Rubrica de teologie liturgică sub îngrijirea pr. Mauro Gagliardi

Preotul în riturile de început de la sfânta Liturghie
de pr. Paul Gunter, OSB

În acest articol, cu care reluăm în noul an rubrica noastră, părintele Paul Gunter, profesor la Institutul Pontifical Liturgic şi consultant al Oficiului Celebrărilor Liturgice ale Pontifului Roman, ne oferă o panoramă eficace asupra rolului preotului celebrant în riturile de început de la Liturghie, confruntând cele două Liturghiere care sunt actualmente în vigoare: cel al formei obişnuite şi cel al formei extraordinare a Ritului Roman (pr. Mauro Gagliardi).

În prima parte a Liturghiei, riturile par să vorbească de la ele însele. Încă nu am ajuns la liturgia cuvântului, care proclamă Sfânta Scriptură, nici n-am pregătit încă altarul pentru jertfă. Cu toate acestea, într-un fel am făcut deja aceste lucruri, cel puţin în dispoziţia interioară a preotului. Atunci când se săvârşesc riturile de început, de fapt sunt deja îndeplinite diferite acte, deşi nu sunt vizibile adunării. Şi acestea nu numai că sunt ca un fundal pentru ceea ce există mai sfânt, dar determină şi în viaţa unui preot modul cu care el se prezintă la întâlnirea cu altarul, aşa încât preocupările din viaţa zilnică să nu ducă război împotriva sacralităţii reculese, care este cerută de celebrarea sfintei Liturghii.

Preotul a făcut pregătirea sa privată, care este schiţată în Liturghierul fie al formei obişnuite (sau a lui Paul al VI-lea), cât şi al formei extraordinare (sau a lui Pius al V-lea). Distincţia dintre cele două forme este evidenţiată aici nu numai pentru că ele reprezintă uzul obişnuit al ritului roman, ci şi pentru că se completează reciproc cu scopul de "a face să crească în fiecare zi mai mult viaţa creştină printre credincioşi; de a adapta mai bine la exigenţele timpului nostru acele instituţii care sunt supuse schimbărilor; de a favoriza ceea ce poate să contribuie la unirea tuturor celor care cred în Cristos"¹. Praeparatio ad Missam din ambele forme are în comun o rugăciune a sfântului Ambroziu, una a sfântului Toma de Aquino şi o rugăciune către sfânta Fecioară Maria². "Formula de intenţie" îi aminteşte preotului că el consacră Trupul şi Sângele lui Cristos în folosul întregii Biserici şi pentru toţi cei care s-au recomandat rugăciunilor sale. De vreme ce această rugăciune se găseşte în ambele forme ale ritului, este clar că amândouă menţin dimensiunea ecleziologică a Liturghiei³. Chiar şi preotul care celebrează în formă privată nu celebrează Liturghia numai pentru el însuşi. IGMR 93, explicând asta, descrie şi dispoziţiile pe care trebuie să le aibă celebrantul:

"[...] preotul, care are în Biserică puterea de a oferi sacrificiul în persoana lui Cristos în virtutea puterii sacre a Preoţiei⁴, prezidează poporul credincios adunat [...], conduce rugăciunea lui, îi vesteşte mesajul mântuirii, îl asociază sieşi în oferirea jertfei lui Dumnezeu Tatăl prin Cristos în Duhul Sfânt, împarte credincioşilor pâinea vieţii veşnice şi o împărtăşeşte cu ei. De aceea, atunci când celebrează Euharistia, trebuie să-l slujească pe Dumnezeu şi poporul cu demnitate şi umilinţă şi, în modul de a se comporta şi de a rosti cuvintele divine, trebuie să-i facă pe credincioşi să perceapă prezenţa vie a lui Cristos"⁵.

Prin urmare, riturile de început presupun ca preotul să ajungă la altar gata să-şi desfăşoare funcţiile sale sacre. În acelaşi timp, nu se aşteaptă mai puţin de la poporul lui Dumnezeu: credincioşii prezenţi trebuie să se unească pe ei înşişi cu acţiunea Bisericii şi să evite orice atitudine de individualism sau de dezbinare⁶. "Această unitate apare foarte bine din gesturile şi din atitudinile trupului, pe care credincioşii le fac toţi împreună"⁷.

Riturile de început în forma extraordinară

Forma extraordinară, în timp ce ne aminteşte că preotul care îmbracă odăjdiile se apropie de altar după ce a făcut actele de reverenţă necesare, se preocupă să ilustreze şi grija cu care celebrantul trebuie să facă semnul crucii⁸. Riturile de început din forma extraordinară, mai extinse decât cele din forma obişnuită, sunt compuse înainte de toate din Psalmul 42 cu vestitul său antifon Introibo ad altare Dei ad Deum qui laetificat iuventutem meam, recitat între preot şi ministrant. Confiteor este făcută de două ori, prima de preot şi a doua de ministrant, care recită şi Misereatur după Confiteor a preotului. După a doua Confiteor, Misereatur - care a fost păstrat în forma obişnuită a Liturghiei, dar care aici cere iertarea păcatelor în general, în loc să evidenţieze distincţia dintre păcatele preotului şi cele ale poporului - este urmată de formula Indulgentiam, în timpul căreia preotul face semnul crucii, în timp ce se roagă pentru iertarea păcatelor tuturor. Urmează câteva versete din Psalmul 84. Guéranger descrie scopul lor în felul acesta:

