Benedict al XVI-lea la audienţa generală din 26 mai 2010

Iubiţi fraţi şi surori,

Anul Sfintei Preoţii se îndreaptă spre încheiere; de aceea începusem în ultimele cateheze să vorbesc despre misiunile esenţiale ale preotului, adică: a învăţa, a sfinţi şi a conduce. Am ţinut deja două cateheze, una despre slujirea sfinţirii, mai ales sacramentele, şi una despre cea a învăţăturii. Deci, astăzi îmi rămâne să vorbesc despre misiunea preotului de a conduce, de a călăuzi, cu autoritatea lui Cristos, nu cu propria autoritate, porţiunea poporului pe care Dumnezeu i l-a încredinţat.

Cum să înţelegem în cultura contemporană o atare dimensiune, care implică noţiunea de autoritate şi are origine din însuşi mandatul Domnului de a păstori turma sa? Ce este realmente autoritatea pentru noi creştinii? Experienţele culturale, politice şi istorice din trecutul recent, mai ales dictaturile din Europa de Est şi de Vest în secolul al XX-lea, l-au făcut pe omul contemporan suspicios faţă de acest concept. O suspiciune care, nu rareori, se traduce în a susţine ca necesară abandonarea oricărei autorităţi, care să nu vină exclusiv de la oameni şi să fie supusă lor, controlată de ei. Dar tocmai privirea asupra regimurilor care, în secolul trecut, au semănat teroare şi moarte, aminteşte cu putere că autoritatea, în orice domeniu, atunci când este exercitată fără o referinţă la Transcendent, dacă face abstracţie de autoritatea supremă, care este Dumnezeu, ajunge în mod inevitabil să se întoarcă împotriva omului. Este important, aşadar, să recunoaştem că autoritatea umană nu este niciodată un scop, ci mereu şi numai un mijloc şi că, în mod necesar şi în orice epocă, scopul este întotdeauna persoana, creată de Dumnezeu cu propria demnitate intangibilă şi chemată să se relaţioneze cu propriul Creator, în drumul pământesc al existenţei şi în viaţa veşnică; este o autoritate exercitată în responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu, în faţa Creatorului. O autoritate înţeleasă astfel, care să aibă ca unic scop să slujească adevăratul bine al persoanelor şi să fie transparenţă a unicului bine suprem care este Dumnezeu, nu numai că nu este străină de oameni, ci, dimpotrivă, este un ajutor preţios în drumul spre realizarea deplină în Cristos, spre mântuire.

Biserica este chemată şi se angajează să exercite acest tip de autoritate care este slujire, şi o exercită nu ca titlu propriu, ci în numele lui Isus Cristos, care a primit de la Tatăl toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 28,18). De fapt, prin intermediul păstorilor Bisericii Cristos paşte turma sa: El o conduce, o ocroteşte, o corectează, pentru că o iubeşte profund. Însă Domnul Isus, Păstor suprem al sufletelor noastre, a voit ca tot Colegiul Apostolic, astăzi episcopii, în comuniune cu succesorul lui Petru, şi preoţii, cei mai preţioşi colaboratori ai lor, să participe la această misiune de a se îngriji de poporul lui Dumnezeu, să fie educatori în credinţă, orientând, însufleţind şi susţinând comunitatea creştină, sau, aşa cum spune Conciliul, "îngrijindu-se personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform Evangheliei, spre o iubire sinceră şi activă şi spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos" (Presbyterorum Ordinis, 6). Deci, fiecare păstor este mijlocul prin care Cristos însuşi îi iubeşte oameni: prin slujirea noastră - iubiţi preoţi - prin intermediul nostru Domnul ajunge la suflete, le instruieşte, le păzeşte, le conduce. Sfântul Augustin, în Comentariul la Evanghelia după sfântul Ioan, spune: "Aşadar să fie angajare de iubire păstorirea turmei Domnului" (123,5); aceasta este suprema normă de conduită a slujitorilor lui Dumnezeu, o iubire necondiţionată, ca aceea a Bunului Păstor, plin de bucurie, deschis faţă de toţi, atent faţă de cei de aproape şi grijuliu faţă de cei de departe (cf. Sfântul Augustin, Discurs 340, 1; Discurs 46, 15), delicat faţă de cei slabi, faţă de cei mici, faţă de cei simpli, faţă de păcătoşi, pentru a manifesta infinita milostivire a lui Dumnezeu cu cuvintele asiguratoare ale speranţei (cf. Idem, Scrisoarea 95, 1).

