Introducere la spiritul liturgiei

Publicăm în continuare o conferinţă ţinută la 6 ianuarie, în Vatican, de Mons. Guido Marini, maestru al celebrărilor liturgice pontificale, în prezenţa unui grup de preoţi anglofoni veniţi la Roma cu ocazia Anului Sfintei Preoţii.

Îmi propun, cu această reflecţie, să mă opresc împreună cu voi asupra câtorva teme care se referă la spiritul liturgiei. Îmi propun mult, mi-ar veni să spun chiar foarte mult. Nu numai pentru că a vorbi despre spiritul liturgiei este ceva angajant şi complex, ci şi pentru că despre această temă au scris opere foarte importante autori de importanţă liturgică şi teologică neîndoielnică şi foarte mare. Mă gândesc numai la două exemple printre altele: Romano Guardini şi Jospeph Ratzinger.

Pe de altă parte, e adevărat că a vorbi astăzi despre spiritul liturgiei este deosebit de necesar, mai ales printre noi preoţii. Şi pentru că este urgent să se reafirme spiritul "autentic" al liturgiei, aşa cum este prezent în tradiţia neîntreruptă a Bisericii şi mărturisit, în continuitate cu trecutul, în cel mai recent Magisteriu: începând de la Conciliul al II-lea din Vatican până la Benedict al XVI-lea. Am pronunţat cuvântul "continuitate". Este un cuvânt îndrăgit de Pontiful actual, care a făcut din el criteriul pentru unica interpretare corectă a vieţii Bisericii şi, în special, a documentelor conciliare, precum şi a propunerilor de reformă la orice nivel conţinute în ele. Şi cum ar putea să fie altfel? Se poate imagina oare o Biserică de dinainte şi o Biserică de după, ca şi cum s-ar fi produs o cenzură în istoria trupului eclezial? Sau oare se poate afirma că Mireasa lui Cristos a intrat, în trecut, într-un timp istoric în care Duhul nu a asistat-o, aşa încât acest timp trebuie să fie aproape uitat sau şters?

Şi totuşi, uneori, unii dau impresia că aderă la ceea ce a fost definită pe bună dreptate o adevărată ideologie, adică ideea preconcepută aplicată istoriei Bisericii şi care nu are nimic de-a face cu credinţa autentică.

Rod al acelei ideologii greşite este, de exemplu, distincţia care apare între Biserica preconciliară şi Biserica postconciliară. Poate fi şi legitim un asemenea limbaj, dar cu condiţia ca să nu se înţeleagă în acest mod două Biserici: una - cea preconciliară - care n-ar mai avea nimic de spus sau de dat pentru că este în mod iremediabil depăşită; şi cealaltă - cea postconciliară - care ar fi o realitate nouă provenită din Conciliu şi dintr-un presupus spirit al său, în ruptură cu trecutul ei. Acest mod de a vorbi şi mai mult încă de "a simţi" nu trebuie să fie al nostru. În afară de a fi greşit, este depăşit şi datat, probabil comprehensibil din punct de vedere istoric, dar legat de o perioadă eclezială care este de acum încheiată.

Ceea ce am afirmat până aici în privinţa "continuităţii" are de-a face cu tema pe care suntem chemaţi s-o tratăm? Desigur că da. Pentru că nu poate exista spirit autentic al liturgiei dacă nu ne apropiem de ea cu suflet senin, nu polemic în privinţa trecutului, atât îndepărtat cât şi apropiat. Liturgia nu poate şi nu trebuie să fie teren de luptă între cel care găseşte binele numai în ceea ce este înainte de noi şi cel care, dimpotrivă, în ceea ce este înainte găseşte aproape întotdeauna răul. Numai dispoziţia de a privi la prezentul şi trecutul liturgiei Bisericii ca la un patrimoniu unic şi în dezvoltare omogenă poate să ne conducă să scoatem cu bucurie şi cu gust spiritual spiritul autentic al liturgiei. Aşadar, un spirit pe care trebuie să-l primim de la Biserică şi care nu este rod al invenţiilor noastre. Un spirit, adaug, care ne duce la esenţialul liturgiei, adică la rugăciunea inspirată şi condusă de Duhul Sfânt, în care Cristos continuă să devină contemporan cu noi, să intre vertiginos în viaţa noastră. Cu adevărat spiritul liturgiei este liturgia Duhului.