"Practica de a recita aceste versete este foarte veche. Ultimul ne transmite cuvintele lui David, care, în Psalmul său 84, se roagă pentru venirea lui Mesia. La Liturghie, înainte de consacrare, noi aşteptăm venirea Domnului nostru, aşa cum aceia care au trăit înainte de întrupare l-au aşteptat pe Mesia cel promis. Nu trebuie să înţelegem cuvântul "milostivire", care se găseşte aici pentru că este folosit de Profet, ca fiind referit la bunătatea lui Dumnezeu; dimpotrivă, noi îi cerem lui Dumnezeu ca să binevoiască a ni-l trimite pe El, [...] pe Mântuitorul, de la care aşteptăm asupra noastră mântuire. Aceste puţine cuvinte ale Psalmului ne duc înapoi, în spirit, la timpul Adventului, în care noi îl invocăm încontinuu pe Acela care trebuie să vină"⁹.

Preotul, urcând la altar, spune în taină rugăciunea Aufer a nobis, rugându-se ca Dumnezeu să poată înlătura păcatele noastre şi ca minţile noastre să poată fi bine dispuse în momentul în care intrăm în Sfânta Sfintelor, sărută altarul şi se roagă - invocând meritele sfinţilor, îndeosebi ale acelora ale căror relicve se află în altar - ca Dumnezeu să fie indulgent faţă de păcatele lui. În "Liturghia înaltă" [Liturghia solemnă], preotul incenzează crucifixul şi apoi altarul¹⁰ şi face asta în aşa fel încât să acopere cu tămâie orice parte a altarului. O diagramă a Liturghierului descrie modul precis în care trebuie să fie făcută asta. Acest act ne aminteşte că altarul îl reprezintă pe Cristos. Don Guéranger prezintă semnificaţia scripturistică a acestui obicei:

"Sfânta Biserică a împrumutat această ceremonie chiar din cer, unde a contemplat-o sfântul Ioan. În Apocalipsa lui, el a văzut un înger stând în picioare, cu o cădelniţă de aur, lângă altarul pe care era Mielul, înconjurat de cei douăzeci şi patru de bătrâni (cf. Ap 8,3-4). El ni-l descrie pe acest înger în timp ce-i oferă lui Dumnezeu rugăciunile sfinţilor, care sunt simbolizate de fumul de tămâie. De aceea, sfânta noastră Mamă, Biserica, Mireasa fidelă a lui Cristos, doreşte să facă aşa cum se face în cer"¹¹.

Riturile de început în forma obişnuită

Forma obişnuită a ritului roman începe prin evidenţierea prezenţei poporului adunat, înainte de a menţiona procesiunea preotului şi a slujitorilor către altar, procesiune însoţită de cântarea de la început. Înlocuirea imnurilor cu antifonurile de la început şi de la împărtăşanie a implicat de fapt pierderea acestor texte proprii ale Liturghiei. Deşi ele au fost traduse în limba poporului împreună cu celelalte texte, în realitate rar se aud cântate, mai ales în parohii. Cu toate acestea, liturgia începe cu un cântec, în timpul căruia preotul poate să incenzeze altarul. Cuvintele de la începutul Liturghiei sunt aceleaşi în ambele forme: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Conduşi de celebrant, preotul şi credincioşii fac împreună acest gest, depăşind astfel timpul care a trecut între moartea istorică a lui Cristos pe cruce şi Jertfa lui Cristos pe Calvar, făcută prezentă pe altar ori de câte ori este celebrată Liturghia. Aşa cum scrie părintele Jeremy Driscoll, "Trupurile noastre vor fi transportate în trupul care a fost pironit pe cruce, şi această participare la moartea lui Cristos este revelarea misterului trinitar"¹².

"În numele" sugerează că noi încredinţăm celebrarea numelui Treimii. Cu botezul, noi suntem cufundaţi şi încredinţaţi numelui lui Dumnezeu. Aşa cum în botez suntem înmormântaţi şi înviem cu Cristos, tot aşa făcând semnul crucii, noi reînnoim activ credinţa noastră în numele trinitar al lui Dumnezeu. Semnul crucii nu este numai modul tradiţional cu care catolicii încep să se roage, ci dimpotrivă este modul cel mai clar şi mai puternic de a începe să facă asta. Amin-ul este asentimentul solemn al celor care răspund.

