Pasiunea lui Joseph Ratzinger faţă de adevăr în mărturia cardinalului Tarcisio Bertone

Secretarul de stat îl explică pe papa

Numai cine vede chipul lui Dumnezeu reflectat în chipul oamenilor poate să recunoască în celălalt "un frate în umanitate, nu un mijloc ci un scop, nu un rival sau un duşman, ci un alt eu însumi": aceasta este forţa lui Benedict al XVI-lea, care pune în mod constant magisteriul său teologic "în slujba celor simpli şi a oamenilor". Asta afirmă cardinalul Tarcisio Bertone, Secretar de Stat, în cartea Ultimul secret de la Fatima, scris în formă de conversaţi cu Giuseppe De Carli (Rai Eri - Rizzoli, Milano, 2010, 266 de pagini), subliniind că "aceasta este «metoda» lui Dumnezeu, aceasta e ceea ce a făcut Fecioara alegând la Fatima, şi drept colaboratori privilegiaţi ai ei, trei copii nevinovaţi". În ajunul călătoriei pontifului în Portugalia, publicăm din volum capitolul intitulat Pasiunea faţă de adevăr.

Joseph Ratzinger este o personalitate complexă. Dumneavoastră aţi lucrat cu cardinalul Joseph Ratzinger la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Cum era să lucraţi cu prefectul Ratzinger? Şi cum e să lucraţi cu el ca papă?

Faptul că am lucrat mai mulţi ani aproape de el a fost pentru mine un mare privilegiu. Am experimentat că este un om cu o mare pasiune faţă de adevăr, cu iubire faţă de frumos şi cu o atenţie genuină faţă de omenire. Este un om al dialogului şi al ascultării. Se prezintă foarte natural şi în largul său cu orice om pe care-l întâlneşte. Din el transpiră o dimensiune de bucurie care este contagioasă, întemeiată pe încredere şi pe speranţă. Papa Benedict este un muncitor neobosit. Ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei urmărea orice act şi notiţă de studiu; apoi se îngrijea de pregătirea multor şi importante publicaţii doctrinale şi teologice. Printre acestea, probabil cea mai semnificativă a fost redactarea Catehismului Bisericii Catolice, dusă la capăt în anul 1992, de asemenea, şi Compendiul aceluiaşi Catehism, care a ieşit în anul 2005. Sunt două instrumente foarte utile pentru misiunea de evanghelizare şi de învăţământ a Bisericii. De când a fost ales papă, am putut să constat că Sfântul Părinte continuă să menţină un ritm ordonat în ceea ce priveşte rugăciunea, studiul, întâlnirile, scrierile, alocuţiunile. Este un om care-l iubeşte pe Dumnezeu în profunzime şi care se consideră pe el însuşi - tocmai cum avea să spună de la balconul bazilicii "Sfântul Petru" imediat după alegere - un "lucrător umil în via Domnului".

Care sunt obiectivele pe care papa Benedict al XVI-lea intenţionează să le atingă?

Înainte de toate, intenţionează să proclame mesajul creştin şi să se angajeze într-un dialog rodnic şi deschis cu lumea. Încă de la începutul pontificatului său a pornit pe urmele predecesorului său papa Ioan Paul al II-lea în punerea în practică a Conciliului al II-lea din Vatican şi a reafirmat că vrea să lucreze pentru unitatea deplină pe care Isus a cerut-o în rugăciune pentru discipolii săi la cina de taină. Se angajează să dezvolte un dialog permanent cu adepţii celorlalte religii, şi chiar cu aceia care sunt în căutare de răspunsuri la întrebările cele mai profunde ale vieţii. Îi încurajează pe toţi să promoveze valorile fundamentale pentru adevăratul bine al persoanei şi al societăţii. În sfârşit, aş fi reticent dacă n-aş arăta că, asemenea oricărui papă, Benedict al XVI-lea nu este interesat să-şi atingă obiectivele sale private sau personale. El este ferm convins că este chemat să facă să strălucească lumina lui Cristos în faţa bărbaţilor şi a femeilor de astăzi. Nu este lumina lui, ci aceea a lui Cristos, pe care papa doreşte ca oamenii s-o poată vedea strălucind în el însuşi. În felul acesta se prezintă tuturor preoţilor ca un exemplu minunat.

Benedict al XVI-lea este impermeabil pentru locurile comune. A vorbit despre asta, cu timp în urmă, şi în "L'Osservatore romano". Aici merită de reluat câteva reflecţii ale lui. Dumneavoastră cunoaşteţi consensurile care-l înconjoară pe papa şi chiar unele rezerve, în special cu privire la fidelitatea faţă de Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican şi la reforma Bisericii. Temerile sunt întemeiate?

