri, din rusescul "Direcţia principală a lagărelor de muncă de corecţie". Numărul de morţi în Gulaguri este încă obiect de investigaţie: o estimare provizorie vorbeşte despre trei milioane. Incredibila persecuţie a numeroşilor opozanţi politici este foarte cunoscută şi graţie publicaţiilor scrise chiar de deţinuţi, dintre care cel mai vestit a fost Aleksander Solzenicyn, care în Arhipelagul Gulag a relatat tragedia deţinuţilor, a făcut cunoscut cuvântul Gulag şi însăşi existenţa acestor lagăre.

Biserica Ortodoxă Rusă avea în anul 1917 circa 210.000 de membri ai clerului, 100.000 de monahi şi peste 110.000 de preoţi diecezani. Circa 130.000 au fost împuşcaţi în perioada 1917-1941. Din cei 300 de episcopi prezenţi în anul 1917 în Rusia, 250 dintre ei au fost împuşcaţi. Ceilalţi membri ai clerului au supravieţuit în diferite închisori şi lagăre de concentrare, supuşi la tot soiul de persecuţii. În anul 1941, în prima perioadă a războiului cu Germania, erau în libertate numai patru episcopi. Este greu de prezentat un număr precis al victimelor, conform evaluărilor numărul total oscilează între 500.000 şi un milion.

Pe teritoriul Uniunii Sovietice erau şi alte confesiuni creştine. Între ele catolicii de rit roman şi bizantin. În anul 1917 trăiau în Rusia circa 2 milioane de catolici cu circa 1.000 de preoţi şi 6.400 de biserici. Catolicii romani au fost persecutaţi ca minoritate străină. Cea mai mare parte dintre catolicii prezenţi în acest teritoriu erau cetăţeni de origine poloneză. În perioada 1917-1939 au îndurat persecuţii atât din motive politice cât şi religioase, însă situaţia s-a înrăutăţit după 17 septembrie 1939, când comuniştii ruşi au invadat Polonia şi au exterminat intellighenzija catolică. Populaţia de origine poloneză a fost deportată în Siberia şi în Kazahstan, unde a trebuit să înceapă o viaţă în diaspora împreună cu alte popoare.

Iezuitul Walter Ciszek a fost arestat în anul 1941 şi condamnat la muncă silnică; deportat în lagărele de muncă din Siberia a rămas acolo timp de 23 de ani, îndurând tot felul de chinuri numai datorită faptului că era preot catolic. După eliberarea sa a fost schimbat de comunişti cu doi spioni sovietici, arestaţi în Europa occidentală. După anul 1963 a trăit în Statele Unite până la moarte, care a avut loc în anul 1984. Memoriile sale au fost adunate în cartea With God in Russia. Cauza sa de beatificare a fost demarată în anul 1990.

După sfârşitul Celui de-al Doilea Război Mondial şi căderea naţional-socialismului, sistemul comunist a găsit pământ fertil în Europa. Schema era bine rodată: Biserica Catolică împreună cu structurile sale reprezenta vechiul sistem de care trebuiau să se elibereze; religia a fost declasată ca instrument de manipulare din partea preoţilor şi a instituţiilor lor. Noul sistem ateu trebuia să elibereze societatea de influenţa Bisericii. Marxism-leninismul devine noul sistem politico-economic. În anul 1945 armata rusă a eliberat de naţional-socialismul german mari teritorii din Europa: Albania, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania, Polonia, România, Ungaria. În ţările în care guvernele precedente erau naţional-socialiste cum ar fi Austria, Germania, Slovacia şi Ungaria, Armata Roşie a intrat ca învingătoare cu dreptul de pradă de război.

Au fost foarte multe victimele acestor represalii şi între acestea numeroşi preoţi şi surori. Pentru armata rusă şi reprezentanţii Bisericii au fost responsabili ai tragediilor provocate de naţional-socialişti şi pentru aceasta mulţi preoţi ucişi în primele zile după eliberare au fost declaraţi duşmani periculoşi ai comunismului.

