În colocviu cu arhiepiscopul Piacenza despre încheierea Anului Sfintei Preoţii

Sfinţenia preoţilor pentru a reînnoi Biserica şi lumea

De Mario Ponzi

Trei zile de fraternitate, de reflecţie şi de rugăciune pentru unicul mare "cenacol sacerdotal": aşa se va încheia peste trei săptămâni anul special pe care Benedict al XVI-lea a voit să-l dedice preoţilor. Vorbeşte despre asta în acest interviu acordat ziarului L'Osservatore romano de arhiepiscopul Mauro Piacenza, secretar al Congregaţiei pentru Cler, care ilustrează programul zilelor conclusive - 9, 10 şi 11 iunie 2010 - şi trasează un prim bilanţ al acestor douăsprezece luni trăite în ascultarea Duhului cu privirea îndreptată spre Cristos.

Sunt de acum aproape celebrările de încheiere a Anului Sfintei Preoţii. Iminenţa solemnităţii Rusaliilor poate favoriza reflecţia asupra rolului Duhului în viaţa Bisericii şi a preoţilor?

În faţa multelor lucruri "de făcut" mi se pare necesar, mai ales în acest timp liturgic care se îndreaptă spre Rusalii, să amintesc o realitate pe cât de simplă pe atât de fundamentală, dar prea uitată, o realitate care se cunoaşte, dar care după aceea, de fapt, este adesea uitată, atunci când se elaborează aşa-numitele "planuri pastorale" şi când se "organizează": Duhul Sfânt! Ceea ce este sufletul pentru trup, Duhul Sfânt este pentru Biserică şi pentru orice creştin. Iată izvorul interior al întregului dinamism misionar.

Se poate afirma că a fost o intuiţie clarvăzătoare a lui Benedict al XVI-lea aceea de a convoca Anul Sfintei Preoţii?

Papa este păstor suprem şi universal al Bisericii şi se bucură desigur de o asistenţă deosebită a Duhului în exercitarea înaltei sale slujiri. Asistenţă care este susţinută şi implorată de rugăciunea neîncetată a credincioşilor pentru el. Anul Sfintei Preoţii se naşte de la o dată istorică foarte precisă, aniversarea a o sută cincizeci de ani de la naşterea pentru cer a parohului de Ars şi tocmai pentru a indica o realizare autentică a modelului sacerdotal, papa a convocat acest an special, capabil să arate calea oricărui preot, amintind de valorile esenţiale ale sacramentului preoţiei într-un moment în care sfinţenia mai mult ca oricând se arată cu claritate ca unica posibilitate reală de reînnoire pentru Biserică şi pentru lume.

Un an care din punct de vedere mediatic va rămâne marcat de tensiunile şi de criza trăită de Biserică din cauza scandalului abuzurilor sexuale.

Biserica este un corp viu şi ca în orice corp există tensiuni dinamice, care permit viaţa şi mişcarea, şi tensiuni patologice, care pot frâna şi chiar paraliza. Tensiunile - mă gândesc de exemplu, mergând la începuturile istoriei Bisericii, la cele născute din problematica de a impune sau nu neofiţilor păgâni legea - s-au rezolvat întotdeauna când Biserica însăşi s-a pus în sintonie deplină cu Duhul: "am hotărât Duhul Sfânt şi noi". Şi nu puţinele tensiuni moderne, care atât de mult fac să sufere persoanele de bunăvoinţă, se pot armoniza în unitatea credinţei şi a iubirii numai în Domnul. Ar fi bine să încercăm să vedem ce sugerează Duhul cu insistenţă mai mare.

Pentru preoţii care actualmente trăiesc în condiţii dificile sau în criză ce s-a făcut în acest An al Sfintei Preoţii?

Am încredinţat episcopilor diecezani grija faţă de toţi preoţii: desigur dacă unii sunt în condiţii mai fragile, spre ei se îndreaptă griji deosebit de atente, aşa cum ar face orice tată cu fiii săi. Episcopii diecezani îi cunosc pe preoţii lor, situaţiile lor personale şi sunt deci în măsură să acţioneze cu o conştiinţă mai mare pentru adevăratul lor bine şi al întregii comunităţi. Conştientă de această situaţie Congregaţia, în diferitele ocazii de întâlnire şi de corespondenţă cu prelaţii, nu încetează niciodată să trateze raportul chiar şi personal cu fiecare preot. Este un raport prioritar în conducerea pastorală, deoarece îngrijind la maxim seminarul şi preoţimea se îngrijesc apoi toate componentele diecezei.