Referitor la tema propusă nu pretind că sunt exhaustiv. Nici nu pretind să tratez toate temele care ar fi util de tratat pentru o panoramă de ansamblu a problemei. Mă limitez să iau în considerare câteva aspecte ale esenţei liturgiei, cu referinţă specifică la celebrarea euharistică, aşa cum Biserica ni le prezintă şi aşa cum am învăţat să le aprofundez în aceşti doi ani de slujire lângă Benedict al XVI-lea: un adevărat maestru al spiritului liturgic, fie prin învăţătura lui, fie prin exemplul celebrării lui.

Şi dacă, în considerarea câtorva aspecte ale esenţei liturgiei va trebui să prezint vreun comportament pe care nu-l consider total în sintonie cu spiritul liturgic autentic, voi face asta numai pentru a oferi o contribuţie mică pentru ca acest spirit să poată ieşi în evidenţă şi mai mult în toată frumuseţea şi adevărul său.

1. Liturgia sacră, un mare dar al lui Dumnezeu oferit Bisericii

Cum bine ştim, Conciliul al II-lea din Vatican a dedicat un întreg document, primul în ordinea de publicare, liturgiei. Numele lui este "Sacrosanctum concilium" şi este definit ca şi Constituţia despre liturgia sacră.

Termenul sacru intenţionez să-l subliniez, deoarece este alăturat termenului "liturgie". În această privinţă, nu e vorba de o întâmplare, nici de o realitate de puţină importanţă. De fapt, în acest mod părinţii conciliari au intenţionat să dea forţă caracterului sacru al liturgiei.

Dar ce se înţelege prin caracter sacru? Orientalii ar vorbi de dimensiunea divină a liturgiei. Adică despre acea dimensiune care nu este lăsată la liberul arbitru al omului pentru că este dar care vine de sus. Cu alte cuvinte, e vorba despre misterul mântuirii în Cristos, încredinţat Bisericii, pentru ca să-l facă disponibil în orice timp şi în orice loc prin obiectivitatea ritului liturgico-sacramental. Aşadar, o realitate care ne depăşeşte, care trebuie primită în dar şi de care trebuie să ne lăsăm transformaţi. De fapt, afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, "... orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său, care este Biserica, este acţiune sacră prin excelenţă..." (Sacrosanctum concilium, nr. 7).

Punându-se în această perspectivă, nu este greu să ne dăm seama de cât de distante sunt de spiritul autentic al liturgiei unele moduri de a face. De fapt, uneori, cu pretextul unei creativităţi rău înţelese s-a ajuns şi se ajunge să se distrugă în diferite moduri liturgia Bisericii. În numele principiului de adaptare la situaţiile locale şi la necesităţile comunităţii se apropriază dreptul de a elimina, a adăuga şi a modifica ritul liturgic în căutarea subiectivităţii şi a emotivităţii. Şi în aceasta, noi preoţii avem o mare responsabilitate.

Iată, în această privinţă, ce afirma cardinalul Ratzinger deja în anul 2001: "Mai întâi ar fi nevoie din nou de o nouă conştiinţă liturgică, pentru ca acest spirit de acţionare arbitrară să dispară. S-a ajuns aşa de departe încât cercuri liturgice îşi cârpăcesc după cum le place Liturghia de duminică. Ceea ce este oferit în acest cadru este cu siguranţă produsul câtorva oameni deştepţi şi dotaţi care au inventat ceva. Prin aceasta însă eu nu-l mai întâlnesc pe Acel cu totul altceva, pe Cel Sfânt, care mi se dăruieşte, ci doar iscusinţa unor oameni. Iar eu observ că nu este ceea ce caut. Este prea puţin, e altceva. Cel mai important lucru în ziua de azi este să ne recâştigăm respectul faţă de liturgie şi de nemanipularea ei. De asemenea, să reînvăţăm a recunoaşte în ea ceva crescut pe cale [naturală], vie, ceva dăruit, în care participăm la liturgia cerească. Şi, de asemenea, să nu căutăm în ea realizarea proprie, ci darul care ne parvine. Eu cred că primul lucru care trebuie să dispară este acest mod de a acţiona personal şi arbitrar, redeşteptându-se simţul interior pentru ceea ce este Sfânt" ("Dumnezeu şi lumea", Editura Sapientia, Iaşi 2009, pag. 476).

Aşadar, a afirma că liturgia este sacră înseamnă a sublinia faptul că ea nu trăieşte din invenţiile sporadice şi din "găselniţele" mereu noi ale vreunuia sau ale vreunui grup. Ea nu este un cerc închis în care noi decidem să ne întâlnim, eventual pentru a ne încuraja reciproc şi a ne simţi protagonişti ai unei sărbători. Liturgia este convocare din partea lui Dumnezeu pentru a sta în prezenţa lui; este venirea lui Dumnezeu la noi, găsirea lui Dumnezeu în lumea noastră.

