Biserică sfântă şi oameni păcătoşi

Femeia castă a tuturor

De Inos Biffi

În Crez mărturisim şi definim Biserica "una, sfântă, catolică şi apostolică", deci înzestrată cu prerogative care-i aparţin în mod esenţial: n-ar putea să existe o Biserică "non-una", "non-sfântă", "non-catolică", "non-apostolică". Dacă ar fi aşa, am avea dizolvarea Bisericii însăşi, despre care se vorbeşte mult, însă adesea fără preocuparea de a şti ce spune despre ea înainte de toate Cuvântul lui Dumnezeu.

Se aude proclamându-se din toate părţile: "În sfârşit se citeşte Biblia! Scriptura a redevenit izvorul teologiei şi al spiritualităţii creştine!". Acest lucru este desigur un bine. Doar că nu rar se întâmplă să se constate că există texte biblice în mod straniu uitate şi aproape întunecate, şi printre acestea chiar texte ecleziologice.

Să ne gândim la cele din Scrisoarea către Efeseni, unde apare clar că "Biserica îşi are originea în misterul providenţei şi predestinării divine", din moment ce "din totdeauna Dumnezeu (...o) vede în faţa sa şi o vrea" (Schlier). Să vedem aceste texte. Într-unul se afirmă că Cristos "este capul trupului, al Bisericii" (Col 1,18.24). În altul Biserica este, la fel, numită "trupul lui (Cristos), plinătatea celui care este împlinirea desăvârşită a tuturor lucrurilor" (Ef 1,23).

În altă parte se afirmă că "Cristos este Cap al Bisericii, trupul său, el al cărui mântuitor şi este"; el "a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea, pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,22.25.26).

Aşadar, ne întrebăm: există cu adevărat, sau este numai o ipostază abstractă, o Biserică ce este acum "Trupul lui Cristos", "plinătatea" lui şi "locul" în care se aduce "glorie lui Dumnezeu"? O Biserică "sfântă şi purificată", pentru care Isus s-a dat pe sine însuşi şi care este instrumentul manifestării "înţelepciunii de multe feluri a lui Dumnezeu" "Principatelor şi Puterilor cerurilor", aşa încât înţelegerea misterului are loc contemplând Biserica?

Dacă o astfel de Biserică n-ar exista în realitate, sau ar fi numai o schiţă precară şi o realitate viitoare, ar fi dezminţit Cuvântul lui Dumnezeu; mai mult, însuşi Isus Cristos ar fi compromis. A răni Biserica echivalează cu "a-l deforma" pe Cristos şi până la urmă a-l reduce la o condiţie anomală şi de non existenţă. Desigur, nu pentru că aceasta îi este conferită de Biserică, ci pentru că el nu există dezlipit de Biserică, fără Trup şi fără Mireasă. Şi asta ar însemna că el nu hrăneşte şi nu îngrijeşte nici o Biserică (cf. Ef 5,29), şi că lucrarea lui, îndeosebi jertfa sa este rezultat zadarnic.

Însă, dacă această Biserică există realmente, nu poate decât să fie o Biserică "sfântă", adică o Biserică ce nu poate deloc şi niciodată să fie definită "păcătoasă". De fapt, păcatul comportă dezlipirea de Cristos, motiv pentru care o Biserică păcătoasă ar fi dezlipită de el, n-ar fi nici Trupul lui nici Mireasa lui, ci pur şi simplu o non-Biserică, aşa cum ar fi o Biserică non-una, non-catolică, non apostolică.

În realitate această Biserică "sfântă", Trup şi Mireasă a Domnului, există, acum, şi este singura care se poate numi în mod genuin Biserică, formată din drepţii care sunt deja în cer şi din sfinţii pelerini de pe pământ. În Biserica nunc, aşa cum ar spune Augustin, adică în momentul său pământesc, sunt vizibili fără îndoială membrii care încă sunt compromişi cu păcatul, însă asta nu ne face să spunem că atunci Biserica este păcătoasă.

În schimb este adevărat că, în măsura în care suntem păcătoşi, nu suntem în mod deplin Biserică, şi avem posibilitatea şi speranţa de a deveni aşa, tocmai în virtutea existenţei Bisericii sfinte. "Biserica - învăţa sfântul Ambroziu cu obişnuita lui limpezime şi acuitate - nu este rănită în sine, ci este rănită în noi" (De virginitate, 8, 48).

Poate că este cazul să ascultăm aici câteva voci autoritare. Nu vrea să spun vreun teolog de avangardă, de exemplu din aceia cărora le place să scrie cu îndărătnicie cu literă mică "biserică" (iar Stat şi Partid cu literă mare), ci de exemplu Toma de Aquino. Acesta - comentând Scrisoarea către Efeseni, 5,25-26 - scrie: "Ar fi fost nepotrivit ca un mire nepătat să-şi ia o mireasă pătată. Pentru aceasta o arată fără pată: aici pe pământ în virtutea harului şi în viitor în virtutea gloriei".