Episcopii europeni - reprezentaţi de preşedinţii tuturor conferinţelor episcopale de pe continent, adunaţi la 3 octombrie 2010 la Zagreb, la 40-a sesiune plenară a Consiliului conferinţelor episcopale din Europa (CCEE) - au dedicat atenţie marilor episcopi din ţările din blocul comunist cum ar fi Alojzije Stepinac (1898-1960) în Croaţia, József Mindszenty (1892-1975) în Ungaria şi Stefan Wyszynski (1901-1991) în Polonia. Cardinalul Peter Erdö a citat figura cardinalului încarcerat timp de cinci ani din cauza fidelităţii sale faţă de Dumnezeu, cardinalul József Mindszenty, şi pe unul din membrii Bisericii care a fost victimă a comunismului, cardinalul Stefan Wyszynski. Aceşti mari oameni ai Bisericii au fost gata să mărturisească fidelitatea lor până la martiriu. Cardinalul ungur a definit perioada comunismului, fără a intra în detalii, ca timp dificil şi complex. Sfinţii şi fericiţii ca Alojzije Stepinac duc în întuneric lumina lui Cristos şi sunt exemplele noastre şi patronii noştri cereşti.

Nu mi se pare necesar să relatez aici detaliile din viaţa fericitului cardinal Stepinac, pentru că înainte şi după beatificare au fost publicate numeroase cărţi care oferă un profil biografic amplu într-o istorie complicată din punct de vedere politic cum este cea a Croaţiei. La sfârşitul războiului, după fuga lui Ante Pavelic şi a guvernului său, Stepinac a rămas la locul său la Zagreb. Comuniştii începuseră deja să persecute Biserica. În martie 1945, Biserica croată a publicat o listă de preoţi ucişi cu 149 de nume. Tito a încercat să-l convingă pe Stepinac să se despartă de Roma şi să întemeieze o Biserică catolică independentă de Sfântul Scaun. Însă Stepinac s-a opus cu forţă: "Nici un catolic, chiar şi cu preţul vieţii, nu poate eluda forul său suprem, Sfântul Scaun, altminteri încetează să fie catolic".

Evenimentele a doi preoţi din Arhidieceza de Viena în Austria sunt iluminante ale situaţiei: Johann Wolf (1892-1945) paroh la Kaltenleutgeben şi Rudolf Frank (1902-1945) din Niedersulz aproape de Viena, amândoi ucişi de armata rusă. Johann Wolf era un preot apreciat, martor orgolios al lui Cristos. După plecare nemţilor, populaţia locală a încercat să se ascundă unde putea: ruşii căutau alcool şi obiecte de valoare ca să le ia cu ei ca pradă de război, dar, mai ales, căutau răzbunarea pentru pierderile grave suferite în bătălie, arzând casele şi ucigând civili. Şi parohul Wolf a fost ucis în casa parohială împreună cu sora lui şi câţiva fugari care încercau să se ascundă.

Rudolf Frank s-a străduit să apere şi să ascundă femeile care sufereau violuri din partea soldaţilor ruşi, beţi: de fapt, în zona Niedersulz, în Austria de Jos, există foarte multe vii şi mari crame şi soldaţii au găsit acolo cantităţi foarte mari de vin. Duminică, 15 aprilie 1945, populaţia aştepta sosirea ruşilor. Se povestea despre brutalitatea deosebită a noilor ocupanţi şi în mod deosebit familiile se gândeau la un loc unde să ascundă femeile. Preotul a adunat în casa parohială circa 300 de femei, sperând să poată organiza mai bine protecţia. Soldaţii ruşi au sosit la casa parohială pe 16 aprilie, însă parohul a închis uşile şi a refuzat să deschidă. Un comportament de acest fel era intolerabil pentru noii stăpâni: preotul a fost bătut, dar soldaţii au plecat. Ziua următoare, marţi 17 aprilie, s-au întors din nou şi preotul din nou a blocat uşa sperând să poată proteja femeile ascunse în casa parohială, însă de data aceasta un soldat a tras de două ori şi l-a rănit mortal pe paroh.