O formă de adaptare la situaţiile particulare este prevăzută şi este bine ca să fie. Însuşi liturghierul o indică în unele părţi ale sale. Dar în acestea şi numai în acestea, nu în mod arbitrar în altele. Motivul este important şi este bine să-l reafirmăm: liturgia este dar care ne precede, comoară preţioasă care ne-a fost încredinţată de rugăciunea seculară a Bisericii, loc în care credinţa Bisericii a găsit în timp formă şi expresie de rugăciune. Toate acestea nu sunt în disponibilitatea noastră subiectivă. Sunt indisponibile pentru noi pentru a fi în mod integral la dispoziţia tuturor, ieri ca şi astăzi şi mâine. "Şi în timpurile noastre - a scris Ioan Paul al II-lea în enciclica Ecclesia de Eucharistia - ascultarea faţă de normele liturgice ar trebui să fie redescoperită şi valorizată ca reflexie şi mărturie a Bisericii una şi universală, făcută prezentă în fiecare celebrare a Euharistiei" (nr. 52).

În minunata enciclică "Mediator Dei", care adesea este citată în "Sacrosanctum concilium", Pius al XII-lea definea liturgia ca: "... cultul public... cultul integral al trupului mistic al lui Isus Cristos, adică al capului şi al mădularelor sale". Ca şi cum ar spune, printre altele, că în liturgie Biserica se recunoaşte "în mod oficial" pe sine însăşi, misterul ei de unire matrimonială cu Cristos, şi acolo "în mod oficial" se manifestă. Aşadar, cu ce nebunie nesănătoasă am putea noi să ne arogăm dreptul de a altera în mod subiectiv acele semne sfinte pe care timpul le-a cernut şi prin care Biserica vorbeşte despre sine, despre propria identitate, despre propria credinţă?

Există un drept al poporului lui Dumnezeu care nu poate fi niciodată neglijat. În virtutea acestui drept toţi trebuie să poată avea acces la ceea ce nu este pur şi simplu şi în mod sărac rod al lucrării umane, ci la ceea ce este lucrare a lui Dumnezeu şi, tocmai pentru aceasta, izvor de mântuire şi de viaţă nouă.

Mă mai opresc încă un moment asupra acestei teme care, pot să dau mărturie, este aşa de îndrăgită de papa, reascultând cu voi un text din "Sacramentum caritatis", Exortaţia apostolică a lui Benedict al XVI-lea, după Sinodul Episcopilor despre Euharistie: "Subliniind importanţa pe care o are ars celebrandi - afirmă papa - se scoate în evidenţă prin urmare valoarea normelor liturgice. Celebrarea euharistică are folos acolo unde preoţii şi responsabilii pastoraţiei liturgice se angajează să facă cunoscute cărţile liturgice în vigoare şi respectivele norme... În comunităţile ecleziale poate că se consideră sigură cunoaşterea lor şi justa lor apreciere, însă adesea nu este aşa. În realitate, sunt texte în care sunt conţinute bogăţii care păstrează şi exprimă credinţa şi drumul Poporului lui Dumnezeu de-a lungul celor două milenii ale istoriei sale" (nr. 40).

2. Orientarea rugăciunii liturgice

Dincolo de schimbările care au caracterizat din punct de vedere istoric dispunerea arhitectonică a bisericilor şi a spaţiilor liturgice, o convingere a rămas mereu clară în cadrul comunităţii creştine, aproape până în zilele noastre. Mă refer la rugăciunea îndreptată spre răsărit, tradiţie care provine de la originile creştinismului.

Ce se înţelege cu "rugăciunea îndreptată spre răsărit"? Se înţelege orientarea inimii rugătoare spre Cristos, cel de la care provine mântuirea şi la care tindem ca la Începutul şi la scopul istoriei. La est răsare soarele şi soarele este simbolul lui Cristos, lumina care răsare de la răsărit. În această privinţă, să ne amintim de textul din cântarea mesianică "Benedictus": "... cu care ne va vizita cel care răsare din înălţime".