Despre suferinţa Bisericii papa a vorbit în timpul recentei sale călătorii în Portugalia. A referit-o la misterele de la Fatima, dar mai ales a găsit izvorul ei în interiorul Bisericii.

A fost vorba de un fapt excepţional, de un lucru care m-a atins profund. Vorbind despre suferinţa Bisericii papa arăta că o simte, că o trăieşte foarte profund. Se înţelegea asta din însăşi expresia lui. În Biserică suferinţele cele mai grave vin dinăuntru, este adevărat. Vin din trădarea celui care ne este mai apropiat, a celui pe care-l simţim prieten, ba chiar frate. Şi asta face să suferim mult mai mult. De altfel Biserica este obişnuită să se apere de atacurile externe; asupra trupului său social a suportat toate persecuţiile posibile şi imaginabile, începând de la Pătimirea lui Isus. Amintim paralelismul între trupul fizic şi trupul mistic al lui Isus. Persecuţiile care se nasc dinăuntru sunt desigur mai greu de acceptat. Pot să se nască în interiorul oricărei familii atunci când tatăl sau mama sau copilul trădează iubirea şi încrederea celorlalţi membri.

Se vorbeşte din mai multe părţi despre o nouă identitate pentru preotul din mileniul al treilea. Dar n-ar fi mai bine să se vorbească despre reînnoire?

Desigur, identitatea nu se poate schimba pentru este sculptată în Cristos bunul Păstor. Unicul "inovator" adevărat în Biserică este Duhul Sfânt. Înainte de toate Duhul conduce la tot Adevărul. Adevărul "întreg". Fiecare dintre noi, de la sine, nu are decât nişte mici fragmente de adevăr; şi în plus este tentat să identifice acest mic adevăr "personal" cu Adevărul total. Atunci aceste pretinse "adevăruri" riscă să se izbească unele de altele şi se nasc tensiunile şi dezbinările, se naşte cearta scandaloasă a aruncării vinei unul asupra altuia, a acuzelor reciproce, a necesităţilor de clarificări şi spectacolul devine demn de compătimire. Sunt aşa de rare lărgimea de vederi, luciditatea de judecată şi în acelaşi timp capacitatea de a reuni în dialogul constructiv viziunile parţiale ale fiecăruia, diferite dar nu opuse. Este nevoie de atâta umilinţă şi iubire faţă de Adevărul întreg, faţă de simfonia adevărului. Dar cine ne va da sensul totalităţii? Numai Duhul Domnului care, nu numai că luminează Adevărul total, ci înfrăţeşte în comuniune. Numai în el se pot soluţiona tensiunile care chinuiesc Biserica în faza pelerinajului său pământesc.

Cum se poate rezolva, după părerea dumneavoastră, confruntarea dintre preot, om înrădăcinat în Cristos şi, în acelaşi timp, cufundat într-o cultură foarte distantă de categoriile sacrului?

Trăind paulinul: "Nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine!" şi ioaneul: "El trebuie să crească şi eu să mă micşorez". Trăind memoria permanentă a lui Cristos, orice tensiune este rezolvată. "Duhul vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus eu". Este ca memoria vie a Bisericii, un "instinct" divin de adevăr. Isus plasează în mod constant această acţiune revelatoare pe linia "amintirii". Creştinii, şi printre ei mai ales preoţii, sunt chemaţi să trăiască în memorie perenă, vie şi actuală, a persoanei, a cuvintelor şi a faptelor Învăţătorului: memorie meditativă, impregnată de iubire. Apostolii au fost primii care s-au angajat pe această cale: au făcut asta în lumina evenimentului pascal şi sub conducerea Duhului, ascultând de porunca Domnului: "Faceţi aceasta în amintirea mea".

În recenta întâlnire la Lateran, dumneavoastră aţi insistat asupra hermeneuticii continuităţii sacerdotale care presupune conştiinţa apartenenţei la unica preoţie a lui Cristos, de care depinde fie eficacitatea slujirii sacerdotale fie spiritualitatea sa. Însă chiar dumneavoastră aţi recunoscut că această categorie nu este suficient înţeleasă, nici aplicată în mod corespunzător. Ce înseamnă?