Albania a fost prima ţară europeană care s-a declarat atee şi a fost guvernată conform ideologiei comuniste. În anul 1967 a fost introdus în mod oficial ateismul ca fundament pentru viaţa societăţii şi a fost interzisă orice formă de cult religios. Guvernul a declarat cu orgoliu că Albania a devenit primul stat ateu din lume. În noua constituţie a ţării, aprobată în anul 1976, la articolul 37 se afirma: "statul nu recunoaşte nici o religie şi susţine propaganda atee pentru a imprima în persoane viziunea ştiinţifico-materialistă despre lume". Guvernul a procedat la confiscarea moscheilor, bisericilor, mănăstirilor şi sinagogilor. Edificiile de cult au fost transformate în muzee sau birouri publice, depozite, cinematografe, grajduri pentru animale. Părinţilor le-a fost interzis să le dea copiilor nume cu referinţe religioase. După aceea, au fost ucişi la Tirana primii doi preoţi, Lazër Shantoja şi Mark Gjani. În anul 1947 a fost ucis la Scutari iezuitul Ndoc Saraci. După un an, în anul 1948, au fost împuşcaţi episcopii Gjergj Volaj şi Frano Gjini şi, în anul 1949, după torturi teribile, a murit în închisoare arhiepiscopul de Tirana-Durrës Vincenz Nikollë Prennushi. A lovi dur comunitatea catolică însemna a şterge lunga şi toleranta tradiţie a ţării pentru a face loc noii şi agresivei ideologii comuniste. În Albania au fost ucişi 5 episcopi, 60 de preoţi, 30 de călugări franciscani, 13 iezuiţi, 10 seminarişti şi 8 surori. Lista încă nu este completă, lipsesc martirii laici ucişi în timpul perioadei comuniste.

Între figurile marcante ale rezistenţei religioase trebuie amintit în primul rând curajosul părinte Mikel Koliqi (1902-1997), creat cardinal de Ioan Paul al II-lea în anul 1994. Părintele Mikel Koliqi a fost condamnat la muncă silnică deja în anul 1945, cu acuza banală că asculta posturi de radio străine.

În România numeroşi episcopi, călugări şi preoţi au fost arestaţi de poliţia secretă şi mulţi laici au fost închişi în lagărele de muncă. Ca exemplu de persecuţie amintesc viaţa Monseniorului Anton Durcovici (1888-1951), episcop eroic al Diecezei de Iaşi în România la graniţa cu Republica Moldova. În anul 1948, Biserica Romano-Catolică din România era organizată în cinci dieceze, 694 de parohii, 1.225 de biserici şi 835 de preoţi. Biserica Greco-Catolică avea cinci dieceze, 2.536 de biserici, 1.788 de preoţi. Convieţuirea paşnică a diferitelor naţionalităţi şi culturi care de secole trăiau în pace şi toleranţă a fost dintr-o dată distrusă de noul sistem politic de după război. Comuniştii, ca principiu, nu voiau să împartă puterea cu nici un alt grup politic sau religios. Deja de la început organizaţiile religioase erau obiect al unei persecuţii organizate din partea guvernului comunist. Sute de preoţi au fost arestaţi şi apoi duşi în lagărele de muncă silnică, unde, maltrataţi, mulţi mureau în scurt timp. La 26 iunie 1949 Durcovici a fost arestat în timp ce călătorea într-un tramvai împreună cu un alt preot, Rafael Friedrich. În acea perioadă au fost arestaţi toţi cei cinci episcopi şi Biserica a rămas fără conducători, în afară de câţiva preoţi aflaţi încă în libertate. Episcopul a trebuit să îndure maltratări teribile, privat de hrană şi în izolare totală, fără baie. Pentru a-l face să sufere şi mai mult, miliţienii i-au luat hainele. Un preot prizonier, care se ocupa de curăţenia de pe coridor, a putut să se apropie de uşa celulei fără a provoca suspiciuni şi să spună câteva cuvinte în şoaptă episcopului său. El a recunoscut vocea sa şi l-a informat în limba latină, necunoscută de miliţieni, că suferea mult şi că de acum era aproape de moarte din cauza foamei şi a rănilor; întins pe paviment printre mizerie şi excremente, pentru el nu mai era posibil să se mişte. La sfârşitul colocviului foarte scurt i-a cerut preotului prizonier să-i dea dezlegarea de păcate în caz de moarte precum şi binecuvântarea sa. Probabil că deja la 10 decembrie curajosul episcop şi martir Anton Durcovici a murit în celula sa.

Conform informaţiilor furnizate de studioşii români, în perioada care a urmat după Al Doilea Război Mondial, din cei circa 3.331 de preoţi catolici, de ambele rituri, au fost ucişi circa 1.405.