Studii foarte serioase şi chiar foarte recente au demonstrat de acum că, în orice timp al istoriei sale, comunitatea creştină a găsit modul de a exprima şi în semnul liturgic, exterior şi vizibil, această orientare fundamentală pentru viaţa credinţei. Astfel găsim bisericile construite în aşa fel încât absida să fie îndreptată spre răsărit. Când nu a mai fost posibilă o astfel de orientare în edificarea lăcaşului sacru, s-a recurs la marele crucifix pus deasupra altarului şi la care toţi să-şi poată îndrepta privirea. Să ne mai gândim la absidele decorate cu splendide reprezentări ale Domnului, spre care toţi erau invitaţi să-şi ridice ochii în momentul liturgiei Euharistice.

Fără a intra în detaliul unui parcurs istoric care ne-ar duce în cadrul unei reflecţii referitoare la dezvoltarea artei creştine, în acest context ne interesează să afirmăm că rugăciunea orientată, adică îndreptată spre Domnul, este expresie tipică a spiritului liturgic autentic. În acest sens, aşa cum ne aminteşte bine dialogul introductiv de la Prefaţă, în momentul liturgiei euharistice suntem invitaţi să ne ridicăm inimile la Domnul: "Sus inimile", îndeamnă preotul, şi toţi răspund: "Le avem la Domnul". Ori, dacă această orientare trebuie să fie mereu adoptată interior de întreaga comunitate creştină adunată în rugăciune, ea trebuie să poată avea expresie şi în semnul exterior. De fapt, semnul exterior nu poate decât să fie adevărat, aşa încât în el să devină vizibilă atitudinea spirituală corectă.

Iată, deci, motivul propunerii făcută la timpul său de cardinalul Ratzinger şi acum reafirmată în timpul pontificatului său, de a pune crucifixul în centrul altarului, în aşa fel încât toţi, în momentul liturgiei euharistice, să poată efectiv să privească la Domnul, orientând astfel rugăciunea lor şi inima lor. Să-l ascultăm direct pe Benedict al XVI-lea, care aşa scrie în prefaţa la primul volum din Opera Omnia, dedicat liturgiei: "Ideea că preotul şi poporul în rugăciune ar trebui să se privească reciproc s-a născut numai în creştinătatea modernă şi este complet străină în cea antică. Desigur, preotul şi poporul nu se roagă unul către altul, ci către unicul Domn. Deci privesc în rugăciune în aceeaşi direcţie: ori spre Răsărit ca simbol cosmic pentru Domnul care vine, ori, unde acest lucru nu este posibil, spre o imagine a lui Cristos în absidă, spre o cruce, sau pur şi simplu spre cer, aşa cum a făcut Domnul în rugăciunea sacerdotală în seara dinaintea Pătimirii (In 17,1). Între timp, se afirmă tot mai mult, din fericire, propunerea făcută de mine la sfârşitul capitolului respectiv din lucrarea mea [Introducere la spiritul liturgiei, pag. 70-80]: a nu trece la noi transformări, ci a pune pur şi simplu crucea în centrul altarului, spre care pot să privească împreună preotul şi credincioşii, pentru a se lăsa conduşi în felul acesta spre Domnul, căruia cu toţii ne rugăm".

Şi să nu se spună că imaginea crucifixului împiedică vederea credincioşilor în raport cu celebrantul. Credincioşii nu trebuie să privească la celebrant, în acel moment liturgic! Trebuie să privească la Domnul! Aşa cum la Domnul trebuie să poată privi şi cel care prezidează celebrarea. Crucea nu împiedică vederea; dimpotrivă, îi deschide orizontul asupra lumii lui Dumnezeu, o duce la contemplarea misterului, o introduce în acel cer din care provine unica lumină capabilă se dea sens vieţii de pe acest pământ. Într-adevăr, vederea ar fi întunecată, împiedicată, dacă ochii ar rămâne îndreptaţi spre ceea ce este numai prezenţă a omului şi lucrare a lui.

Aşa se întâmplă de ce astăzi este încă posibil să se celebreze Liturghia la altarele vechi, atunci când caracteristicile arhitectonice şi artistice deosebite din bisericile noastre sfătuiesc acest lucru. Sfântul Părinte ne dăruieşte şi în aceasta exemplul atunci când celebrează Euharistia la altarul vechi din Capela Sixtină, la sărbătoarea Botezului Domnului.