"Salutul apostolic" primeşte adunarea. Este numit aşa pentru că este inspirat din scrisorile sfântului Paul. Preotul poate să folosească Dominus vobiscum, sau poate să aleagă între diferite formule. Oricare ar fi alegerea lui, desigur că nu va trebui să banalizeze acest salut spunând "Bună ziua". Salutul liturgic este formalizat pentru că preotul îi salută pe credincioşi în rolul său sacramental specific prin care, in persona Christi capitis¹³, el salută adunarea chemată de Dumnezeu. De aceea, adunarea nu răspunde "Bună ziua, părinte", ci "şi cu duhul tău". Mai scrie Driscoll: "Credincioşii se adresează "duhului" preotului; adică, acelei părţi interioare foarte profunde a fiinţei sale, în care el a fost hirotonit exact pentru a conduce poporul în această acţiune sacră"¹⁴.

Apoi, preotul îi conduce pe credincioşi cu ritul penitenţial, chemând poporul să-şi recunoască propriile păcate şi să ceară milostivirea lui Dumnezeu. În Liturghierul cu forma obişnuită este o anumită varietate de alegere. Confiteor, care aici este spus de toţi împreună, încurajează pe fiecare să se roage pentru celălalt şi invocă comuniunea sfinţilor pentru ca să ne asiste. O altă formă aminteşte de versetele care urmează după Indulgentiam din forma extraordinară¹⁵. Ambele forme ale actului penitenţial sunt urmate de Misereatur şi de Kyrie, a cărui repetare indică implorările persistente de milostivire. A treia formă constă într-o serie de cereri, legate adesea de timpul liturgic, numite şi "tropare", urmate de invocaţia Kyrie eleison sau Christe eleison¹⁶. Duminica, în sărbători sau în ocazii speciale, preotul intonează după aceea Gloria, cântarea îngerilor, la care se unesc cei prezenţi, sau care este cântat de corul care-i reprezintă pe credincioşi.

Rugăciunea principală, sau colecta, încheie rolul preotului în riturile de început de la Liturghie. Invitaţia "Să ne rugăm" este urmată de un scurt moment de tăcere. Tăcerea vorbeşte profund fiinţei interioare. În forma extraordinară ea este o componentă naturală, în forma obişnuită este considerată un răspuns adecvat şi umil dat misterului. Numele de "colectă" dat acestei rugăciuni vine de la verbul latinesc colligere care indică faptul de a pune împreună bucăţile risipite, pentru a forma o unitate. liturgia Bisericii, prin gura preotului, pune în inimile credincioşilor o rugăciune care rezumă ceea ce cu toţii ar trebui să ne rugăm. Nu numai că această colectă ne încurajează să privim dincolo de micimea necesităţilor şi cererilor noastre, ci şi să ascultăm rugăciunea citită sau cântată numai de preot în numele întregii Biserici, pentru a face din ea rugăciunea fiecăruia dintre noi. După asta, orientaţi spre Dumnezeu şi dedicaţi cultului Treimii fericite în slujirea liturgiei sacre a Bisericii, preotul şi credincioşii împreună pot să fie sintonizaţi mai bine pentru a asculta glasul dulce care ne cheamă pentru ca prin harul lui Dumnezeu să ajungem în sfârşit "la cele mai înalte culmi ale ştiinţei şi virtuţii"¹⁷.

Note
¹ Conciliul al II-lea din Vatican, Sacrosanctum Concilium, nr. 1.
² Praeparatio în Missale Romanum din 1962 este mai amplă.
³ Missale Romanum, Editio Typica Tertia, Typis Vaticanis 2002, 1289-1291.
⁴ Conciliul al II-lea din Vatican, Lumen Gentium, nr. 28.
⁵ Institutio Generalis Missalis Romani (IGMR), n. 93.
⁶ Cf. IGMR, n. 95.
⁷ IGMR, n. 96.
⁸ "[...] signat se signo crucis a fronte ad pectus, et clara voce dicit...": Missale Romanum 1962.
⁹ P. Guéranger, Explanation of the Prayers and Ceremonies of Holy Mass, tr. L. Shepherd, Stanbrook Abbey, Worcestershire 1885, 7.
¹⁰ A. Fortescue - J.B. O'Connell - A. Reid, The Ceremonies of the Roman Rite Described, 14th ed., St Michael's Abbey Press, Farnborough 2003, 142.
¹¹ P. Guéranger, Explanation of the Prayers and Ceremonies of Holy Mass, 8.
¹² J. Driscoll, What happens at Mass, Gracewing Publishing, Leominster 2005, 21.
¹³ "În persoana lui Cristos Capul".
¹⁴ J. Driscoll, What happens at Mass, 25.
¹⁵ "Ostende nobis Domine misericordiam tuam...".
¹⁶ Un tropar, din latinescul tropus, şi referit uneori în mod dispreţuitor la farsă, era la origine o frază sau un verset adăugat ca înfrumuseţare sau ca inserţie în Liturghia cântată în Evul Mediu. De exemplu «Kyrie Lux et Origo eleison» de la Missa I in Tempore Paschali. Liturghierul lui Pius al V-lea le-a eliminat.
¹⁷ Regula sfântului Benedict, capitolul 73.

Trad. de pr. Mihai Patraşcu
 

lecturi: 20.