În Slovenia istoria a avut acelaşi parcurs. Anton Vovk (1900-1963) a fost numit episcop (şi apoi arhiepiscop) de Ljubljana la 26 noiembrie 1959. Ioan al XXIII-lea l-a definit "martir al secolului al XX-lea". După Al Doilea Război Mondial episcopi, preoţi şi credincioşi au suferit o represiune dură. La sfârşitul războiului circa 300 de preoţi şi călugări sloveni au fost expulzaţi de partidul comunist. Unii au fost ucişi fără proces, alţii au fost condamnaţi de tribunalele populare fără nici un motiv, adesea au îndurat ani lungi de închisoare. Numai în mai 1945 au fost arestaţi 50 de preoţi. În anii 1945-1961 au fost condamnaţi fără proces 425 de preoţi. Statul comunist a redus drastic libertatea de cult şi a interzis orice activitate în afara parohiilor.

Episcopul Anton Vovk era obişnuit să călătorească în mijloacele publice, însoţit, din motive de siguranţă, de alţi preoţi. Şi la 20 ianuarie 1952 călătorea în compania altor persoane de la Ljubljana la Nové Mesto pentru binecuvântarea orgii din biserica parohială din Stopice. În acelaşi tren erau şi agenţi ai poliţiei, care proiectaseră un atentat împotriva lui. Imediat ce trenul a intrat într-un tunel, pe hainele episcopului a fost aruncat un lichid urât mirositor şi inflamabil. La gara din Nové Mesto episcopul a coborât din tren, dar imediat a fost asaltat de un grup de persoane care l-au constrâns să urce din nou, însă nu înainte de a fi aruncat benzină pe haina sa şi de a fi dat foc. Mulţimea, în loc să intervină în ajutorul lui, striga cu furie: "arzi diavolule, crapă diavolule!". Nici poliţia n-a intervenit.

Episcopul nu şi-a pierdut sângele rece şi s-a eliberat de hainele care erau în flăcări. Focul i-a provocat răni grave pe faţă şi pe gât, unde colarul de plastic i-a făcut o cicatrice care i-a rămas toată viaţa. Când flăcările s-au stins, un poliţist l-a însoţit în clădirea apropiată a gării, unde din nou a fost agresat de un grup de activişti comunişti. Cu scuza de a îndeplini formalităţile, a fost întârziată intervenţia medicului. Dus în sfârşit la spital a fost tratat sumar şi retrimis imediat la Ljubljana cu primul tren disponibil. După o boală gravă, arhiepiscopul Anton Vovk a murit la 7 iulie 1963. Investigaţia diecezană a cauzei de beatificare s-a încheiat la 12 octombrie 2007 şi la 26 octombrie documentele au fost duse în Vatican.

Una din cele mai mari dorinţe nerealizate a lui Ioan Paul al II-lea a fost aceea de a putea vizita Rusia, însă a reuşit să viziteze numai câteva ţări din destrămata Uniune Sovietică. Vizita în Ucraina a fost o ocazie pentru a se ruga împreună cu un milion de credincioşi, dar şi pentru a comemora, în acea zi de 27 iunie 2001, sacrificiul a 27 de martiri, dintre care 9 episcopi, preoţi şi laici ridicaţi la gloria altarelor. Persecuţiile din Ucraina încep cu sosirea Armatei Roşii, în martie 1944. Arhiepiscopul Andrej Szeptickyi, deja bătrân şi bolnav, a murit la 1 noiembrie 1944. Comuniştii, încă în ultimele zile ale războiului, i-au arestat pe toţi episcopii greco-catolici de pe teritoriul naţional. Destinul lor a fost marcat de numeroase încarcerări, procese farse sau inexistente, izolare totală în lagărele de muncă, departe de comunităţile lor. Fericitul episcop de Mukachevo, Theodore Romzha (1914-1947) a fost cel mai tânăr episcop din Biserica Greco-Catolică. În anul 1946, statul sovietic a încorporat diecezele greco-catolice în Patriarhia Ortodoxă de Moscova. Numai Dieceza greco-catolică de Mukachevo mai funcţiona. Serviciile secrete căutau de mult timp un mod pentru a-l ucide pe episcopul Theodore Romzha. În Uniunea Sovietică preoţii nu aveau dreptul să se meargă dintr-un loc în altul fără autorizaţia miliţiei, astfel şi episcopul a cerut o permisiune pentru a vizita o parohie. Această informaţie a fost folosită de persecutori pentru a organiza un fals accident rutier şi a-l ucide pe episcop fără a trezi suspiciuni, temându-se de o reacţie a populaţiei. La 27 octombrie 1947 automobilul episcopului a fost lovit de un camion mare însă episcopul, văzându-i pe atentatorii înarmaţi cu răngi de fier, deşi era rănit, a reuşit să fugă şi a fost internat în condiţii foarte grave în spitalul din Mukachevo. Cu trecerea zilelor condiţiile lui se îmbunătăţeau. Însă o infirmieră, la 1 noiembrie 1947, l-a ucis otrăvindu-l cu curara. La 27 iunie 2001, Theodore Romzha a fost proclamat fericit de Ioan Paul al II-lea la Leopoli.