În timpul nostru a intrat în limbajul obişnuit expresia "celebrarea cu faţa spre popor". Dacă se înţelege cu această expresie să se descrie aspectul topografic, datorat faptului că astăzi, preotul, din cauza amplasării altarului, se află adesea în poziţie frontală faţă de adunare, poate să fie acceptată. Dar nu se poate accepta deloc în momentul în care ar ajunge să aibă un conţinut teologic. De fapt, Liturghia, teologic vorbind, este mereu îndreptată spre Dumnezeu prin Cristos Domnul şi ar fi o eroare gravă să ne imaginăm că orientarea principală a acţiunii jertfelnice ar fi comunitatea. Aşadar, această orientare - cea către Domnul - trebuie să anime participarea liturgică interioară a fiecăruia. Şi este la fel de important ca să poată fi foarte vizibilă şi în semnul liturgic.

3. Adoraţia şi unirea cu Dumnezeu

Adoraţia este recunoaşterea plină de uimire, am putea spune chiar extatică - deoarece ne face să ieşim din noi înşine şi din mica noastră lume - a măreţiei infinite a lui Dumnezeu, a maiestăţii sale nemărginite, a iubirii sale fără sfârşit care ni se dăruieşte nouă în gratuitate absolută, a domniei sale atotputernice şi grijulii. Adoraţia conduce, prin urmare, la reunificarea omului şi a creaţiei cu Dumnezeu, la ieşirea din starea de separare, de aparentă autonomie, la pierderea de noi înşine care este, apoi, singurul mod de a ne regăsi.

În faţa frumuseţii de nedescris a carităţii lui Dumnezeu, care ia formă în misterul Cuvântului Întrupat, mort şi înviat pentru noi, şi care are în liturgie manifestarea sa sacramentală, nouă nu ne rămâne altceva decât să rămânem în adoraţie. "Există, în evenimentul pascal şi în Euharistie care îl actualizează peste secole - afirmă Ioan Paul al II-lea în Ecclesia de Eucharistia - o încăpere cu adevărat enormă, în care întreaga istorie este conţinută, ca destinatară a marii răscumpărări. Această uimire trebuie să invadeze mereu Biserica adunată la celebrarea euharistică" (nr. 5).

"Domnul meu şi Dumnezeul meu", ne-au învăţat, când eram copii, să spunem în momentul consacrării. În felul acesta, împrumutând exclamaţia apostolului Toma, suntem conduşi la adorarea Domnului prezent şi viu în speciile euharistice, unindu-ne cu el şi recunoscându-l ca totul nostru. De acolo se poate relua drumul zilnice, regăsind ordinea exactă a existenţei, criteriul fundamental în lumina căruia să trăim şi să murim.

Iată pentru ce totul, în acţiunea liturgică, în semnul nobleţei, frumuseţii, armoniei trebuie să conducă la adoraţie, la unirea cu Dumnezeu: muzica, cântarea, tăcerea, modul de a proclama Cuvântul Domnului şi modul de rugăciune, gestualitatea, veşmintele liturgice şi lucrurile sacre, precum şi edificiul sacru în ansamblul său. Tocmai în această perspectivă trebuie să fie considerată decizia lui Benedict al XVI-lea care, începând de la "Corpus Domini" din anul 2008, a început să împartă sfânta Împărtăşanie credincioşilor, direct pe limbă şi în genunchi. Cu exemplul acestui gest, papa ne invită să facem vizibilă atitudinea de adoraţie în faţa măreţiei misterului prezenţei euharistice a Domnului. Atitudine de adoraţi care va trebui să fie şi mai păzită apropiindu-ne de preasfânta Euharistie în celelalte forme acordate astăzi.

Îmi place, în această privinţă, să mai citez un text din exortaţia apostolică postsinodală "Sacramentum caritatis". "În timp ce reforma făcea primii paşi, uneori raportul intrinsec dintre sfânta Liturghie şi adoraţia Preasfântului Sacrament nu a fost suficient de clar perceput. O obiecţie răspândită pe atunci se inspira, de exemplu, din observaţia conform căreia Pâinea euharistică nu ne-ar fi fost dată pentru a fi contemplată, ci pentru a fi mâncată. În realitate, în lumina experienţei de rugăciune a Bisericii, această contrapoziţie se dovedea lipsită de orice fundament. Deja Augustin spusese: "nemo autem illam carnem manducat, nisi prius adoraverit; peccemus non adorando - Nimeni să nu mănânce acest trup fără ca mai înainte să-l adore; am păcătui dacă nu l-am adora". De fapt, în Euharistie Fiul lui Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi doreşte să se unească cu noi; adoraţia euharistică nu este decât dezvoltarea clară a celebrării euharistice, care este în ea însăşi cel mai mare act de adoraţie al Bisericii. A primi Euharistia înseamnă a sta în atitudine de adoraţie faţă de cel pe care îl primim. Tocmai aşa şi numai aşa devenim una cu el şi, într-un fel, gustăm în mod anticipat frumuseţea liturgiei cereşti" (nr. 66).

