Oneşti: Moldovă, plai de cântec şi rugă

Celebrarea din acest an (5 martie 2010) a trecerii "din această lume la Tatăl" a fericitului Ieremia s-a voit să fie şi o punte de legătură între spiritual şi cultural, graţie mai ales participării la acest eveniment a unei personalităţi de excepţie a culturii populare din România, "doamna cântecului popular bucovinean", Sofia Vicoveanca.

Fără a diminua cu nimic importanţa celebrării religioase, aş vrea să mă opresc asupra dimensiunii culturale a evenimentului, întrucât consider că, şi în acest caz, patronul nostru spiritual s-a dovedit a fi un liant între veacuri şi suflete.

Mai ales între acestea...

Ruga şi cântecul au fost dintotdeauna pietre de temelie ale spiritualităţii şi culturii noastre populare, spiritualitate şi cultură la care s-a adăpat şi umilul nostru înaintaş, căci gingăşia şi sensibilitatea sa deosebită nu aveau de unde să-şi tragă seva decât din această osmoză dintre spiritual şi uman atât de caracteristică poporului nostru.

Ascultând cântecele, dar mai ales poeziile Sofiei Vicoveanca, mi-am dat seama cât de profundă este această legătură peste veacuri, dar necurmată în timp, la care am avut prilejul să particip. Sofia Vicoveanca, prin înţelepciunea pe care o dă trecerea anilor, scoate în evidenţă, dacă mai era nevoie, această legătură dintre suflete, peste timp. Timpul, văzut din această perspectivă, nu este ceva ce desparte, ci un liant.

Spicuiesc, drept dovadă a celor de mai sus, din versurile ei:

"Omul îi doar o suflare,

Ca o umbră, ca o rouă,

Este-a visului chemare,

Când i-e scris, - "se rupe"-n două.

Omul este un suspin,

Este lacrima din nori,

Este zâmbetul divin

Când se-arată primii zori.

Omul este-o adiere

Pe a vântului aripă,

Este plâns şi mângâiere,

Omul este doar o ... clipă!

(Ce îi omul? - din volumul Cu inima-n palme, Editura Bibliotecii Judeţene "I.G. Sbiera", Suceava, 2004)

Dincolo de orice alte consideraţii critico-literare, conştiinţa acestei osmoze dintre divin şi uman este o constantă în viaţa acestei mari interprete a năzuinţelor unui popor (îndeajuns) urgisit de vremi, aşa cum rezultă şi din:

"În faţa ta, ce sunt eu, Doamne?

Când peste lume-au nins dureri,

Am strâns la tâmple-atâtea toamne,

Tu-n suflet mi-ai pus primăveri.

E-atâta-amar şi jale-n lume

Şi lacrimi strânse, ce nu curg,

În faţa ta, ce-s eu anume?

Sunt ziua ce dă în amurg.

Când dorul mi-a ars sufletul

Şi somnu-n noapte n-a venit,

Tu, Doamne bun, mi-ai dat alintul

Şi pace-adâncului rănit.

Când din senin, singurătatea

Mi-a trecut pragul şi s-a pus

Pe sufletu-mi, umbrit de-atâtea,

La multe încercări m-ai pus.

Îţi mulţumesc că eşti cu mine

Fără de fală sau minciuni,

Mă-chin altarelor străbune,

Smerită-n plâns şi rugăciuni.

(Poezia În faţa Ta, ce sunt eu, Doamne? - din volumul Taine în adânc păstrate, Editura Biblioteca Bucovinei "I.G. Sbiera", Suceava, 2009)

Setea de absolut, dorinţa de înlănţuire cu sublimul, cu taina, năzuinţa de a depăşi condiţia de vremelnic pe această lume, caracteristică omului în general, îmbrăţişează, în strofele Sofiei, dimensiuni astrale, un fel de "tocmeală" bine chibzuită cu Atotputernicul, în care arată că ştie ce vrea, dar şi că este conştientă că fără un ajutor de sus toate dorinţele omului sunt destinate a fi ceea ce sunt: doar vise frânte-n două...

...O, suflet trist! Urât de multă lume,

Ai şi tu un dor? Amar? Cum avem noi anume?

Fie ca Domnul ruga să-ţi fi ascultat,

Căci nimeni şi nimic pe astă lume nu-i uitat...

(Din poezia În toamnă..., din volumul Dureri ascunse, Ed. "Cuvântul nostru", Suceava, 1996)

O constantă a acestei "inimi-n palme" care se vădeşte a fi Sofia Vicoveanca este umilinţa, altfel spus conştiinţa de a fi doar unealtă a absolutului, o creatură a lui Dumnezeu, care doreşte să se simtă "doar o scânteie" ce se poate transforma "în vâlvătaie", conştientă că ceea ce cere poate fi "osândă", adică chin în a te exprima, în a fi înţeles, dar este în acelaşi timp conştientă că toate acestea sunt o necesitate vitală, nu numai pentru sine, ci şi un vis şi un dar pentru alţii, ceva ce nu poate deveni însă realitate decât cu "...iubire cât mai multă", numele dezvăluit şi preferat al lui Dumnezeu:

"Mă iartă, Doamne, dacă-ţi cer osândă:

Să-mi dai, să-mi dai... iubire cât mai multă!"

(din poezia Mă iartă, Doamne!, volumul Dureri ascunse, Ed. "Cuvântul nostru", Suceava, 1996)

Toate aceste doruri, năzuinţe, cuibărite prin ungherele memoriei şi "dospite" de-a lungul celor 50 de ani de slujire a culturii populare, dar care au rădăcini adânci şi îşi trag seva din humusul generaţiilor ce s-au petrecut pe aceste meleaguri de "cântec şi dor" sunt sintetizate, reduse la esenţă, în poezia Aş vrea să fiu:

Aş vrea să fiu doar o scânteie,

Să aprind focul zorilor

Şi aş ruga vântul s-adie

Ca să nu m-aprind, să mor;

Că aş mai vrea s-ascult, în noapte,

Glasuri de privighetori,

Pădurile cu-ale lor şoapte,

Zbuciumul izvoarelor;

Să simt cum roua-n valuri dese

Sărută fiecare floare,

Parcă-s la altar mirese

Smerite-n binecuvântare;

Să mai văd cum se destramă

În lumina crudă, deasă,

Aburii uşori, de scamă...

Şi-apoi să pot muri. Nu-mi pasă!

(Aş vrea să fiu, din volumul Dureri ascunse, Ed. "Cuvântul nostru", Suceava, 1996).

Închei aceste impresii ce privesc un benefic act de cultură, având speranţa că astfel de momente vor avea continuitate în viitor, căci a fi "fraţi ai poporului", aşa cum ne mărturisim a fi noi, capucinii, vrea să spună şi aşa ceva: deschiderea faţă de valorile autentice ale acestui pământ din care provenim şi unde ne desfăşurăm activitatea şi ne trăim chemarea, fie că se numesc fericitul Ieremia sau, de ce nu, Sofia Vicoveanca, dar şi nenumăraţi alţii ca ei, căci Dumnezeu a dăruit acestui pământ binecuvântat belşug de haruri, însă depinde doar de noi să beneficiem de ele. Din păcate, se pare că nu prea ştim să beneficiem de ele decât pe moment, mai puţin să le tezaurizăm...

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.

lecturi: 22.