Viaţa lui Josyf Ivanovyc Slipyj ilustrează foarte bine situaţia ucraineană. La 22 decembrie 1939 a fost consacrat arhiepiscop cu drept de succesiune, a devenit conducătorul Bisericii Catolice Ucrainene la 1 noiembrie 1944. Slipyj a fost arestat la 11 aprilie 1945. După un proces fals în anul 1946, a fost condamnat pentru activitate antisovietică la opt ani de închisoare, pe care i-a făcut în diferite Gulaguri. În anul 1954 a fost dus din nou în Siberia, de data aceasta pentru patru pani. În anul 1959 a suportat un al doilea proces şi o nouă condamnare, de data aceasta la şapte ani de Gulag. A fost numit cardinal in pectore încă din anul 1960 şi la 22 februarie 1965 arhiepiscop major de către Paul al VI-lea. Slipyj a murit la 7 septembrie 1984.

Şi în Ungaria sosirea Armatei Roşii a însemnat începutul persecuţiilor. Sacrificiul episcopului de Gyor, Vilmos Apor, şi lupta pentru drepturile umane făcută de József Mindszenty, sunt numai cele două exemple cele mai cunoscute. Ruptura de Sfântul Scaun s-a consumat la 4 aprilie 1945, cu plecarea nunţiului, Monseniorul Angelo Rotta de la Budapesta. Comuniştii ruşi au dus în Ungaria un grup de comunişti unguri, pregătiţi la Moscova, cu misiunea de a prelua puterea politică în ţară. Biserica Catolică din Ungaria a fost declarată o organizaţie contrară intereselor sovieticilor. În anul 1948 a fost proclamată separarea între stat şi Biserică şi preoţii au trebuit să restrângă activităţile lor în interiorul bisericilor. Partidul comunist ungar dorea cu toate mijloacele înainte de toate să răspândească ideologia materialistă printre tineri şi clasa muncitoare.

Pius al XII-lea l-a numit, la 15 septembrie 1945, pe József Mindszenty nou arhiepiscop de Esztergom. Mindszenty s-a angajat să apere poziţiile Bisericii, drepturile sale şi stabilitatea instituţiilor sale fără compromisuri politice. Noua putere a intensificat campania defăimătoare împotriva lui Mindszenty şi a Bisericii Catolice. Comuniştii sperau să-l facă pe Mindszenty să plece din Ungaria, cu ajutorul Vaticanului. Dat fiind faptul că aceste tentative au eşuat, au decis să-l aresteze la Esztergom la 26 decembrie 1948. Într-un proces fals, la 8 februarie 1949, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, dar a fost eliberat în timpul revoluţiei din anul 1956. La 4 noiembrie 1956 s-a refugiat în ambasada americană, unde a rămas până în anul 1971, când i s-a permis să meargă la Viena. În tratative a avut un rol important arhiepiscopul de Viena, cardinalul Franz König.

Vilmos Apor s-a născut la 29 februarie 1892 la Alba Iulia. În anul 1894 familia s-a mutat la Viena unde Vilmos a frecventat şcoala; după aceea şi-a completat studiile în Ungaria şi Austria. La 24 august 1915 a fost hirotonit preot. În august 1918 a fost numit paroh de Gyula: avea 26 de ani şi a fost cel mai tânăr paroh din Ungaria. Consacrat episcop la 24 februarie, a luat în posesie canonică dieceza la 2 martie 1941. În acelaşi an Ungaria a intrat în război alături de Germania. Când în Ungaria au fost introduse legile rasiale, Apor a luat poziţie în favoarea victimelor nedreptăţii şi a încercat tot ce i-a stat în putere să-i protejeze pe locuitorii din dieceza sa. La 19 martie 1944, când trupele germane au invadat Ungaria, Apor a condamnat în catedrală rasismul antiebraic. S-a opus, într-o scrisoare din 28 mai 1944, adresată ministrului de interne, construirii unui ghetou la Gyor, deşi ştia consecinţele cu care se va întâlni. Fiind începută deportarea în masă, a creat grupuri de ajutor de-a lungul parcursului convoaielor, salvând de la moarte mii de evrei. Între timp înaintarea Armatei Roşii era precedată de ştiri cutremurătoare cu privire la comportamentul soldaţilor. El a deschis palatul său pentru toţi cei care căutau refugiu.