Dar să-l ascultăm iar pe episcopul de Milano, care între toţi Părinţii este cel care cu o complăcere mai vie şi prelungită s-a oprit ca să admire extaziat Biserica, pe care desigur el n-o reducea la un "imaginar".

Îndeosebi, "percepţia frumuseţii Bisericii - afirmă cardinalul Giacomo Biffi - a fost o realitate constantă a teologiei ambroziene". Ambroziu nu încetează s-o repropună conform accentelor şi sugestiilor pe care i le oferă în special Cântarea Cântărilor, interpretată în mod eclezial: "Cristos a dorit frumuseţea Bisericii şi a hotărât să o unească cu ea în căsătorie" (Apologia David altera, 9, 48).

Desigur, motivul frumuseţii este Isus Cristos, singurul care reuşeşte s-o fascineze: "Mulţi ispitesc Biserica, însă nici o vrăjire de artă magică nu-i poate dăuna. Ea are un vrăjitor al ei: este Domnul Isus" (Exameron, IV, VI, 8, 33), Mirele ei: "Soţul este Cristos, soţia este Biserica, mireasă din iubire, fecioară prin curăţie neatinsă".

Desigur Biserica nu se află pe acelaşi plan cu Cristos, din moment ce ea "nu străluceşte cu propria lumină, ci cu aceea a lui Cristos, şi îşi ia strălucirea de la Soarele dreptăţii, aşa încât poate spune: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine"" (Exameron, IV, VI, 8, 32).

Va fi metoda ambroziană de a lua în considerare Biserica: aceea de a o lua în considerare mereu cu privirea îndreptată spre Isus Cristos, în contemplarea lui, deci în reflexia frumuseţii, a "împodobirii", "reanimată de sângele lui Cristos" (Expositio Psalmi CXVIII, 17, 22) şi a harului Domnului său: Biserica, ce este floarea "care vesteşte rodul, adică Domnul Isus Cristos" (ibidem, 22, 34). "Coasta lui Cristos este viaţa Bisericii" (Expositio evangelii secundum Lucam, II, 86).

Dar oare nu sfântul Ambroziu vorbeşte despre Biserică precum casta meretrix (ibidem, III, 23)? Desigur că da, şi numai el, dar nu pentru a spune ceea ce înţeleg şi afirmă unii teologi "cu blazon". "Expresia casta meretrix - afirmă tot Giacomo Biffi, căruia îi datorăm în sfârşit exegeza exactă a textului sfântului Ambroziu - departe de a face aluzie la ceva păcătos şi vrednic de dispreţ, vrea să indice - nu numai adjectivul ci şi substantivul - sfinţenia Bisericii; sfinţenie care constă atât în adeziunea fără şovăieli şi fără incoerenţe la Cristos mirele ei (casta) cât şi în voinţa de a ajunge la toţi pentru a-i duce pe toţi la mântuire (meretrix)".

Deci Biserica imită nu păcatul desfrânatei, ci disponibilitatea, numai că este o disponibilitate "castă", adică o lărgime de har.

Dar să prezentăm în întregime îndrăzneţul text ambrozian, construit în întregime conform exegezei alegorice: "Rahab în tip (adică în simbol şi în profeţie) era prostituată, însă în mister (în ceea ce semnifica) este Biserica, fecioară neprihănită, fără riduri, necontaminată în pudoare, iubitoare publică, desfrânată castă, văduvă sterilă, fecioară rodnică: desfrânată curată, pentru că mulţi amanţi o frecventează datorită atracţiei afectului, dar fără neruşinarea păcatului; văduvă sterilă, pentru că nu este obiceiul ei să nască atunci când soţul este absent; fecioară rodnică, pentru că a născut această mulţime, vânzând roadele iubirii sale şi fără experienţă de libidinozitate" (ibidem, III, 23). Pe de altă parte, Biserica trăieşte din Duh Sfânt. Şi, de fapt, în Crez mărturisim Biserica după Duhul Sfânt, în timp ce într-o formulă de la botez apare întrebarea: "Crezi în Duhul Sfânt, bun şi de viaţă dătător, care purifică totul în sfânta Biserică?".

Marele Irineu scria: "Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica, acolo este orice har. Bisericii i-a fost încredinţat Darul lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a încredinţat respiraţia trupului plăsmuit (primul Adam), pentru ca toate mădularele să primească viaţa" (Adversus haereses, 3, 24, 1).

Am auzit vocea lui Irineu, a lui Ambroziu, a lui Toma de Aquino. Putem asculta şi un laic, Alessandro Manzoni, care în imnul sacru Rusaliile, cu simţ teologic rar, cântă misterul Bisericii aşa cum nici un ecleziolog din timpurile sale n-ar fi ştiut să facă asta. El defineşte Biserica "Mamă a Sfinţilor": dar o "Mamă a Sfinţilor" cum poate să fie definită "păcătoasă"?

În orice caz, cum să nu fim de acord cu cardinalul Biffi că "a vorbi rău despre Biserică n-a fost niciodată considerat în asceză un act deosebit de meritoriu"?

(După L'Osservatore romano, 18 iunie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.