Cred că, printre altele, nu a trecut neobservat următorul pasaj din textul tocmai citit: "(Celebrarea euharistică" este în ea însăşi cel mai mare act de adoraţie al Bisericii". Graţie Euharistiei, afirmă tot Benedict al XVI-lea, "ceea ce era faptul de a sta în faţa lui Dumnezeu devine acum, prin participarea la dăruirea lui Isus, participare la trupul său şi la sângele său, devine unire" (Deus caritas est, nr. 13). Pentru acest motiv, totul, în liturgie, şi în special în liturgia Euharistică, trebuie să tindă la adoraţie, totul în desfăşurarea ritului trebuie să ajute la intrarea înlăuntrul adoraţiei pe care o face Biserica Domnului său.

A considera liturgia ca loc al adoraţiei, al unirii cu Dumnezeu, nu înseamnă a pierde din vedere dimensiunea comunitară a celebrării liturgice, cu atât mai puţin a uita orizontul carităţii. Dimpotrivă, numai dintr-o reînnoită adoraţie a misterului lui Dumnezeu în Cristos, care ia formă în actul liturgic, va putea să iasă o comuniune fraternă autentică şi o nouă istorie de caritate, conform acelei fantezii şi acelui eroism pe care numai harul lui Dumnezeu le poate dărui sărmanelor noastre inimi. Viaţa sfinţilor ne aminteşte asta şi ne învaţă asta. "Unirea cu Cristos este în acelaşi timp unire cu toţi ceilalţi cărora el se dăruieşte. Eu nu pot să-l am pe Cristos numai pentru mine; pot să-i aparţin numai în unire cu toţi cei care au devenit sau vor deveni ai lui. Comuniunea mă scoate afară din mine însumi spre el şi astfel şi spre unitatea cu toţi creştinii" (Deus caritas est, nr. 14).

4. Participarea activă

Chiar ei, sfinţii, au celebrat şi au trăit actul liturgic participând la el în mod activ. Sfinţenia, ca rezultat al vieţii lor, este mărturia cea mai frumoasă a unei participări cu adevărat vii la liturgia Bisericii.

Aşadar, pe bună dreptate şi chiar în mod providenţial Conciliul al II-lea din Vatican a insistat aşa de mult asupra necesităţii de a favoriza o participare autentică a credincioşilor la celebrarea sfintelor taine, în momentul în care a amintit chemarea universală la sfinţenie. Şi această indicaţie autoritară a avut confirmare clară şi relansare în atâtea documente succesive ale magisteriului până în zilele noastre.

Totuşi, nu întotdeauna a existat o înţelegere corectă a "participării active", aşa cum Biserica învaţă şi îndeamnă la trăirea ei. Desigur, se participă activ şi atunci când se îndeplineşte, în cadrul celebrării liturgice, slujirea care este proprie fiecăruia; se participă activ şi atunci când se are o înţelegere mai bună a Cuvântului lui Dumnezeu ascultat şi a rugăciunii recitate; se participă activ şi atunci când se uneşte propria voce cu aceea a celorlalţi în cântarea corală... Însă, toate acestea n-ar însemna participare cu adevărat activă dacă nu ar conduce la adoraţia misterului mântuirii în Cristos Isus mort şi înviat pentru noi: pentru că numai cel care adoră misterul, primindu-l în propria viaţă, demonstrează că a înţeles ceea ce se celebrează, deci, că este cu adevărat părtaş al harului actului liturgic.

Ca dovadă şi sprijin a ceea ce afirm, să-l ascultăm iar pe cardinalul Ratzinger într-un text din volumul său fundamental "Introducere la spiritul liturgiei": "În ce constă... această participare activă? Ce trebuie făcut? Din păcate această expresie a fost foarte repede greşit înţeleasă şi redusă la semnificaţia sa exterioară, aceea a necesităţii unei acţiuni comune, ca şi cum ar fi vorba de a pune concret în acţiune numărul cel mai mare de persoane posibil în cel mai scurt timp posibil. Cuvântul participare face trimitere, însă, la o acţiune principală, la care toţi trebuie să aibă parte. Aşadar, dacă se vrea să se descopere despre care acţiune e vorba, înainte de toate trebuie să se vadă care este această "actio" centrală, la care trebuie să aibă parte toţi membrii comunităţii. Cu termenul actio referit la liturgie, se înţelege canonul euharistic. Adevărata acţiune liturgică, adevăratul act liturgic, este oratio. Această oratio - rugăciunea euharistică solemnă, canonul - este mai mult decât un discurs, este actio în sensul cel mai înalt al termenului. În ea devine prezent Cristos însuşi şi toată lucrarea lui de mântuire şi pentru acest motiv, actio umană trece în planul al doilea şi lasă loc lui actio divină, acţiunii lui Dumnezeu".