"Hermeneutica continuităţii sacerdotale" este o expresie providenţială folosită de papa în alocuţiunea sa adresată celor peste cinci sute de participanţi la întâlnirea menţionată. Cred că, dată fiind şi apropierea terminologică, trebuie în mod necesar să fie interpretată în lumina hermeneuticii continuităţii ecleziale, pe care papa a indicat-o ca unica posibilă interpretare corectă a Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, în discursul adresat Curiei Romane la 22 decembrie 2005. Nu există preoţi pre şi post conciliari, aşa cum nu există o Biserică pre şi post conciliară. Există unica Biserică a lui Cristos, un unica preoţie a lui Cristos de care sunt părtaşi cei pe care el îi cheamă în orice epocă şi circumstanţă. Modelul este mereu Domnul şi întruchiparea totală cu chemarea adresată de el, aşa cum a trăit şi a învăţat sfântul Ioan Maria Vianney.

În acest context de "continuitate" se inserează problema celibatului, atât de discutată în acest moment?

Cristos a rămas toată viaţa în starea de feciorie, pentru a semnifica dedicarea sa totală în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. În el starea de feciorie se uneşte în deplină armonie în misiunea sa de mediator între cer şi pământ şi de preot veşnic. Fiul lui Dumnezeu a asumat un trup uman şi s-a dat total Tatălui, dăruindu-i iubirea totală şi exclusivă a inimii proprii. Nu e suficient a spune că Cristos şi viaţa lui au fost feciorelnici, fecioria nu este ceva adăugat la existenţa pământească a lui Cristos, ci aparţine însăşi esenţei sale. Cristos este fecioria însăşi, deci este şi modelul ei. Mântuitorul a prezis că pe pământ nu vor lipsi martorii fecioriei sale. Desigur există multiple motive de convenienţă a celibatului, fie sub profilul istoric şi biblic, fie sub cel spiritual şi pastoral, totuşi este fundamental a adera la izvorul a toate acestea: Cristos însuşi.

Ce se prevede pentru încheierea Anului Sfintei Preoţii? Există multe aşteptării pentru discursul papei, mai ales se aşteaptă intervenţii cu privire la problema care a dominat mai mult scena mediatică în acest an.

Vor fi trei zile care vor culmina în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. În prima zi, 9 iunie, dedicată convertirii şi misiunii preoţilor, vom fi în bazilica "Sfântul Paul din afara zidurilor", unde, după exemplul apostolului neamurilor, vom medita asupra dimensiunii de convertire permanentă a vieţii sacerdotale şi asupra legăturii dintre sfinţenie şi eficacitatea misiunii. Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică, îi cheamă pe toţii fiii săi la convertire continuă, rămânând absolut sfântă în personalitatea ei teologică, deoarece ea este trupul lui Cristos şi Mireasa Domnului, încontinuu sfinţită şi reînnoită de Mirele ei, deci mereu tânără şi mereu fecioară. Biserica este în mod ontologic sfântă, fiii săi sunt chemaţi să devină sfinţi. A doua zi, 10 iunie, era prevăzută iniţial în bazilica papală "Santa Maria Maggiore", însă numărul mare de preoţi deja înscrişi - până acum circa şapte mii - nu poate să încapă în prima dintre bazilicile mariane ale creştinătăţii, deci vom fi tot la "Sfântul Paul". Intenţia este aceea de a fi împreună într-un reînnoit cenacol, ca apostolii în jurul sfintei Fecioare, în aşteptarea şi în ascultarea Duhului. Biserica are mereu nevoie să reînnoiască comuniunea afectivă şi efectivă, şi nimeni ca Mama cerească nu este în măsură să păstreze această communio care este dar al Duhului Sfânt. În sfârşit, la marea priveghere seara şi la Liturghia de încheiere de vineri 11 iunie, ne vom strânge cu iubire în jurul lui Petru şi vom asculta cuvântul său autoritar care, cu siguranţă, va şti să dilate orizonturile şi să arate cât de mare şi de largă respiraţie este, şi trebuie să fie, trăirea şi acţiunea Bisericii şi a preoţilor, în orice circumstanţă, pentru adevăratul bine al sufletelor şi pentru mântuirea lumii.

(După L'Osservatore romano, 19 mai 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.