La Crăciunul din anul 1944, trupele sovietice au început invazia, violând femei şi ucigând pe toţi cei care se opuneau. La 28 martie 1945, în Miercurea Sfântă, Apor a ieşit în întâmpinarea primilor soldaţi ruşi: i-a primit cu calm declarând că toţi cei care se găseau în castel erau puşi sub protecţia lui. Nu s-a îndepărtat de la intrare şi a vegheat zi şi noapte pentru a-i proteja pe cei trei sute de refugiaţi. Către seara de Vinerea Sfântă s-au prezentat la intrarea în subsoluri câţiva soldaţi ruşi, conduşi de un maior, şi au încercat să târască afară fetele. Episcopul s-a opus şi soldaţii au tras, lovindu-l cu trei gloanţe. A fost transportat imediat la spital unde, în pofida operaţiei, la 2 aprilie 1945 a murit. La 9 noiembrie 1997, Vilmos Apor a fost proclamat fericit de papa Ioan Paul al II-lea.

Istoria Poloniei este din totdeauna legată de istoria creştinismului. Biserica şi naţiunea au trebuit adesea să demonstreze forţa lor împotriva destinului tragic din ultimele secole. Poziţia geografică între Germania la vest şi Rusia la est a determinat adesea istoria dificilă a ţării. Sistemul comunist propagat de ruşi nu a găsit pământ fertil, în pofida marilor eforturi şi persecuţii de tot soiul.

În anul 1944 cu Armata Roşie a fost instaurat de Moscova un guvern polonez comunist, impus de Stalin. Când au sosit soldaţii ruşi nu mai era salvare pentru toţi cei care nu împărtăşeau acea viziune a societăţii, fie ei persoane sau instituţii. După tragedia de la Katyn, unde au murit 22.000 de oficiali polonezi, ucişi de serviciile secrete din ordinul lui Stalin, numai un grup mic din societatea poloneză a urat bun-venit soldaţilor ruşi, care au eliberat ţara de naţionaliştii germani. După milioane de morţi în lagărele de concentrare de pe teritoriul polonez - organizate de Berlin în centrul geografic al noului Reich pentru a economisi costurile pentru eliminarea celor pe care Adolf Hitler le considera popoare fără drept la viaţă - se trecea acum la sistemul criminal al Uniunii Sovietice, cu mii de lagăre de concentrare foarte funcţionale şi după Al Doilea Război Mondial. În timp ce la Nürnberg Uniunea Sovietică condamna crimele de război comise de Germania, milioane de persoane trăiau şi lucrau în condiţii inumane în numeroasele Gulaguri din Siberia.

De la începutul, în afară de intellighenzija din ţară, Biserica Catolică împreună cu preoţii săi constituia un obiectiv primar al puterii comuniste. Aceştia, abia întorşi dintr-un lagăr de concentrare special de la Dachau în Germania, au trebuit să îndure alte acte de violenţă din partea noului guvern. Nu toţi reprezentanţii Bisericii au avut curajul de a mai rezista. Din cercetările recente ale istoricilor reiese că nu toţi au avut un comportament eroic asemenea lui Stanislaw Suchowolec, un preot de 31 de ani, bătut de agenţii secreţi şi apoi sufocat în casa lui, căreia cineva într-o noapte din anul 1989 i-a dat foc. Sau asemenea lui Stefan Niedzielak, un preot de 75 de ani, răpit şi ucis brutal la Varşovia. Un exemplu deosebit de fidelitate şi curaj este cel demonstrat de un tânăr preot, Jerzy Popieluszko, sechestrat de agenţii din serviciile secrete ale statului, torturat şi în sfârşit aruncat în Vistula în anul 1984. Lista preoţilor polonezi persecutaţi de serviciile secrete ale ministerului de interne este lungă, deşi adevăratul număr de persoane discriminate probabil că nu se va şti niciodată: vor rămâne în memorie numai personajele mai vestite sau cele ucise in odium fidei.