Astfel, adevărata acţiune care se realizează în liturgie este acţiunea lui Dumnezeu însuşi, lucrarea lui mântuitoare în Cristos la care noi suntem făcuţi părtaşi. Între altele, aceasta este noutatea liturgiei creştine faţă de orice altă acţiune cultuală: însuşi Dumnezeu acţionează şi îndeplineşte ceea ce este esenţial, în timp ce omul este chemat să se deschidă la acţiunea lui Dumnezeu, cu scopul de a fi transformat de ea. Punctul esenţial al participării active este, prin urmare, ca să fie depăşită diferenţa dintre acţiunea lui Dumnezeu şi acţiunea noastră, ca să putem deveni una cu Cristos. Iată de ce, pentru a reafirma ceea ce am spus anterior, nu este posibil să participăm fără a adora. Să ascultăm încă un text din Sacrosanctum concilium: "Aşadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ; să fie instruiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, să se hrănească la masa Trupului Domnului, să aducă mulţumire lui Dumnezeu; oferind ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toţi" (nr. 48).

Faţă de aceasta, toate celelalte sunt secundare. Şi mă refer, îndeosebi, la acţiunile exterioare, fie ele importante şi necesare, prevăzute mai ales în timpul liturgiei Cuvântului. Mă refer la ele, pentru că dacă devin esenţialul liturgiei şi aceasta este redusă la o acţiune generică, atunci s-a înţeles greşit spiritul autentic al liturgiei. Prin urmare, adevărata educaţie liturgică nu poate consta pur şi simplu în învăţarea şi în exercitarea activităţilor exterioare, ci în introducerea la acţiunea esenţială, la lucrarea lui Dumnezeu, la misterul pascal al lui Cristos de care să ne lăsăm ajunşi, implicaţi şi transformaţi. Şi să nu se confunde îndeplinirea de gesturi exterioare cu implicarea justă a corporalităţii în actul liturgic. Fără a lua nimic semnificaţiei şi importanţei gestului exterior care însoţeşte actul interior, liturgia cere mult mai mult trupului uman. De fapt, cere angajarea sa totală şi reînnoită în cotidianitatea vieţii. Ceea ce Sfântul Părinte Benedict al XVI-le numeşte "coerenţă euharistică". Tocmai exercitarea punctuală şi fidelă a acestei coerenţe este expresia cea mai autentică a participării şi corporale la actul liturgic, la acţiunea mântuitoare a lui Cristos.

Mai adaug. Chiar suntem siguri că promovarea participării active constă în a face totul cât mai mult posibil şi imediat comprehensibil? Oare intrarea în misterul lui Dumnezeu nu poate fi, uneori, însoţită chiar mai bine de ceea ce atinge motivaţiile inimii? Nu se întâmplă, în unele cazuri, să se dea un spaţiu disproporţionat cuvântului, plat şi banalizat, uitând că liturgiei îi aparţin cuvântul şi tăcerea, cântul şi muzica, imaginile, simbolurile şi gesturile? Şi oare nu aparţin acestui limbaj multiplu care introduce în centrul misterului, deci la adevărata participare, şi limba latină, cântul gregorian, polifonia sacră?

5. Muzica sacră sau liturgică

De fapt, pentru a ne introduce în mod autentic în spiritul liturgiei nu se poate face abstracţie de discursul despre muzica sacră sau liturgică.

În această privinţă, îmi permit numai o scurtă reflecţie orientativă. S-ar putea întreba motivul pentru care Biserica în documentele sale, mai mult sau mai puţin recente, insistă în a indica un anumit tip de muzică şi de cântare ca deosebit de potrivite celebrării liturgice. Deja Conciliul din Trento intervenise în conflictul cultural care era atunci în desfăşurare, restabilind norma prin care în muzică aderenţa la cuvânt este prioritară, limitând folosirea instrumentelor şi indicând o diferenţă clară între muzica profană şi muzica sacră. De fapt, muzica sacră nu poate fi înţeleasă niciodată ca expresie de pură subiectivitate. Ea este ancorată în textele biblice sau din tradiţie, care trebuie celebrate în forma cântării. În perioada mai recentă, sfântul papă Pius al X-lea a făcut o intervenţie asemănătoare, încercând să îndepărteze muzica de operă din liturgie şi indicând cântul gregorian şi polifonia din epoca reînnoirii catolice ca şi criteriu al muzicii liturgice, care trebuie deosebită de muzica religioasă în general. Conciliul al II-lea din Vatican nu a făcut decât să reafirme aceleaşi indicaţii, aşa precum şi cele mai recente intervenţii magisteriale.

