Pelerin pe urmele lui Isus şi ale Mariei (III)

La întoarcerea din pelerinajul organizat, în perioada 5-12 octombrie 2010, de Oficiul pentru Pelerinaje în colaborare cu Oficiul pentru Pastoraţia Sanitară al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi, una dintre participante, dr. Ecaterina Hanganu, a trimis o a treia corespondenţă electronică.

*

6. Ziua Diamantelor vii

...Şi în sunetele solemne ale imnului de stat, drapelul României se înălţa pe catargul vasului... Aşa am început minicroaziera pe Marea Galileei. Probabil că face parte din legile scrise - sau nu - ale marinarilor de pretutindeni, ca atunci când oaspeţii de la bord au altă naţionalitate decât aceea sub care navighează vasul, să se înalţe lângă pavilionul proprietarului şi drapelul celeilalte ţări.

Marea lină, de culoarea peruzelelor¹ cât vedeai cu ochii, se unea cu orizontul spre sud, dar înspre răsărit "celălalt ţărm" se vedea limpede, fiindcă Marea Galileei ("Yam Kineret"), numită şi Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenezaret are 94 km lungime / 11 km lăţime (şi 150 m adâncime) - prin urmare e chiar un lac, dar i se spune "mare", aşa cum şi o colină de 400-600 m înălţime se numeşte "munte", nu din orgoliu, ci pentru a onora viaţa ca dar din apă şi pământ al lui Dumnezeu. Sau poate că numim "lac" urma unei mări, fiindcă această întindere de apă se află la -209 m sub nivelul oceanului planetar (numai că apa Mării Galileei e dulce şi oricât ar fi de ciudat pentru noi - cei care avem de toate: ape şi fluviu şi mare şi vegetaţie de care ne batem joc şi pământ roditor lăsat în pârloagă sau lucrat aiurea şi otrăvit prosteşte - apa aceasta e esenţială, fiindcă asigură pur şi simplu viaţa acestei ţări!). Şi ajunşi în mijlocul mării, motoarele navei s-au oprit şi aşa cum mai înainte ascultasem pustiul, acum am ascultat apa - fiindcă în vântul pustiului, în briza mării, în clipocitul valurilor care se loveau de navă, în soarele cald şi mireasma tuturor florilor muntelui fericirii, ne vorbea Dumnezeu - aşa cum în fiecare clipă, ne vorbeşte în propria inimă - dacă ştim să-l ascultăm.

Şi cum Cuvântul lui Dumnezeu e bucurie, au răsunat apoi pe puntea vasului, cântecul şi dansul bucuriei sub semnul păcii şi flamura larg desfăşurată a României.

Şi tot ca un simbol al păcii lui Dumnezeu, sfânta Liturghie de dimineaţă a fost celebrată în aer liber, pe Muntele Fericirilor, cu Marea Galileii sclipind diamantin în zare. Celebrant principal a fost pr. Francisc Vernică. Iar altarul era ... o piatră vulcanică, neagră şi mare, purtând urmele focului şi convulsiilor începutului, pe care acoperământul imaculat de altar unduia alb, uşor şi dantelat, în binecuvântarea iubirii şi păcii.

Acea binecuvântare dintru început a fost şi reînnoirea promisiunilor de la botez, făcută în Yardenit, locul botezului lui Isus în Iordan. Apa ca atare nu trebuie binecuvântată, fiindcă Isus a binecuvântat-o el însuşi prin prezenţa sa. Şi râul, cu sclipiri de diamant albastru, vegetaţia abundentă, multitudinea florilor în culori incredibile, păsările şi animalele acvatice (care sigur nu erau... vegetariene), peştii nenumăraţi şi înţelepţi (odată ce au mustăţi mari, probabil că aşa şi sunt), totul crea atmosfera unui basm sfânt şi adevărat pe care-l trăiam fiecare dintre noi, sub soarele cald al asfinţitului.

Iar multitudinea de culori şi strălucirea bucuriei divine se regăseşte în pieptarul judecăţii pe care-l purta marele preot al templului, în Vechiul Testament .Iată de ce seara s-a încheiat cu o vizită la atelierul de prelucrare a pietrelor preţioase, unde s-au prezentat câteva date despre diamante, dar tot acolo se puteau vedea pietrele preţioase şi semipreţioase care alcătuiau acel pieptar² (de altfel, o imagine a efodului era prezentată vizitatorilor pe un mare panou, la stânga intrării în clădire). Cu siguranţă o să spuneţi: "Ei şi?! Ce, asta face parte dintr-un pelerinaj religios?!"- şi am avea poate dreptate să reacţionăm aşa, dacă n-am citit Vechiul Testament şi nici n-am privit cu atenţie veşmintele de solemnitate ale preoţilor. Fiindcă pietrele preţioase nu sunt o podoabă, pur şi simplu: ele cresc în adâncul pământului numai pentru slava lui Dumnezeu, iar atunci când le purtăm, putem s-o facem ostentativ, ca semn al bogăţiei mai mult sau mai puţin infatuate, dar putem s-o facem ca laudă adusă frumuseţii lui Dumnezeu şi minunilor pe care ni le dăruie în fiecare clipă, el. Şi mai ales, ca semn al duratei.

Se spune că noi suntem "pietrele vii" ale Bisericii. Aşa si este. Dar depinde numai de noi să fim pietre, pietre semipreţioase, pietre preţioase... - oricum, biserica este alcătuită din toate. Dar ştiţi ce anume face diferenţa? Capacitatea de "rezistenţă" în faţa agresiunilor. Şi capacitatea de a primi, concentra şi dărui apoi, lumina. Iar fiindcă diamantul are cea mai mare "rezistenţă" (sau, în termini tehnici, "duritate"), evoluţia spirituală se face, vorbind în limbajul pietrelor, înspre diamant. Şi tot diamantul, spre deosebire de sticlă, dăruie mult mai multă lumină decât primeşte. Aceasta ne-a învăţat vizita - aparent insolită - la o fabrica de prelucrare a diamantelor în plin pelerinaj religios: parabola diamantelor vii din care e alcătuită Biserica.

Dr. Ecaterina Hanganu

Note
¹ Peruzele = turcoaze = pietre semipreţioase alcătuite din fosfat natural hidratat de cupru şi aluminiu. Au culoare caracteristică, albastru-verzuie.
² Pietrele efodului din Vechiul Testament sunt: în primul rând : un sardonix, un topaz, un smarald; în rândul al doilea: un rubin, un safir şi un diamant; în rândul al treilea: un opal, un agat şi un ametist; în rândul al patrulea: un chrisolit, un onix şi un lapis (lazuli) - toate legate în ferecătură de aur.

* * *

Pelerin pe urmele lui Isus şi ale Mariei (II)
Pelerin pe urmele lui Isus şi ale Mariei (I)

lecturi: 46.