Marii protagonişti ai Bisericii în acea perioadă dificilă au fost cardinalii Stefan Wyszynski la Varşovia şi viitorul papă, Karol Wojtyla, la Cracovia. Aparatul de stat, pus în mişcare pentru a controla şi a frâna activităţile Bisericii, se arată astăzi, după cunoaşterea atâtor detalii, cu adevărat impresionantă. Câteva aspecte noi le putem cunoaşte din documentele procesului diecezan de beatificare a lui Popieluszko. Pentru un timp îndelungat poliţia secretă a pregătit un raport zilnic despre starea activităţilor Bisericii. Aceste rapoarte ajungeau pe mesele celor mai importante personaje din ţară, cum ar fi generalul Wojciech Jaruzelski şi membrii comitetului central al Partidului Comunist Polonez şi ai guvernului. Asupririle împotriva Bisericii Catolice sunt sistematizate cu o lege din anul 1962. Tot în acest an Stefan Wyszynski, împreună cu alţi episcopi polonezi, a publicat o importantă scrisoare pastorală împotriva ateismului. Din august 1980, Popieluszko a devenit un lider al mişcării muncitorilor Solidarnosc, colaborând cu numeroşi opozanţi ai guvernului polonez şi în acelaşi moment un adversar al guvernului. Foarte repede cuvintele lui au devenit populare şi adesea repetate în diferite ocazii sindicale: "pentru a rămâne un om liber trebuie să trăieşti în adevăr. Nu ne putem lăsa conduşi de minciună".

Popieluszko a desfăşurat în această perioadă dificilă pentru întreaga mişcare Solidarnosc o amplă operă de susţinere materială şi spirituală a muncitorilor şi s-a menţinut în contact strâns cu intelectualii din opoziţie şi cu structurile clandestine din Solidarnosc. Autorităţile politice din Polonia se temeau de influenţa lui şi au devenit tot mai frecvente protestele la Curie şi la noul primat al Poloniei, arhiepiscopul de Varşovia Józef Glemp.

La telejurnalul din ziua de 20 octombrie toată Polonia a aflat în mod oficial, graţie ştirilor relatate de câţiva opozanţi bine informaţi, că părintele Popieluszko a fost răpit. În biserica "Sfântul Stanislav" din Varşovia, unde locuia preotul, au venit mii de persoane ca să se roage pentru libertatea lui. Încă nu se ştia că preotul deja fusese ucis şi că trupul lui era pe fundul lacului apropiat la Wloclawek. La 30 octombrie aceeaşi televiziune poloneză a difuzat ştirea găsirii trupului părintelui Popieluszko.

Cardinalul Joseph Ratzinger a vizitat mormântul lui la Varşovia, pe câmpia verde de lângă biserica "Sfântul Stanislav Kostka", la 25 mai 2002. În cartea care adună frazele lăsate de persoanele care vizitează mormântul eroicului preot, Ratzinger a scris în italiană următoarele cuvinte: "Domnul să binecuvânteze Polonia, dând preoţi cu spiritul evanghelic al lui Popieluszko". Din anul 1984 circa optsprezece milioane de pelerini au mers să se roage la acel mormânt.

Procesul de beatificare a părintelui Jerzy Popieluszko a fost deschis la 8 februarie 1997 la Varşovia. Faza diecezană a durat 4 ani şi au fost adunate numeroase documente şi interogaţi 44 de martori. La 3 mai 2001 a început în Vatican procesul super martyrio. La 19 decembrie 2009 Pontiful a semnat decretul martiriului Slujitorului lui Dumnezeu preotul Jerzy Popieluszko. Beatificarea a fost celebrată la Varşovia, în piaţa centrală a oraşului, la 6 iunie 2010. Noile generaţii de tineri catolici din întreaga lume vor cunoaşte martiriul său făcut de comunişti.

Biserica nu numai că a supravieţuit după persecuţiile sângeroase făcute de regimul comunist, ci, graţie sângelui martirilor, a fost întărită pentru a înfrunta cu vigoare reînnoită secolul al XXI-lea. Uneori persecutorii au putut să-i elimine glasul, dar niciodată memoria. Şi memoria transmisă din gură în gură devine istorie, şi istoria adesea dă dreptate celor persecutaţi. Sunt bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, laici şi preoţi, căsătorite şi consacrate, ţari şi ţărani. Fiecare cu un nume care trebuie ţinut minte. Pentru este de datoria fiecărui creştin să comemoreze, şi nu numai frângerea pâinii, care este Trupul lui Cristos, ci şi frângerea acelui trup mistic, care este Biserica.

(După L'Osservatore romano, 29-30 noiembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.