Dacă această misiune pastorală este întemeiată pe sacrament, totuşi eficacitatea ei nu este independentă de experienţa personală a preotului. Pentru a fi păstor după inima lui Dumnezeu (cf. Ier 3,15) este necesară o profundă înrădăcinare în prietenia vie cu Cristos, nu numai a inteligenţei, ci şi a libertăţii şi a voinţei, o conştiinţă clară a identităţii primite la hirotonirea sacerdotală, o disponibilitate necondiţionată de a conduce turma încredinţată acolo unde vrea Domnul şi nu în direcţia care, aparent, pare mai convenabilă sau mai uşoară. Aceasta cere, înainte de toate, disponibilitatea continuă şi progresivă de a lăsa ca însuşi Cristos să conducă existenţa sacerdotală a preoţilor. De fapt, nimeni nu este realmente capabil să pască turma lui Cristos dacă nu trăieşte o ascultare profundă şi reală faţă de Cristos şi faţă de Biserică, şi însăşi docilitatea poporului faţă de preoţii săi depinde de docilitatea preoţilor faţă de Cristos; pentru aceasta, la baza slujirii pastorale există mereu întâlnirea personală şi constantă cu Domnul, cunoaşterea lui profundă, conformarea propriei voinţe la voinţa lui Cristos.

În ultimele decenii s-a folosit adesea adjectivul "pastoral" aproape în opoziţie cu noţiunea de "ierarhic", aşa cum, în aceeaşi contrapoziţie, a fost interpretată şi ideea de "comuniune". Probabil acesta este punctul unde poate să fie utilă o scurtă observaţie cu privire la cuvântul "ierarhie", care este desemnarea tradiţională a structurii de autoritate sacramentală în Biserică, orânduită după cele trei nivele ale sacramentului Preoţiei: episcopat, prezbiterat, diaconat. În opinia publică prevalează, pentru această realitate "ierarhie", elementul de subordonare şi elementul juridic; de aceea, ideea de ierarhie le apare multora în contrast cu flexibilitatea şi vitalitatea simţului pastoral şi chiar contrară umilinţei din evanghelie. Însă acesta este un sens al ierarhiei înţeles rău, provocat din punct de vedere istoric şi de abuzuri de autoritate şi de carierism, care sunt întocmai abuzuri şi nu derivă din existenţa însăşi a realităţii "ierarhie". Opinia comună este că "ierarhia" este mereu ceva legat de dominare şi astfel necorespunzător adevăratului sens al Bisericii, al unităţii în iubirea lui Cristos. Însă, aşa cum am spus, aceasta este o interpretare greşită, care are origine în abuzuri din istorie, dar nu răspunde la adevărata semnificaţie a ceea ce este ierarhia. Să începem cu termenul. În general, se spune că semnificaţia cuvântului ierarhie ar fi "dominare sacră", însă adevărata semnificaţie nu este aceasta, este "origine sacră", adică: această autoritate nu vine de la omul însuşi, ci are origine în sacru, în Sacrament; deci supune persoana vocaţiei, misterului lui Cristos; face din individ un slujitor al lui Cristos şi numai ca slujitor al lui Cristos acesta poate să conducă, să călăuzească prin Cristos şi cu Cristos. De aceea, cel care intră în Preoţia sacră a sacramentului, "ierarhia", nu este un autocrat, ci intră într-o legătură nouă de ascultare faţă de Cristos: este legat cu el în comuniune cu ceilalţi membri ai Ordinului sacru, ai Preoţiei. Şi chiar papa - punct de referinţă al tuturor celorlalţi păstori şi al comuniunii Bisericii - nu poate să facă ceea ce vrea; dimpotrivă, papa este păzitor al ascultării faţă de Cristos, faţă de cuvântul său rezumat în "regula fidei", în Crezul Bisericii, şi trebuie să preceadă în ascultarea faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa. Deci ierarhia implică o triplă legătură: înainte de toate, aceea cu Cristos şi cu porunca dată de Domnul Bisericii sale; apoi legătura cu ceilalţi păstori în comuniunea unică a Bisericii; şi, în sfârşit, legătura cu credincioşii încredinţaţi fiecăruia, în ordinea Bisericii.