Aşadar, de ce insistenţa Bisericii în a prezenta caracteristicile tipice ale muzicii şi ale cântului liturgic în aşa fel încât să rămână distincte de orice altă formă muzicală? Şi de ce cântul gregorian ca şi polifonia sacră clasică rezultă că sunt formele muzicale exemplare, în lumina cărora trebuie continuat astăzi să se producă muzică liturgică, şi populară?

Răspunsul la această întrebare se află exact în ceea ce am încercat să afirm în privinţa spiritului liturgiei. Tocmai acele forme muzicale - în sfinţenia, bunătatea şi universalitatea lor - traduc în note, în melodie şi în cântare spiritul liturgic autentic: îndreptând spre adoraţia misterului celebrat, devenind exegeză muzicală a Cuvântului lui Dumnezeu, favorizând o participare autentică şi integrală, ajutând la perceperea sacrului, deci a primatului esenţial al acţiunii lui Dumnezeu în Cristos, permiţând o dezvoltare muzicală care nu este despărţită de viaţa Bisericii şi de contemplarea misterului său.

Să-mi fie permis un ultim citat de J. Ratzinger: "Gandhi evidenţiază trei spaţii de viaţă a cosmosului şi arată că fiecare din aceste trei spaţii vitale comunică şi un mod propriu de a fi. În mare trăiesc peştii şi tac. Animalele pe pământ strigă, dar păsările, al căror spaţiu vital este cerul, cântă. Pentru mare este proprie tăcerea, pentru pământ strigătul şi pentru cer cântatul. Însă omul este părtaş de toate trei: el poartă în sine adâncimea mării, greutatea pământului şi înălţimea cerului; de aceea sunt ale lui şi toate cele trei proprietăţi: tăcerea, strigătul, cântatul. Astăzi... vedem că omului lipsit de transcendenţă rămâne numai strigătul, pentru că vrea să fie numai pământ şi încearcă să devină pământ al său şi cerul şi adâncimea mării. Adevărata liturgie, liturgia comuniunii sfinţilor, îi redă totalitatea sa. Îl învaţă din nou tăcerea şi cântatul, deschizându-i adâncimea mării şi învăţându-l să zboare, existenţa îngerului; ridicând inima lui face să răsune din nou în el acea cântare care aţipise parcă. Mai mult, putem spune chiar că adevărata liturgie se recunoaşte tocmai din faptul că ea ne eliberează de acţiunea comună şi ne redă adâncimea şi înălţimea, tăcerea şi cântul. Adevărata liturgie se recunoaşte din faptul că este cosmică, nu după măsura unui grup. Ea cântă împreună cu îngerii. Ea tace împreună cu adâncimea universului în aşteptare. Şi astfel ea răscumpără pământul" (Cântaţi Domnului un cântec nou, pag. 153-154).

Închei. De câţiva ani în Biserică, pe mai multe voci, se vorbeşte despre necesitatea unei noi reînnoiri liturgice. Despre o mişcare, într-un fel asemănătoare cu aceea care a pus bazele pentru reforma promovată de Conciliul al II-lea din Vatican, care să fie capabilă să facă o reformă a reformei, adică încă un pas înainte în înţelegerea spiritului liturgic autentic şi a celebrării sale: ducând astfel la împlinire acea reformă providenţială a liturgiei pe care părinţii conciliari o începuseră, dar care nu întotdeauna, în realizarea practică, a avut realizare punctuală şi fericită.

Nu este îndoială că în această nouă reînnoire liturgică suntem chiar noi preoţii care avem un rol determinant. Cu ajutorul Domnului şi al Mariei, Mama preoţilor, fie ca dezvoltarea ulterioară a reformei să poată fi şi rodul iubirii noastre sincere faţă de liturgie, în fidelitate faţă de Biserică şi faţă de papa.

(După Zenit, 16 ianuarie 2010)

Traducere de pr. Mihai Patraşcu

lecturi: 20.