Pentru a înţelege intenţiile şi acţiunea de conducere a lui Benedict al XVI-lea trebuie să facem referinţă la istoria lui personală - o experienţă variată care i-a permis să străbată Biserica conciliară ca adevărat protagonist - şi, odată ales papă, la discursul de inaugurare a pontificatului, la cel adresat Curiei Romane la 22 decembrie 2005 şi la actele precise voite şi semnate de el (şi uneori explicate cu răbdare). Celelalte elucubraţii şi şoaptele cu privire la presupuse intervenţii de marşarier sunt pură invenţie după un cliché standardizat şi repropus cu încăpăţânare. Aş vrea să citez câteva instanţe ale Conciliului al II-lea din Vatican promovate în mod constant de papa cu inteligenţă şi profunzime de gândire: raportul mai cuprinzător instaurat cu Bisericile ortodoxe şi orientale, dialogul cu ebraismul şi cel cu islamul, cu o reciprocă atracţie, care au provocat răspunsuri şi aprofundări care n-au existat vreodată înainte, purificând memoria şi deschizându-se la bogăţiile celuilalt. Şi în afară de asta îmi face plăcere să subliniez raportul direct şi fratern, precum şi patern, cu toţi membrii colegiului episcopal în vizitele ad limina şi în celelalte numeroase ocazii de contact. Să ne amintim de practica demarată de el a intervenţiilor libere la adunările Sinodului episcopilor cu răspunsuri şi reflecţii punctuale ale aceluiaşi pontif. Apoi să nu uităm de contactul direct instaurat cu superiorii dicasteriilor din Curia Romană, cu care a restabilit întâlnirile periodice de audienţă. Cât priveşte reforma Bisericii - care este mai ales o problemă de interioritate şi de sfinţenie - Benedict al XVI-lea ne-a rechemat la izvorul cuvântului lui Dumnezeu, la legea evanghelică şi la inima vieţii Bisericii: Isus Domnul cunoscut, iubit, adorat şi imitat ca "acela în care i-a plăcut lui Dumnezeu să locuiască orice plinătate", conform expresiei din Scrisoarea sfântului Paul către Coloseni. În sfârşit, aş vrea să subliniez ceea ce a scris în scrisoarea adresată episcopilor catolici la 10 martie 2009 cu privire la iertarea excomunicării episcopilor consacraţi de arhiepiscopul Lefebvre: "În timpul nostru, în care în zone vaste ale pământului credinţa este în pericol de a se stinge ca o flacără care nu mai are din ce să se alimenteze, prioritatea care stă deasupra tuturor este aceea de a-l face prezent pe Dumnezeu în această lume şi de a deschide oamenilor accesul către Dumnezeu. Nu la un dumnezeu oarecare, ci la acel Dumnezeu care a vorbit pe Sinai, la acel Dumnezeu a cărui faţă o recunoaştem în iubirea dusă până la capăt (cf. In 13,1) - în Isus Cristos răstignit şi înviat. Adevărata problemă în acest moment al istoriei este că Dumnezeu dispare din orizontul oamenilor şi că, cu stingerea luminii care provine de la Dumnezeu, omenirea este lovită de lipsă de orientare, ale cărei efecte distrugătoare se manifestă tot mai mult".

Puteţi să explicaţi, eventual şi cu vreun exemplu, cum în Biserica lui Benedict al XVI-lea libertatea de gândire şi de cercetare merge la acelaşi pas cu responsabilitatea credinţei?

În raport cu această temă - care este foarte importantă şi centrală în Biserică şi care atinge alte binoame strâns legate, cum ar fi credinţa şi raţiunea, credinţa şi cultura, ştiinţa şi credinţa, ascultarea şi libertatea - trebuie să mergem din nou la exemplul vieţii şi al experienţei lui Joseph Ratzinger, gânditor, teolog şi maestru de doctrină recunoscut, după cum tocmai am zis. Desigur nu se poate scinda practica lui şi stilul lui de conducere de convingerile cele mai profunde care au hrănit şi marcat comportamentul lui de studios şi de cercetător. În lungul său parcurs de intelectual, foarte activ la catedrele universitare şi în mass-media, s-au adăugat ulterior două responsabilităţi formidabile: mai întâi, aceea de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi, apoi, aceea de păstor suprem al Bisericii Catolice. Este clar că aceste două funcţii au marcat învăţăturile şi actele cardinalului şi ale papei, orientându-le şi mai eficace, dacă se poate spune aşa, la o interacţiune şi la o sinergie între libertatea fundamentală de gândire şi de cercetare şi responsabilitatea actului de credinţă şi a adeziunii de credinţă la Dumnezeu care se revelează, care vorbeşte şi cheamă să fim "creatură nouă". Deci nu o contrapoziţie sau o "secesiune", ci o armonie care trebuie căutată, construită cu inteligenţă de iubire. Aceasta este atitudinea lui Joseph Ratzinger atunci când vorbeşte la organisme cum ar fi Comisia Biblică Pontificală, Comisia Teologică Internaţională, Academia Pontificală a Ştiinţelor, Academia Pontificală pentru Viaţă, şi aşa mai departe, sau atunci când dialoghează cu fiecare studios şi gânditor. Le cere teologilor să nu fie dezrădăcinaţi din credinţa Bisericii, pentru a fi adevăraţi teologi catolici. Şi aş vrea să mai citez o pagină frumoasă din Caritas in veritate, unde vorbeşte despre angajarea "de a face să interacţioneze diferitele nivele ale ştiinţei umane în vederea promovării unei adevărate dezvoltări a popoarelor". După ce a explicat faptul că ştiinţa nu este niciodată numai opera inteligenţei şi că ştiinţa este sterilă fără iubire, conclude: "Exigenţele iubirii nu contrazic exigenţele raţiunii. Ştiinţa umană este insuficientă şi concluziile ştiinţelor nu vor putea indica singure calea spre dezvoltarea integrală a omului. E mereu nevoie să se meargă mai încolo: cere asta caritatea în adevăr. Însă a merge mai departe nu înseamnă niciodată a face abstracţie de concluziile raţiunii, nici a contrazice rezultatele sale. Nu există inteligenţa şi apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligenţă şi inteligenţa plină de iubire" (nr. 30).

(După L'Osservatore romano, 10-11 mai 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.