Deci, se înţelege că nu sunt contrare una faţă de cealaltă comuniunea şi ierarhia, ci se condiţionează. Sunt împreună una (comuniune ierarhică). Deci păstorul este păstor tocmai conducând şi păzind turma şi uneori împiedicând ca ea să se risipească. În afara unei viziuni în mod clar şi explicit supranaturale nu se poate înţelege misiunea de a conduce proprie a preoţilor. În schimb ea, susţinută de adevărata iubire faţă de mântuirea fiecărui credincios, este deosebit de preţioasă şi necesară şi în timpul nostru. Dacă scopul este de a duce vestirea lui Cristos şi de a-i conduce pe oameni la întâlnirea mântuitoare cu el pentru ca să aibă viaţa, misiunea de a conduce se configurează ca o slujire trăită într-o dăruire totală pentru edificarea turmei în adevăr şi în sfinţenie, mergând adesea împotriva curentului şi amintindu-şi că acela care este cel mai mare trebuie să devină cel mai mic, iar cel care conduce trebuie să devină ca acela care slujeşte (cf. Lumen gentium, 27).

De unde poate lua astăzi un preot puterea pentru această exercitare a propriei slujiri, în fidelitate deplină faţă de Cristos şi faţă de Biserică, cu o dedicare totală pentru turmă? Răspunsul este unul singur: în Cristos Domnul. Modul de a conduce al lui Isus nu este cel al dominării, ci este slujirea umilă şi iubitoare de la Spălarea picioarelor, iar regalitatea lui Cristos asupra universului nu este un triumf pământesc, ci îşi are apogeul său pe lemnul Crucii, care devine judecată pentru lume şi punct de referinţă pentru exercitarea autorităţii care să fie adevărată expresie a carităţii pastorale. Sfinţii, şi printre ei sfântul Ioan Maria Vianney, au exercitat cu iubire şi dedicare misiunea de a îngriji porţiunea poporului lui Dumnezeu încredinţată lor, arătând şi că sunt oameni puternici şi determinaţi, cu singurul obiectiv de a promova adevăratul bine al sufletelor, capabili să plătească personal, până la martiriu, pentru a rămâne fideli faţă de adevărul şi faţă de dreptatea evangheliei.

Dragi preoţi, "Păstoriţi turma lui Dumnezeu care v-a fost încredinţată, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie [...], făcându-vă exemple pentru turmă" (1Pt 5,2). Aşadar, nu vă fie frică să conduceţi la Cristos pe fiecare dintre fraţii pe care el vi i-a încredinţat, siguri fiind că orice cuvânt şi orice atitudine, dacă provin din ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu, vor aduce rod; să ştiţi să trăiţi apreciind calităţile şi recunoscând limitele culturii în care suntem inseraţi, cu ferma certitudine că vestirea evangheliei este cea mai mare slujire care se poate aduce omului. De fapt, nu există, în această viaţă pământească, bine mai mare decât a-i conduce pe oameni la Dumnezeu, a trezi credinţa, a-l ridica pe om din inerţie şi din disperare, a da speranţa că Dumnezeu este aproape şi conduce istoria personală şi a lumii: în definitiv, acesta este sensul profund şi ultim al misiunii de a conduce pe care Domnul ne-a încredinţat-o. E vorba de a-l forma pe Cristos în credincioşi, prin acel proces de sfinţire care este convertire a criteriilor, a scării de valori, a atitudinilor, pentru a lăsa ca Cristos să trăiască în fiecare credincios. Sfântul Paul rezumă astfel acţiunea sa pastorală: "copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile naşterii până când Cristos se va forma în voi" (Gal 4,19).

Iubiţi fraţi şi surori, aş vrea să vă invit să vă rugaţi pentru mine, Succesor al lui Petru, care am o misiune specifică în conducerea Bisericii lui Cristos, precum şi pentru toţi Episcopii şi preoţii voştri. Rugaţi-vă pentru ca să ştim să ne îngrijim de toate oile, chiar şi de cele rătăcite, de turma încredinţată nouă. Vouă, dragi preoţi, vă adresez invitaţia cordială la celebrările de încheiere a Anului Sfintei Preoţii, pe 9, 10 şi 11 iunie, aici la Roma: vom medita asupra convertirii şi asupra misiunii, asupra darului Duhului Sfânt şi asupra raportului cu Preasfânta Fecioară Maria, şi vom reînnoi promisiunile noastre sacerdotale, susţinuţi de întregul Popor al lui Dumnezeu. Mulţumesc.

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.